În 19 august 2023, la Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din Moldova – Iași 2023, Teodora Diana Paul, președinta Asociației Studenți pentru viață București, a susținut una dintre cele cinci conferințe din cadrul evenimentului. Moderatoarea a fost Anastasia Chirvasă, secretara Asociației Studenți pentru viață – filiala Iași. Conferința a avut tema „Toți oamenii pe care nu îi vedem” și a avut două părți: prima jumătate a fost de tip discurs, iar în a doua participanții au avut posibilitatea de a pune întrebări.
Textul discursului este publicat mai jos:
Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din Moldova,
19 august 2023, Iași
Toți oamenii pe care nu îi vedem
Teodora Diana Paul,
Președinta Asociației
Studenți pentru viață,
București
Bună, sunt Teodora Paul și în următoarea oră vă invit să discutăm despre oamenii pe care nu îi vedem – dar a căror viață depinde de noi, deci … ar fi bine să îi vedem!
Acum mai bine de 100, în satul Vlădeni, din zona Brașovului, învățătoarea Lucreția Roșu se străduia din răsputeri să convingă pe nenea Irimie să își dea al cincilea copil – care era și cel mai mic, la școală la Brașov. Copilul terminase clasele primare în sat, iar el se gândea că ajunge școala pe care a făcut-o și, de-acum înainte, voia să se ocupe cu munca la câmp și gospodăria. În plus, obiceiul era că băiatul cel mai mic rămânea în casa părinților și le purta de grijă la bătrânețe.
Dar învățătoarea insista că acest copil este foarte isteț și trebuie să continue școala. Asta însemna bani de haine, bani de cărți, bani de gazdă, bani de mâncare, iar nea Irimie nu avea.
Învățătoarea Lucreția și-a găsit un aliat –chiar pe soția lui nenea Irimie, Rebeca. Aceasta a înțeles că rostul copilului este să își dezvolte mintea pe care i-a dat-o Dumnezeu.
În cele din urmă, învățătoarea Lucreția și soția Rebeca l-au biruit pe nenea Irimie. Copilul a mers la școală.
Cine este copilul acela?
Cel al cărui nume îl poartă facultatea de teologie ortodoxă din acest oraș. Părintele Dumitru Stăniloae, cel mai important dogmatist al secolului XX.
Dați-mi voie să vă întreb, oare ce s-ar fi întâmplat dacă învățătoarea lui nu ar fi insistat ca părinții să îl dea mai departe la școală?
Acel copil nu avea, la vârsta lui, un cuvânt de spus despre viitorul său. Era prea mic pentru a spune ceva. Dar a avut parte de cineva care l-a văzut, l-a prețuit și s-a luptat pentru el.
Ea este exemplul de om care vede pe cel nevăzut și îl ajută să își împlinească potențialul. Și astfel face un bine uriaș multor oameni.
Ei bine, dacă înțelegem că există oamenii care nu se văd, dar care, ajutați, pot să aducă foarte mult bine în lume, să ne gândim cum ar fi posibil să îi cunoaștem la timp.
CEI MAI NEVĂZUȚI OAMENI
Astăzi vom vorbi despre două categorii de oameni, care sunt cei mai nevăzuți oameni din lume.
Prima categorie de oameni nevăzuți sunt copiii nenăscuți care își pierd viața înainte de naștere, pentru că cei care au puterea de a decide pentru ei aleg așa.
Toți acești copii nu își vor putea împlini potențialul lor, pentru că cineva a ales să ignore viața și potențialul lor.
Chiar dacă în satul sau orașul lor există o învățătoare ca Lucreția Roșu, ei nu vor avea șansa să o întâlnească.
Știți, nu doar cei care iau decizia avortului aleg să nu îi vadă, ci și noi alegem să nu ne batem capul prea mult cu cine sunt cei zeci de mii de copii care își pierd viața anual prin avort la noi în țară, și cu faptul că aceasta se întâmplă în fiecare județ, în fiecare oraș, în fiecare sat, cât și în fiecare loc din diaspora unde sunt români – deci se întâmplă și în jurul nostru, iar unii dintre acești copii sunt copiii unor părinți pe care îi cunoaștem.
De ce nu îi vedem? De ce nu îi vedem și de ce nu ne doare pierderea vieții lor, așa cum ne doare când aflăm despre alte pierderi de vieți nevinovate din jurul nostru?
