Mă numesc Dana şi am 38 de ani, acum. Prin ’98 eram studentă la Litere, anul II, în Bucureşti, şi aveam o relaţie de câteva luni cu un băiat. Era serioasă, pe cât putea fi de serioasă pe atunci. Am rămas însărcinată cu el şi el era destul de entuziasmat. Sugera să ne facem o familie, lucruri din acestea…
Patru zile a durat apropierea lui. După patru zile, a plecat. Am rămas acolo singură, se termina semestrul. Să mă întorc acasă la părinţi nu puteam. Mai ales în situaţia în care eram.
Am primit de la cineva un număr de telefon de la o clinică. Pur şi simplu. Nu să merg la control, sau ecografie… Ci pentru chiuretaj. Am intrat, tot ce auzeam era doar „fetus”. Alt cuvânt nu cred că am reţinut. Asistenta zâmbitoare, medicul optimist, anestezia eficientă… O operaţie simplă. Mi se spusese că eram în luna a treia. La vremea aceea, colegii de cămin au contribuit cu ce se putea. Cu toţii eram în necunoştinţă de cauză. Se stabiliseră clar: „Asta e problema, trebuie rezolvată!”
Cred că erau şi atunci ceva asociaţii de tip Pro Vita, de sprijin a femeii în criză de sarcină. Dar, lângă mine, toată lumea era buimăcită. Numai ce ieşiserăm din comunism. Au fost mult timp alături de mine. Adică, pur şi simplu nu erau alternative. Nu puteam gândi altfel. Mă întrebau dacă mi-e bine, dacă am nevoie de ceva… de mâncare. Nu aveam idee despre nimic. Nu aveam la mână nici măcar o informaţie. Nici nu încercam să caut vreo informaţie despre ce înseamnă avortul.
Sufleteşte, ca femeie, ştii ce se întâmplă, dar nu în termenii de azi. Generaţiile de astăzi îmi par mult mai pregătite şi mai coapte la minte la vârsta la care eu eram încă o copilă. Viaţa a continuat, dar nu chiar aşa… Am avut diverse locuri de muncă, relaţii. Dar, chiar şi după 10, 15 ani, am avut parte numai de evenimente, să spun aşa, haotice. Începusem să cred că acel avort a fost cauza pentru toate ghinioanele. Abia în momentul de faţă pot spune că sunt conştientă ce înseamnă să faci avort. Mă gândesc… şi când mă gândesc mi se face rău… Acum, aş fi avut un copil mare…
Motivele pe atunci erau clare pentru mine… Facultatea, bârfele… Părinţii şi reacţia lor au fost totuşi decisive. Au fost frâna. Şi faptul că rămăsesem singură.
Nu ştiu despre mama mea dacă a făcut vreodată sau nu avort. Am doar un frate. Îmi amintesc că la un moment dat, din discuţiile pe care le „interceptasem”, aflasem opinia ei: femeile nu au voie să facă avort, excepţie face ea, că e bolnavă de inimă! Ea ar avea, să spun aşa, „privilegiul”. Deci, acesta era un lucru bun.
Tatăl meu mi-a fost cât de cât alături… Relaţia cu el e bună şi în prezent. El mă ajută, mă susţine cum poate… N-a fost aşa virulent. Mi-a specificat clar că nu îi place cum stau lucrurile. Dar n-a vrut să îmi influenţeze excesiv alegerile.
Durerea mea a fost mereu aceeaşi. Eu nu-mi propusesem să rămân însărcinată, nici să fac avort, nici să fiu părăsită.
Ani şi ani am bătut la uşile psihologilor pentru consiliere. Suferisem 15 ani de depresie. La fiecare supărare, mică sau mare, îmi aminteam aceeaşi scenă. Motivul… răsuna ca un ecou în capul meu: „Din cauza acelui avort!” Eram şi la un pas de suicid. Nu puteam concepe că am puterea să merg mai departe. Nici relaţiile, nici faptul că terminasem facultatea, nici munca, nimic nu mă mulţumea. Eram pur şi simplu goală. Indiferent ce făceam, nu era pentru mine.
Eram aşa vulnerabilă… N-am avut coşmaruri. Era în regulă când reuşeam să adorm. Coşmarul meu începea când mă trezeam şi nu aveam idee ce anume îmi lipseşte. Nu-mi găseam un rost.
Paradoxal, acel avort a reprezentat pentru mine o operaţie în condiţii de maximă igienă care s-a soldat cu cea mai mare mizerie în viaţa mea.
Dana S., 38 ani, Bucureşti
16.02.2016
