Ce gânduri despre familie ați avut în copilărie și în adolescență?
Am iubit familia de mică. Am copilărit într-o casă mare cu multe animăluțe, alături de sora mea mai mare, Nicoleta, și alături de ambii părinți, de la care am simțit multă dăruire, multă putere de muncă venită din iubire. Mama era trup și suflet pentru noi două să nu ne lipsească nimic. Prezența bunicilor a fost, de asemenea, una foarte importantă. Îmi amintesc și acum cum bunica se trezea de dimineață pe la 06:00, aprindea candela, se ruga, se trezea și în timpul nopții să mențină focul în sobă, iar eu priveam fascinată cum trosneau lemnele… Sau de momentele când torcea lână, iar eu făceam ghem din firul gros de lână. Mama și bunica mă învățau cum să lucrez cu andrelele pentru a face hăinuțe păpușilor. Gesturile acestea par mici, dar lasă amprente asupra sufletului.
În copilărie, sora mea a fost darul meu cel mai de preț pe care mi l-au putut face părinții. Dacă am reușit să mă mențin mereu la școală pe primele două locuri, deși încă de la 10 ani am avut un program extrem de încărcat cu muzica, i se datorează. Sora mea a fost un copil eminent la școală. Astfel, acasă eu continuam orele cu cea mai bună profesoară a mea – sora mea. Am copilărit alături de cei doi verișori și ne simțeam ca o familie de 4 copii. Se crea o atmosfera tare frumoasă când ne vedeam: ne urcam în cireși, tei, vișini, culegeam mușețel împreună, flori de mac, ajutam părinții la strânsul recoltei de porumb, jucam șah, remi, țomanap, elasticul, „Nu te supăra frate”. Nu mi-a lipsit nimic în copilărie – de fapt, numai contactul cu biserica. Abia mai târziu am realizat cât gol poate aduce lipsa acestui contact. Cât timp ești mic, ești oricum curat și nu simți aceste goluri. Mai târziu, în schimb, se depune zgura pe suflet și e nevoie de un duhovnic bun pentru a-ți recăpăta starea.
Ce gânduri aveți pentru femeile cărora li se spune că pot reuși profesional doar dacă fac compromisuri morale?
Dacă nu ai niște principii sănătoase din familie sau un duhovnic bun care să te îndrume, e aproape imposibil să nu ajungi la compromis. Societatea vrea să scoată profit de pe urmă ta repede, călcând ușor peste norme, valori. De aceea, ofertele vor fi mereu atractive. E nevoie de multă atenție, să nu cedăm ușor. Un compromis care pare mic atrage întotdeauna un altul.
După ce am renunțat la muzică, primeam mereu fel de fel de oferte de a mă reîntoarce. Inclusiv un contract cu o casă de discuri din Anglia, cu un manager important care credea foarte mult în vocea mea, dar am cântărit foarte bine situația și am simțit multă neliniște. Neliniștea aceasta e semnul că nu trebuie să faci anumiți pași doar de dragul succesului. Va veni cu siguranță o altă ocazie cu adevărat de Sus.
Femeile despre care mă întrebați trebuie să creadă până la capăt că se poate și fără compromisuri. Din păcate, în niciun domeniu nu se mai întâmplă lucrurile la modul ideal. Dumnezeu cred că se uită mult și la intenția cu care faci anumite lucruri.
De ce ați ales să vă retrageți din trupa „Angels”?
Sufletul meu nu mai putea răbda lumea cluburilor, a discotecilor, a concertelor zgomotoase la care se crea o adevărată nebunie. Întâlnirea cu un călugăr de la Mănăstirea Putna care m-a cutremurat prin iubirea lui față de binele sufletesc al oamenilor, întâlnirea cu Părintele Arsenie Papacioc m-au făcut să schimb direcția. După ce m-am întors din ultimul meu turneu din Canada, mi-am promis că voi renunța. Se umpluse paharul cu tot ceea ce văzusem, simțisem în lumea aceea a showbiz-ului. Nu pot intra în detalii, dar începând să gust din Ortodoxie, nu mă mai puteam bucura de gusturi străine.