Sunt multe cauze generale, iar de la om la om sunt și cauze specifice. Însă, acum aș vrea să mă opresc asupra uneia în care ne putem regăsi cu ușurință:
și anume valorizarea a ceea ce este puternic din punct de vedere al acestei lumi, în dauna vederii sufletului omului.
Când valorizăm pe oamenii puternici, indiferent dacă își folosesc puterea în bine ori în rău, ignorăm că ei sunt ceva mai profund decât acele caracteristici care ne stârnesc admirația.
Ei sunt, în primul rând, oameni creați după chipul lui Dumnezeu.
Dacă ignorăm această cea mai importantă caracteristică în cazul celor puternici, cu atât mai ușor o vom ignora în cazul celor aflați la polul opus, adică cei care nu au o putere semnificativă, cei vulnerabili.
Între aceștia sunt și copiii nenăscuți – fără nici o putere fizică, fără nici un statut social sau legal, fără putere financiară, fără o frumusețe care să atragă, fără voce.
Dar și ei au ceva – au o caracteristică, care le depășește infinit pe toate celelalte – au chipul lui Dumnezeu în ei. Dacă vedem această caracteristică, ei devin nu doar vizibili pentru noi, ci devin și un centru al preocupării noastre: a-L ocroti pe Dumnezeu în ei pentru a-și face lucrarea Sa cu ei. Dacă ignorăm această caracteristică, atunci ajungem să îi privim ca pe niște lucruri de care ne putem dispensa dacă ni se pare că ne încurcă planurile, viața, viitorul.
Deci prima categorie sunt copiii nenăscuți, a căror viață este trecută cu vederea și și-o pierd.
A doua categorie de oameni pe care nu o vedem este cea a femeilor în criză de sarcină. Deși cei din jur le văd cu ochii fizici, cel mai adesea nu vedem tensiunea lor interioară, frământarea cumplită atunci când sunt presate de oameni sau de diferiți factori de viață să facă avort.
Dar, oare, această frământare lăuntrică a lor este apriori nevăzută sau noi alegem să nu o vedem?
Răspunsul e simplu: alegem să nu o vedem, pentru că ne temem de responsabilitățile care ar apărea în cazul în care ne asumăm să sprijinim nașterea copilului.
…
Iar această alegere (de a ignora frământarea sufletească teribilă) continuă și dacă a avut loc avortul. Atunci ignorarea le duce pe femei (– și pe bărbați, dar, în general, pe ei într-o mai mică măsură –), ignorarea face ca femeia să trăiască o „durere interzisă”.
O durere care nu este recunoscută, care nu este validată și care, de fapt, este mai acută decât alte dureri care sunt acceptate și recunoscute în societate.
Mecanismul este ușor de înțeles:
Dacă avortul a devenit normativ, ba chiar lăudat, cum să mai fie durerea post-avort ceva demn de consolare?
Dacă avortul e un lucru atât de bun, atunci ar trebui să te bucuri, nu să fii îndurerat!
De aceea empatia pentru aceste femei este foarte scăzută și nu se vorbește deschis despre durerea provocată de avort. La urma urmei, societatea le spune că au făcut o alegere care a rezolvat o problemă, așa că de ce să plângă pentru asta?
Printre mărturiile citite despre femeile care regretă avortul făcut, am întâlnit trei exemple în care apare în mod explicit exact sentimentul ignorării durerii pe care o poartă în suflet.
O să citesc exact cuvintele autoarelor. Prima mărturie spune așa:
- „Câteodată încep să mă gândesc că m-aș fi bucurat de el și de cel avortat la 19 ani //este vorba de doi copii avortați// cum mă bucur de Alex și de Ilinca //cei doi copii născuți// și simt că mi se face rău. Nu știe nimeni ce trăiesc, societatea îți zice să treci peste, că sunt alte probleme importante”.
A doua mărturie, despre starea după avort:
- „Am stat în mașină și am plâns două ore înainte să mă pot gândi măcar să conduc până acasă. Nici nu ar fi trebuit să mă urc la volan. Din perspectiva societății, problema era rezolvată. Ar fi trebuit să mă simt ușurată și gata să îmi reiau viața, însă nu mă simțeam deloc așa.”
Și a treia:
- „Există prea puțin sprijin în societate pentru femeile care consideră avortul o experiență stresantă. Nu există nicio validare pentru durerea și furia lor.
