Cu ocazia Marşului pentru viaţă 2015 „Fiecare viață este un dar”, am lansat cinci concursuri. Vă prezentăm mai jos primul eseu din cadrul secţiunii Concurs de eseuri sau povestiri pe tema „Fiecare viață este un dar”
Autor: Simona Poclid
Nu știam ce înseamnă avortul. Dacă m-ar fi întrebat cineva dacă sunt de acord cu el, probabil aș fi ridicat din umeri și aș fi mers mai departe, așa cum merg oamenii prin viață fără să se oprească și să cumpănească. Viața poate să nu reprezinte nimic, dacă nu știi ce înseamnă să ai șansa să trăiești și într-o zi mama ta să-și spună: ,,Nu, nu voi avorta acest copil. E al meu și vreau să îi dau viață. Deși nu îi știu ochii, zâmbetul și nici nu l-am strâns în brațe, îl iubesc”.
Faptul că în fiecare clipă mor copiii, sunt ciopârțiți și aruncați într-un ,,colț” poate să treacă pe lângă noi așa cum trec mai toate lucrurile vieții, dacă nu simți pe propria ta piele durerea de a vedea un copil avortat. Până nu simți că sufletul tău se împotrivește uciderii pruncilor, avortul va rămâne doar ceva… normal.
Medicul aborționist se va spăla pe mâini; copilul va fi ,,aruncat”, mama va trebui să plece acasă cu o bucată din ea smulsă, fără să știe că unele răni, oricât le-am coase, nu se vindecă și că există ,,boli” apăsătoare; va fi chemată următoarea femeie și i se va spune că totul va trece. Într-adevăr, ceva trece, pălește și se stinge: minunea vieții și a fericirii pe care o poate aduce un copil. Ce rămâne? Durerea, remușcarea și gândul că ai fi putut să-ți strângi în brațe copilul, să-l adăpostești la piept și să-l însoțești prin viață. Într-o zi, mama într-un moment în care nu a mai putut suporta durerea, l-a strâns pe fratele meu de cinci ani în brațe și a spus: ,,Of, copile, cât de frumos ești, când mă gândesc ce-am vrut să-ți fac…”, a început să plângă și, în acea zi, deși avea diverse treburi de făcut, nu s-a dezlipit de el. Nu am înțeles atunci durerea ei, căci eram la rândul meu un copil. Fratele meu creștea frumos. Îmi treceam mâinile prin părul lui blond și uneori mă speriam că e atât de firav și subțire precum o coală de hârtie. Pielea incredibil de albă, parcă lăsa să i se vadă carnea și sufletul.
Cum mama lucra la vremea aceea, îl țineam în brațe cu greu, căci aveam 14 ani, îl schimbam, făceam curat, mâncare și verificam de zeci de ori laptele, ca să nu fie prea fierbinte, până se răcea și lui nu îi mai plăcea. Anii au trecut, iar eu am văzut în fratele meu întruchiparea unui Înger care își încolăcea brațele în jurul meu, îmi săruta obrajii, apoi o zbughea la joacă. Când mâncam împreună, mă privea pe furiș să vadă dacă mâncăm egal, număra bucățelele de carne și-mi spunea: ,,Mai ai una să mânânci, ca să fie egal. De data asta nu te mai cred, căci tu de fiecare dată îmi lași mie mai mult. Nu e bine… că uite, tu ești mai mare, deci trebuie să mănânci mai mult”. Avea 8 ani atunci, iar eu nu am mai avut cuvinte. Mereu așteptam să mănânce el primul, așa făcusem de când era mic și îmi simțeam sufletul sătul când el termina și zâmbea. Bunătătatea lui, frumusețea ce o purta și fericirea ce mi-o aducea în suflet când își lua mingea și pleca să joace fotbal cu prietenii, când venea de la școală cu ghiozdanul imens în spate, vocea șoptită ca un susur erau bucăți întregi de Paradis. Momentele când mă strângea în brațe și mă întreba ce se întâmplă, ori de ce plâng îmi arătau că un copil este o minune.
Într-o zi, după câțiva ani, mi-am făcut curaj și m-am dus la mama să o întreb ce voise să-i facă copilului cu ochi căprui și adânci. Mama m-a privit pierdută, s-a întors spre mine și a spus cu durere: ,,Am vrut să îl avortez”. Nu am știut ce să spun atunci, m-am dus în camera fratelui meu și l-am privit cum desfăcuse tastatura calculatorului și o curăța cu mâinile mici. Gândul că ar fi putut să nu existe m-a făcut să izbucnesc în plâns și să simt o durere crâncenă. Mă gândeam că ar fi fost mai bine să nu știu lucrul acesta împovărător. L-am iubit mereu, dar, din acel moment, ori de câte ori îl strângeam în brațe, simțeam ceva apăsător în piept și îmi venea să-i spun cât de mult înseamnă pentru mine. Uneori mă privea cu ochii mari și începea să râdă, de parcă ar fi înțeles și voia să mă asigure că e totul bine… el nu fusese ucis.
