Dragi prietene,
Îngăduiți-mi să vă numesc astfel. Nu scriu pentru femei și fete care sunt deja pe calea credinței și au încredere în Dumnezeu și o relație cu El, Cel care le întărește, și despre care știu ce atitudine au referitor la avort, familie, etc.
Scriu pentru fete și femei care, ca și mine, s-au trezit în vâltoarea vieții că sunt întâmplător și neașteptat însărcinate. Pentru femei care, înainte de întâmplarea asta întâmplătoare – în ciuda mijloacelor contraceptive (în cazul nostru prezervativele) –, credeau că au răspuns la toate provocările vieții care vor veni, iar relația cu iubitul de la acea vreme e stabilă, bazată pe dragoste, încredere și poate va fi și marea dragoste care va duce la întemeierea unei familii. Criticii și cunoscătorii vieții în general pot riposta că problema trebuia gândită la rece dinainte. Și n-ar fi fost rău să fi fost mai bine instruiți cei doi tineri în ceea ce privește metodele contraceptive. Sigur, fiecare își poate da cu părerea…
Eu mă adresez însă acelor femei care se vor regăsi în povestea mea indiferent ce decizie vor lua: de a păstra sau nu copilul din pântecele lor. Mă scuzați, pentru sceptici, ghemul de celule…
Eram tare tânără, aveam 16 ani, mă îndrăgostisem, credeam că e dragostea vieții mele și nu îmi imaginam viață fără el. El a insistat să o facem, eu nu voiam neapărat, dar nu voiam să-l pierd. După câteva luni de sex „protejat”, am rămas gravidă. În copilăria mea, mă bucuram pe de o parte, știam că vreau să devin cândva mamă. Pe de altă parte, mă paraliza ideea de a-i spune așa ceva tatălui meu, care nici nu prea știa de relația mea „serioasă”. Tata e un om sever, calculat, nu face greșeli. Nu m-a bătut niciodată, nu m-a abuzat, dar e un om sever, e militar. Știam ce scandal și ce picare din „cer” ar cauza o astfel de veste în familia mea. Prietenul meu i-a spus mamei lui, care ne-a sfătuit prietenește să fac avort, ea fiind medic și cunoscând pe cine trebuie ca să o facem decent, discret și igienic. Câteva săptămâni am oscilat puternic între o mare bucurie de a avea un copil în pântec (simțeam prezența lui seara, când mă așezam în pat, o mare dragoste care aștepta să ne întâlnim față în față, o putere de a înfrunta lumea) și alegerea cealaltă, a morții, care ar fi făcut ca lucrurile să fie ca și cum n-ar fi fost. Și n-am putut alege de a mă război cu lumea pentru copilul meu, mă paraliza gândul că eram a XI-a , nu-mi puteam imagina ce voi face dacă ai mei nu mă vor sprijini financiar, iar pe prietenul meu nu l-am simțit ca sprijin, era la fel de speriat ca și mine.
Familia mea este o familie atee de intelectuali, scăparea către Dumnezeu și punerea vieții mele în mâinile lui o intuiam doar, citind în vremea aceea multă literatură legată de spiritualitatea orientală. Mă rugăm ca Divinitatea să îmi mai trimită o dată același copil când voi fi pregătită, crezând în vremea aceea în reîncarnare, karma și nirvana. Și am făcut-o, m-am dus la avortul igienic, discret și pe ascuns. Imediat după aceea, ajungând acasă la prietenul meu, unde mama lui a avut decența de a ne lăsa singuri, m-a podidit plânsul și am plâns ore în șir, până seara, știind exact ce și pe cine am pierdut.
Relația cu prietenul meu a continuat șontâc-șontâc, cu mari probleme între noi. Voiam să fie bine, voiam să rămânem împreună dar eram foarte tineri și veneam fiecare cu proiecția lui despre relația perfectă. Cu sincope, certuri și despărțiri am rămas așa zis împreună.
Trei ani mai târziu, eram deja la facultate și am rămas din nou gravidă. Cu același bărbat, de acum cu o relație de 4 ani în spate, chiar cu probleme (ca a multora) putem spune că eram pregătiți cât de cât de a lua viața împreună în serios și a accepta un copil. Dar împietrirea inimii mele a fost foarte mare, căci deși prietenul meu mi-a spus că îmi respectă decizia și va recunoaște copilul dacă îl voi naște și apoi ne vom căsători, eu aveam planurile mele. Eram studentă la medicină, mă bazam mult pe mine, capacitățile și calitățile mele. Nu vedeam cum voi putea să îmi termin facultatea și să trec toate examenele pentru a profesa cu un copil după mine. În continuare nu eram relaxată la ideea de a-i spune tatălui meu despre asta, eram amândoi studenți și stăteam la cămin. În același timp, citisem cartea lui N. Steinhardt Jurnalul fericirii și eram, din punct de vedere intelectual, convinsă de existența unei divinități personale, ca în religia creștină. Cu toate acestea, la gândul firav, ce încolțea în sufletul meu, de a vorbi cu un preot și a cere sfatul, mintea mea se încăpățâna și argumenta că, în ciuda argumentelor pro-viață pe care le-aș auzi, situația noastră materială e imposibilă, deci sfatul cerut nu îmi va folosi, ci doar mă va duce în impas și nu voi mai putea hotărî să fac ce „trebuie”.