Ce v-a determinat să cântați din nou public, în alt gen muzical?
Reîntoarcerea mea în muzică a fost rodul multor zbateri interioare. Oricât de fericită mă simțeam în viața de familie, auzeam din când în când acest glas interior care mă făcea să simt, din ce în ce mai puternic, că trebuie să mă reîntorc. Duhovnicul mi-a spus: Raluca, dacă nu poți opri un râu care curge încontinuu, atunci schimbă-i direcția. Adică luptă-te să creezi și să cânți o muzică frumoasă. Eu, asociind atunci muzica cu showbiz-ul, nu mai puteam crede în frumusețea muzicii. Nu mai credeam în artă. Dar am dus o luptă mare să încep să o redescopăr, ascultând, de exemplu, multă muzică de film sau Anotimpurile în varianta simfonică a maestrului Tudor Gheorghe.
M-am reîndrăgostit de muzica în care am găsit armonii inepuizabile. Arta, muzica au puterea de a schimba stările oamenilor, de a mișcă inimi împietrite, de a stoarce lacrimi din ochi neplânși demult. Cu timpul s-au strâns și compozitori deosebiți cu care am creat melodii deosebite. Urmează să descoperiți muzica mea încet, încet. Și, bineînțeles, faptul că am tot sprijinul soțului pentru o astfel de muzică și că în familia mea nu există neliniște în plus pentru ceea ce fac e poate cel mai important lucru pentru mine. Nu aș face nimic dacă familia mea s-ar tulbura.
Ce înseamnă familia pentru dumneavoastră?
Familia e prioritatea mea. Nici o carieră din lumea asta nu ar avea cum să mă împlinească mai mult decât familia, așa cum o trăiesc în prezent. Familia e locul în care se învață iubirea autentică, locul în care orice umbră ar avea membrii ei, ea se poate transforma în lumină, cu răbdare, dăruire și înțelegere. Familia e inspirație. E transformarea imposibilului în posibil. E putere, e taină, e bucurie.
Cu fiecare copil, mi s-au deschis simțiri, trăiri, perspective noi. Nu mă mai satur să le descopăr. Pentru că în familia adevărată nu trebuie să se ajungă la blazare. Dacă nu simți bucuria că ai mai primit de Sus încă o zi alături de membrii familiei tale sau că familia ta te învață zilnic ceva nou, atunci trebuie să te întorci mereu să vezi unde s-a pierdut firul. Să îl refaci imediat. Să nu lași lucrurile negative nerezolvate. Să existe comunicare permanentă între soți. Prezentul trebuie să devină timpul tău.
Cei cinci copilași sunt rodul vizibil al căsătoriei, dar există și partea de taină a căsniciei. Sunt nenumărate alte probleme sufletești, psihologice pe care mi le-am vindecat prin căsătorie și încă altele în curs de șlefuire.
Cum vedeți relația dintre soț și soție?
Relația aceasta e mare taină. Mai întâi, cred că este important să te îndrăgostești și de fizicul lui, nu doar de sufletul lui. Omul e și trup, și suflet, și ambele au importanța lor. E nevoie de un tot. Femeia trebuie să cultive respectul, încrederea față de soțul ei. Cuvântul lui să conteze cel mai mult pentru tine, mai mult decât al părinților sau al altor rude, prieteni. Să nu renunțe nici unul, nici celălalt, în niciun caz, la mici gesturi de tandrețe, la priviri pline de dragoste oferite unul altuia pe parcursul zilei. În felul acesta se clădesc reciproc, iubirea crește și copiii se hrănesc din relația aceasta. E un efort aproape permanent de a atinge această armonie. Există neputințe în ambii parteneri, dar ideal este să se ridice unul pe altul, fără să se judece reciproc. Să găsească soluții împreună. De obicei nu sunt amândoi puternici în același timp, dar nici slabi în același timp. De aceea, fiecare se servește de umărul celuilalt în momente dificile pentru a realiza urcușul.