La scurtă vreme, a trebuit să plec de acasă. Nici acum nu știam ce presupune avortul. Cunoșteam doar durerea apăsătoare a gândului că un copil ar fi putut să nu existe. Locuiam la etajul zece și îmi petreceam serile pe acoperișul blocului, scriind, citind cu întreg orașul aprins la picioarele mele. Venise primăvara. Era 1 Martie și un Soare întreg și plin cum nu mai văzusem cuprinsese Cerul. Era sărbătoare, pe trotuar mai erau tarabe întinse cu mărțișori și găleți pline cu lalele, pâlcuri de tineri gălăgioși se plimbau, iar bătrânii stăteau pe banca din fața blocului. În acea zi, mă vizita un prieten. Am început să alergăm pe scări, ținându-ne de mână, să îi arăt acoperișul și orașul de sus. Când priveai în jos, oamenii păreau mărunți, iar clădirile înghesuite îți dădeau impresia unui furnicar tulbure. Ca să ajungem pe acoperiș, trebuia să ne furișăm printr-o spărtură în zid.
M-am aplecat și îmi țineam piciorul suspendat deasupra zgurei murdare de sânge. M-am retras îngrozită, țipând. În fața mea era un copil spintecat în două. Deși nu mai văzusem așa ceva până atunci, am știut că e un copil. Avea ochii închiși îndreptați spre mine, picioarele răsfrânte și mânuțe incredibil de mici. Era rupt în două și zăcea în sânge precum o rană. Carne vie zăcând în Soare. Atunci am înțeles ce înseamnă să ucizi un copil și să ți-l smulgi din pântece. Am văzut cu ochii minții și ai sufletului ce ar fi însemnat moartea fratelui meu. Am văzut și am înțeles ce înseamnă greșeala pe care ar fi putut-o face mama, pe care aș fi putut-o face chiar și eu într-un moment de cumpănă, frică și neputință. Mi-am promis în acel moment că niciodată nu voi renunța la copilul meu dacă voi rămâne însărcinată, chiar dacă asta ar însemna să cerșesc sau să mânânc resturi din gunoaie.
Acea zi mi-a schimbat viața. L-am numit pe copilul de pe bloc Martie, căci era prima zi a primăverii, am așteptat să plece poliția și l-am păstrat în suflet. L-am făcut copilul meu și am început să mă interesez despre avort. Urmăream diverse campanii de promovare a avortului și priveam cum mamele zâmbesc după ce aleg să scape de propriul copil, spunând că sunt libere să-și continue viața. Mie mi se strânge inima de durere de fiecare dată și-l văd pe Martie zăcând în sânge, aruncat acolo ca și cum ar fi fost ceva nefolositor. Îmi este tot mai greu gândindu-mă la fratele meu, care ar fi putut fi unul dintre milioanele de copiii lepădați și aruncați în smârcurile uitării. Îi mulțumesc lui Dumnezeu și mamei în fiecare zi pentru gândul bun de a alege să-i dea viață.
De atunci, fiecare copil pe care îl văd este o fericire uriașă, iar gândul că în acel moment alți copiii mor e neîndurător. Uneori îți vine să strigi și să le spui oamenilor să se oprească. Așa înțelegi truda celor care luptă să apere din răsputeri viața. Așa ajungi să simți durerea avortului în suflet și să vrei să faci orice, ca să arăți că orice viață este un dar, că fiecare copil merită să se nască și este o minune.
Martie este o minune care, dacă ar fi trăit, acum ar fi împlinit doi ani. Fratele meu este o minune căreia i s-a dat șansa să trăiască. Eu am avut norocul să nu fiu ucisă de propria mamă. Și tu, cel ce citești aceste rânduri, ești o minune care a avut norocul să nu fie în tabăra copiilor uciși. Toți cei care nu s-au născut aveau aceleași drepturi ca și noi. Erau persoane așa cum suntem noi astăzi. Aveau inimă, suflet și harul lui Dumnezeu. Aveau dreptul să trăiască și nu greșiseră cu nimic ca să fie uciși așa, sfârtecați și aruncați. Nimic nu poate justifica uciderea unui copil, așa cum nu există scuze pentru ,,accidente”. Un copil va fi mereu cea mai mare frumusețe a vieții.