Mihaela-Cătălina, fetița noastră, a fost a noastră dintotdeauna. Ea doar s-a născut în altă parte, dar, când am întâlnit-o, am recunoscut-o! A venit după multe frământări și o lungă disperare și am înțeles de ce a fost să fie așa, ce dar poate însemna ea și cum de poate fi o astfel de iubire așa de adâncă, nu doar un sentiment născut pe neașteptate!
Discutasem de câțiva ani cu soțul să adoptăm. Trecusem de 40 de ani, nu puteam avea copii, așa că am hotărât că nu putem trăi degeaba, fără să dăm o șansă cuiva condamnat la a fi singur pe lume. În copilărie știam că vreau să dau o șansă unui copil nedorit și visam să am o fetiță numită Cătălina!
Anii tot treceau, iar noi nu depusesem încă actele necesare adopției, deși știam cam ce aveam de făcut, dar casa era în construcție și ne gândeam că dacă nu avem o cameră a copilului special amenajată și nu e casa intabulată, nu vom avea voie să adoptăm. Mai târziu am văzut că nu se cere să ai o casă în totalitate finalizată.
În cele din urmă, am depus dosarul cu tot ce trebuia, am fost la un curs de parenting, am fost evaluați acasă și în 3 luni și jumătate am obținut atestatul.
Am aflat de la DGASPC despre Mihaela. Fetița și fratele ei mai mic s-au născut dintr-o relație de concubinaj. Când Mihaela avea doi ani, tatăl ei a murit, iar familia concubinului a dat-o pe mamă afară din casă și ea a ajuns cu cei doi copii la un centru de ajutor pentru mame. Mama Mihaelei lipsea însă foarte mult de la centru, iar fetița adormea adesea pe podea, lângă ușă, așteptând-o să vină. Se pare că așa a ajuns Mihaela să aibă un somn agitat pe parcursul nopții. Pentru că mama sa nu a mai dorit să își asume grija copiilor, aceștia au fost dați împreună în plasament la o asistentă maternală.
Din păcate, fratele ei a fost dat spre adopție altei familii, Mihaela fiind astfel despărțită de el. În perioada vieții cu mama biologică, deși se pare că a fost alăptată, Mihaela a avut rahitism într-o formă destul de avansată, cu ușoare tulburări neurologice. Din cauza aceasta, unii s-au speriat de sechelele ei de rahitism și au refuzat-o. Acum face gimnastică și ceva electroterapie de două ori pe an în ambulator. E din ce în ce mai bine.
Mihaela a suferit și încă suferă din cauza despărțirii de fratele ei. Mi-a spus că vrea să-l caute, dar cum lucrurile sunt prea complicate, i-am sugerat să aștepte să fie major și doar să se bucure pentru el că are familie și e iubit și fericit! Da, dar atunci mă întreabă că de ce n-au iubit-o și pe ea, că de ce i-au despărțit, că poate ei îl îmbrățișează pe Ionuț, când ea tocmai plânge de dorul lui… Suferința despărțirii de fratele ei a fost cumva norocul nostru. E greu să știm că suntem fericiți cu prețul unei suferințe… Of, complicată este viața asta… Totuși, de când e acasă, ne-a spus de multe ori că s-a convins că o iubim, că e fericită alături de noi și a înțeles că ea și fratele ei au vieți diferite și că Ionuț e și el iubit.
Când am cunoscut-o și am ținut-o pe Mihaela pentru prima oară de mână, nu înțelegeam ce e cu mine, mă observam și nu înțelegeam de ce simt din mânuța ei valuri de căldură și liniște, de parcă eram prietene și o cunoșteam dintotdeauna. De aceea spun că nu am întâlnit-o, ci am reîntâlnit-o; nu am cunoscut-o, ci am recunoscut-o.