Nu trebuie să mai adaug că nu mă spovedisem vreodată și că nu avusesem niciodată legătură cu vreun preot. Simpatia pentru religie era pur intelectuală și tolera îngăduitor diferite profiluri de preoți despre care auzisem (la TV, în familie, în media) și care nu erau cum ar trebui (așa îmi imaginam eu). Apoi față de cei doi-trei preoți pe care îi văzusem pe la cursuri la universitate, care ar fi putut fi cum trebuie, nu aveam curajul de a-i aborda, din cauza condiției mele și a vieții mele de până atunci. Deci mândrie combinată cu judecarea aproapelui, bătaie de joc a diavolului la adresa vieții mele, pe care am mușcat-o din plin.
M-am dus la fel de igienic la avort, iar după aceea o senzație de pustiu fără margini a cuprins inima mea. O împietrire rece, deznădăjduită, paralizantă, pustiu sufletesc și conștiință clară a omorului făcut. Poate credeți că acum scriu după ce am citit nu știu câte cărți despre asta sau părerea preoților etc. Nu, deloc, aceste senzații, stări m-au copleșit atunci și au rămas pe vecie întipărite în mine, a fost o conștientizare 100%, needulcorata și care nu putea fi ameliorată, îmbunătățită, justificată de nimic. Îmi lipsea motivația pentru orice, inclusiv pentru medicina mea, nu puteam să îl mai văd pe prietenul meu, mă încerca puternic și paralizant gândul sinuciderii, îmi lipsea energia de a trăi, înainte de toate astea fiind o persoană foarte veselă, vioaie, cu poftă de viață și prietenoasă.
M-am dus cu ultimele puteri sufletești, în continuare în stare de împietrire, la Cel la Care trebuia să mă duc de mult, la Domnul Hristos. În taina spovedaniei. A ajutat, dar a durat și durut mult. Și doare încă. Știți de ce? Pentru că, atunci când am ținut-o pe fetița mea în brațe (da, Domnul m-a învrednicit de acest lucru minunat), într-o situație materială similară, în care încă nu rezolvasem nimic din cele lumești, s-a desfăcut ca o legătură ce îmi ținuse ferecată inima și s-a revărsat peste mine numai dragoste, multă, multă dragoste. Fetița pe care o țineam în sfârșit în brațe îmi vindecase sufletul, îmi dădea puterea de a lupta cu lumea, cu mine, pentru căsnicia mea, cu temerile mele față de tatăl meu, cu prejudecățile. Și, așa cum în mod repetat de atunci am mărturisit, cel mai mare regret este că greșeala de a nu fi primit doi copii, două iubiri în viața mea, nu o mai pot repara. Nu mai pot schimba cu nimic cele petrecute, nu pot da timpul înapoi. Pot să înțeleg orice femeie care nu e pregătită să aibă un copil, e o iluzie să pretinzi să fii de la început pregătită. Te pregătești timp de nouă luni de zile. Sigur că și viața e grea și condițiile materiale improprii. Dar nu vă grăbiți, primiți darul, faceți jertfa! Iar ceea ce veți primi va fi cu mult peste măsura oricărei așteptări! Imaginea de a avea întâi casă, masă, apoi copii sănătoși e cultivată de mass-media, filme, prejudecățile societății. Chiar și în condiții imperfecte, viața pe care o primiți în dar va fi perfectă.
Copilul pe care l-am născut mi-a dat puterea să lupt. Deși am avut fetița tot în facultate, pe ea și apoi pe surioara ei, mi-am terminat studiile, mi-am luat rezidențiatul, am primit un loc de muncă. Sigur că nu a fost ușor, că a însemnat multă muncă, multă jertfă, o bună organizare. Dar, dragi prietene, nici nu știți ce putere se ascunde în voi. Sigur că nu aveți încredere în voi și în lume, cine are? Dar atunci când găsiți pentru ce și mai ales pentru cine să luptați, cu ajutorul lui Dumnezeu, totul devine posibil.
Între timp am patru copii, am învățat germană de la zero, am emigrat, lucrez în Germania, peste câteva luni îmi voi da aici examenul de specialitate.
În decursul vieții noastre împreună, am rămas cu același bărbat cunoscut în liceu, am avut multe dificultăți. Nu avem nici acum o relație perfectă, suntem prea tumultuoși amândoi. Ne distrăm acum însă la ideea că ar fi trebuit să așteptăm să ne „liniștim” înainte de a avea copii! Copiii ne-au schimbat, suntem amândoi mai responsabili, ne iubim mai mult, chiar și atunci când nu suntem de acord unul cu altul.
Am trecut prin spaima de a trebui să evacuăm o locuință, fiindcă proprietarul s-a hotărât spontan să vândă, iar eu eram cu burta la gură. Sau prin amenințarea de a-și pierde soțul locul de muncă fix când am aflat că sunt însărcinată, ca apoi, în câteva săptămâni, să se rezolve și să primească o ofertă mai bună. Ne-am mutat cu cățel și purcel de multe ori. Și emigrarea a fost la „limită”. Dar se poate. Dumnezeu nu promite o viață lipsită de griji, spune doar că alături de El le vom birui pe toate.
Fie ca măcar în inima unei viitoare mămici să lucreze legea dragostei!
Cu multă prietenie,
A.V.