Specificul vocației soților
Am ajuns la concluzia că există o vocație, o contribuție, așadar, specific bărbătească, care ar consta în asumarea conducerii, să zicem, sau a responsabilității.
Eu zic că bărbatul are darul stăpânirii— dar stăpânire nu în sensul tiraniei, nu în sens lumesc, ci în sensul în care în firea lui, are darul stăpânirii de sine mai accentuat decât femeia, acesta fiind motivul pentru care femeia vine spre el, caută un sprijin în el, nădăjduind că este stăpân pe situație. Dar, de cele mai multe ori, bărbatul, din păcate, dezamăgește așteptările femeii, pentru că nu și-a lucrat și nu-și activează darul stăpânirii de sine.
Cred însă că aceasta e vocația specifică a bărbatului. Iar vocația specifică femeii este aceea de a se supune bărbatului. Femeia are în fire darul supunerii. E un mare dar și presupune multă putere. Nu este un lucru ușor să se supună, să intre în ascultare de bărbat. Dar bărbatul are ispita abdicării de la această vocație, pentru că este greu a conduce.
A avea responsabilitate este cel mai greu lucru. Tu trebuie să decizi -sigur, nu decizi în mod arbitrar, nu decizi abuziv, nu decizi egocentric, decizi ținând seama și de celălalt.
Cea mai înaltă formă și suportul cel mai firesc al deciziei tale este dragostea pentru celălalt. Prin urmare, în decizia ta ar trebui să se manifeste jertfelnicia ta pentru celălalt, dar asta nu înseamnă că nu e a ta decizia. Și femeia ar obține exact ceea ce își dorește dânsa, la măsură mult mai mare, ca dar din partea bărbatului, nu ca revendicare din partea dânsei.
În felul acesta s-ar realiza dragostea, că bărbatul se jertfește pe sine atunci când decide — nu decide în interes propriu, egocentric, ci decide din dragoste pentru femeie — și ar decide ca dar pentru femeie, și femeia ar primi darul, ar primi mai mult decât ar obține dânsa prin revendicări, prin cicăleli, prin certuri. Dar bărbatul, ca să fie la acest nivel, ca să fie o persoană matură, iubitoare, și să își asume decizia și responsabilitatea, trebuie să fie foarte îmbunătățit, foarte matur — ceea ce rar se întâmplă.
Stăpânirea de sine — măsura maturității
Forma cea mai vulnerabilă în care bărbatul își manifestă nestăpânirea de sine este cea a trupului, evident în relația cu soția sa — și atunci soția, care așteaptă de la dânsul un bărbat stăpân de sine, constată că este foarte nestăpânit pe propriul său imbold trupesc.
Aici bărbatul pierde examenul în fața femeii și a soției sale și nu mai e credibil. Femeia își exprimă lucrul acesta sau nu și-l exprimă, îl conștientizează sau nu-l conștientizează — dar, în adânc, el nu mai are suport în fața dânsei, nu mai este bărbatul pe care îl aștepta, stăpân pe sine, pentru că, iată, la un capitol foarte vulnerabil, dânsul pierde examen după examen, acela al nestăpânirii trupești.
Eu vă spun nu din cărți, vă spun din experiența spovedaniei. Bărbatul care nu are stăpânirea de sine trupească — sigur, ne referim la relația trupească cu femeia, dar și cel care e biruit de lăcomia pântecelui, care e biruit de somn, și de toate celelalte — face dovada în fața femeii sale că este un om neîmplinit și devine și pricina decăderii femeii sale.
Copilul este un foarte mare dar
La venirea unui copil, familia trebuie să-l primească, întâi de toate. Trebuie să-l primească când îl dă Dumnezeu. Foarte important! Să nu se planifice prea mult, măcar primul copil să nu-l planifice. Sigur, ar fi bine să nu-i planifice nici pe ceilalți, dar mai ales primul copil să nu-l planifice: când îl dă Dumnezeu! Pentru că este o foarte mare rânduială aici, primul,„cel întâi-născut”, cum se spune, „este al lui Dumnezeu” (cf. Ieșirea 34, 19). Poate oricine să constate lucrul acesta. Eu unul am făcut-o: familiile care rămân la un singur copil, într-un fel sau altul, îl „pierd”. Doamne ferește de situații tragice, am întâlnit!
Copilul este un foarte mare dar, ajută foarte mult și cuplul, pentru că se iese din acea tensiune în doi spre un al treilea, care este și expresia unirii celor doi, căci se unesc amândoi părinții în pruncul născut. E un foarte mare dar. Din păcate, naștem prea puțin acum. E și contextul foarte complicat. Mamele merg la serviciu… Toți se mândresc cu un singur copil, alții se mândresc cu doi copii, chiar se cred înțelepți.
Eu cred că nu sunt înțelepți. Măcar de la trei în sus, trei copii, patru copii, pentru că e și un echilibru între copii… Avem și o datorie față de continuarea spiței, să zic așa, pentru că noi am primit în dar existența și suntem chemați să naștem la rândul nostru. Sunt lucruri mult mai adânci decât ne putem închipui noi, dar toate se rânduiesc dacă omul își conștientizează locul, poziția lui în lume și vocația lui — și înspre Dumnezeu, și înspre oameni, și înspre lumea întreagă.