Activiștii pro-avort îi spun: «Este corpul tău și a fost decizia ta. A fost doar o bucată de țesut și nu ai niciun motiv să te simți prost»”.
Aceste cuvinte nu sunt scrise mine, ci sunt exact cuvinte unor femei a căror frământare nu a fost văzută și a căror durere este ignorată.
O să mă îndrept acum spre concluzia acestei prime părți a întâlnirii noastre.
Avortul este, întâi de toate, o problemă de natură duhovnicească: este un eșec al vederii chipului lui Dumnezeu în copilul nenăscut și un eșec al iubirii de oameni, un eșec în a fi aproapele femeii în criză de sarcină.
Putem să oprim acest imens șir de eșecuri? – e imens pentru că s-au făcut mai mult de 1 miliard de avorturi în ultima sută de ani în lume.
Suntem dispuși să vedem durerea nevăzută a acestor femei care se frământă în criza de sarcina sau au rămas profund rănite după avort?
Cum să îi vedem pe copiii nenăscuți și cum să vedem sufletul femeilor în criză de sarcină? Cum?
Să dorim să vedem!
Și Dumnezeu ne va arata.
Ca în această istorie adevărată, cu un om care nu a văzut pe copiii nenăscuți ca oameni, fiind responsabil de 75.000 de avorturi, dar care, apoi, a dorit să vadă și a văzut.
Bernard Nathanson este unul dintre medicii care au militat pentru legalizarea avortului la cerere în Statele Unite în anii ‘70. El a condus 2 ani cea mai mare clinică de avorturi din lume din acea vreme, aflată în New York. A făcut personal 15.000 de avorturi și, în perioada în care a fost directorul clinicii, acolo s-au făcut 60.000 de avorturi. De aceea spunea că se simte responsabil de 75.000 de avorturi.
Apoi a avut o experiență care i-a schimbat inima.
A vrut să vadă ce se întâmplă cu copilul în timpul unui avort, așa că a înregistrat video ce se vedea la ecograf, pe toată durata unui avort, făcut de alt doctor.
Copilul avea 12 săptămâni. Când medicul a introdus instrumentele în uter, la ecograf se vedea cum acel copilaș încerca să se ferească de ele și, la un moment dat, când este prins, își deschide gura într-un strigăt mut.
Acela a fost momentul în care a renunțat să mai facă avorturi. Pe baza înregistrării video a realizat filmul documentar „Strigătul mut” și și-a dedicat viața spunerii publice a adevărului despre avort.
Exemplu lui este relevant: dacă dorim, îi vom putea vedea pe toți acești copii nevăzuți și toate acele dureri nevăzute din sufletele femeilor în criză de sarcină.
Ei și ele au nevoie de cineva precum învățătoarea Lucreția Roșu pentru a-și continua drumul împlinirii potențialului lor. Este minunat să depunem o muncă care îi va ajuta pe cei nevăzuți să nu rămână așa, ci să aibă șansa împlinirii potențialului lor.
Ultimul aspect al prezentării: până unde ajunge potențialul copiilor nenăscuți, inclusiv al celor cărora li se refuză șansa de a se naște?
La Sfântul Porfirie a venit cândva o familie, iar el, fără să cunoască nimic despre acea familie, dar prin vestirea lăuntrică, le-a spus: „ai făcut două avorturi; unul dintre copii devenea sfânt dacă îl nășteai”. Sfântul Porfirie a văzut nu doar chipul lui Dumnezeu în copilul nenăscut, ci și unde ar fi dus potențialul pus în el și efortul său.
Da, nu avem darul de a vedea astfel de lucruri ca Sfântul Porfirie, însă nimeni nu poate spune astăzi că nu poate înțelege ce este un copil nenăscut.
Cu toții îi putem vedea pe copiii nevăzuți cu ochii fizici, tehnologia ne permite acum, deci e alegerea noastră dacă îi vedem sau refuzăm să îi vedem ca oameni creați de Dumnezeu care au nevoie de noi pentru a trăi și a-și împlini potențialul și chemarea pentru care au fost creați.
Îi cinstim pe sfinți când au ajuns la Dumnezeu, dar să nu ignorăm sfinții atunci când sunt încă nevăzuți și să le ajutăm pe mamele lor!
Vă mulțumesc!