După vizitele standard, pe 24 martie am preluat-o pentru perioada de încredințare în vederea adopției. A fost exact cu o zi înainte de a împlini 8 ani. Când a înțeles că „legea a zis da”, a rămas mută de uimire și ușor-ușor a început să chicotească și toată ziua a țopăit, a chicotit, și cu toții am fost pe drumuri, să o înscriem la medicul de familie, să ne interesăm încă o dată de școală, să-i mai cumpărăm ceva hăinuțe și altele… Știind că vine ziua aceasta, îi cumpărasem o bicicletă roz, am comandat tort… A fost o zi plină, avem pat mare și am dormit toți trei. Ea a adormit greu, vorbind și râzând iar în timpul nopții avea grijă să mă atingă, să fim împreună. Acum are camera ei, dar tot mai cere să doarmă cu mine, are grijă să mențină contactul fizic, mâinile, picioarele sau capul le ține peste mine, oftează și geme și se alintă încântată și se face că toarce ca o pisică și îmi cere să o mângâi sub bărbie și se freacă cu capul… Într-o zi a început să strige prin casă: „Ce bine că sunt aici!…”
Urmărim să înțelegem ce e în sufletul ei, dar încă mai ține câte ceva doar pentru ea, când face prostii, adică strică lucruri, când stă cu gândurile aiurea și mâinile lucrează singure. De la cursul făcut în decembrie la direcție, despre copiii care au suferit traume, am înțeles că acești copii se comportă ca și cum ar fi mai mici ca vârstă, special parcă pentru a recupera ce au pierdut și strică lucruri pentru a primi atenție. Cătălina e foarte bine, dar are și ea toate acestea la un nivel mai scăzut.
Chiar dacă face și boacăne, nu mai putem înțelege viața dinainte de a fi ea! Cum am putut trăi fără ea?! Habar n-avem cum a fost posibil… E ca și cum fără ea nu avem rost, e aventura vieții noastre! Doamne ajută să reușim! Am sărit deodată de la zero la a avea un copil cu tot bagajul lui de emoții, gânduri, fapte și parcă a fost dintotdeauna la noi! Ne amuzăm cum răscolește peste tot, cum caută prin cămară, cum își bagă nasul în toate, cum vrea să fie în mijlocul atenției. Când mâncăm la masă toți trei, stă cu mâinile pe noi, să ne simtă, mereu vrea contact fizic, să știe că suntem aici pentru ea. Într-o zi m-am trezit că-mi spune: „Voi să nu mă părăsiți niciodată!”
Nu am știut de la început ca legea permite schimbarea prenumelui copilului adoptat, dacă se aduc motivații pertinente. Înainte ea se numea Mihaela-Otilia. Dacă am aflat că putem schimba prenumele, am întrebat-o dacă e de acord cu Cătălina, numele la care eu visasem de atâta timp. Mihaela ne-a spus că nu mai vrea să fie strigată ca atunci când nu avea părinți și a fost total de acord să adăugăm si Cătălina. Așa că de multe ori o strig „Cătălina mea” și ea se prezintă de multe ori Cătălina.
O plăcere a ei este să o ducă tati în cârcă pentru că este puternic și este baza noastră. Îmi dau seama câtă nevoie a avut și de figura paternă, de un tată…
E fericită, dar o ajung și probleme din urmă. În august, am observat că se trezește plângând noaptea și pleacă prin casă și adoarme pur și simplu căzută pe burtă, după ce umblă prin casă, pe canapea, în sufragerie. Psihologul a spus atunci că face bine că scoate emoțiile adunate și se manifestă. Cătălina a motivat și de data asta că se gândește la Ionuț, se pare că e cea mai mare nedreptate suferită. De mama biologică s-a detașat deja, nu mai amintește nimic de ea.
E greu, da, dar abia asta înseamnă să trăiești, mai ales când atâta ți-ai dorit și nu mai știi cum să-i mulțumești lui Dumnezeu că s-a milostivit să-ți îngăduie să ai, în sfârșit, un motiv să exiști… Și încă o dată oftezi și te minunezi privind copilul că e adevărat, e viu, e al tău, iar Dumnezeu a fost de acord cu asta și după ce ai plâns atât, Dumnezeu ți l-a scos în cale…
Noi suntem într-un vârtej de trăiri și trebuie câteodată să ne oprim ca să înțelegem că realitatea s-a schimbat! În ceruri rămâne scris, iar nouă ne rămâne doar să ne minunăm, a câta oară, oare, de magia adopției care schimba destine și, deși nu știi ce te așteaptă, nu te-ai mai întoarce niciodată la cum a fost înainte, nici să fie posibil… Împlinirea noastră e imensă! Pentru noi, adopția chiar e magie curată!