Un alt aspect foarte important este fidelitatea, până și în gânduri. De la un gând pornește de obicei orice alunecare. Și relația strânsă cu un duhovnic bun. Ideal ar fi să fie comun. Și multe alte aspecte de taină pe care nu le pot spune. Oricum, este o relație care pe mine m-a întregit. De multe ori îl simt prezent pe soțul meu și în respirația mea. Dar iubirea e dar de Sus. Eu nu aș putea iubi dacă Dumnezeu nu mi-ar pune în suflet iubirea. De la noi e doar voința de a iubi. Restul e de Sus.
Sunteți mamă a cinci copii. Cum ați primit venirea pe lume a fiecăruia dintre ei?
Primul copil a venit la un an și jumătate de la căsătorie, iar apoi au venit cam la distanță de doi ani. De fiecare dată când aflam că sunt însărcinată, plângeam de bucurie. În același timp începea să îmi bată inima mai tare de la mulțimea gândurilor care începeau să mă străbată: dacă voi putea să mă descurc cu încă un copilaș în plus, erau grețurile puternice în primele luni de sarcină, frica de nașterea naturală, care implică dureri aproape la limita suportabilului, nopțile chinuite de lipsa de somn, continua tăiere a voii. Dar bucuria că purtam în mine o nouă ființă mă umplea mai tare decât orice alt gând negru. Grijile, gândurile de genul acesta sunt firești, dar se duc cu timpul și cu ignorarea lor.
În general, în viața de familie bucuriile și greutățile vin în mod alternativ. După furtuni se așterne liniștea, bucuria. Din ambele experiențe te folosești nespus. Dar mai bine le păstrez în inima mea…
Aveți modele de familii care vă inspiră?
Sunt mai multe familii cu mulți copii de la care am avut multe de învățat, cum ar fi, de exemplu, familia domnului doctor Ștefan Mindea, care are șase copii. În special mă sfătuiesc cu sora mea, care are și ea cinci copii și este un model pentru mine. În general, familiile acestea pe care le port în suflet sunt familii de medici, profesori, judecători, preoți, avocați etc. Eu consider că un bun creștin trebuie să fie în primul rând un bun familist, un om responsabil și un profesionist la locul de muncă.
Ce gânduri aveți pentru cei care doresc să-și întemeieze o familie?
Ce gânduri am? Să nu stea prea mult pe gânduri. Dacă el simte că, într-adevăr, ea este aceea, și reciproc, să facă pasul cât mai devreme. Cu cât se vor căsători mai devreme, cu atât se vor armoniza mai ușor unul cu celălalt. Și vor fi încă tineri când își vor vedea copiii crescând. Totuşi, în căsătorie nu te așteaptă doar lapte și miere. Încă de la început trebuie să fii disponibil să lupți pentru toate problemele mai mici sau mai mari care apar. Să fii responsabil, capabil de sacrificiu și plin de iubire.
Ce rol are credința în viața dumneavoastră?
Un rol central. Pentru noi, Ortodoxia e calea adevărată, bucuria. Spovedania e locul în care venim răniți și ne întoarcem acasă cu aripi.
Ce le transmiteți femeilor care trec printr-o criză de sarcină și se tem gândindu-se că copilul va fi o piedică pentru viitorul lor?
Teama e firească. Dar frica de suferință e mai grea decât suferința însăși. Într-adevăr, nu e ușor deloc să crești un copil, dar bucuria primită nu se compară cu nicio greutate pe care o depui pentru el. Copilul nu este niciodată o piedică, ci un motor care te va ajuta să mergi doar înainte. Copilul îți va arată exact cât trebuie să te implici în cariera ta. Noi vrem să facem multe, dar nu în mult stă fericirea. El va fi barometrul la care te vei raporta mereu. Dacă lui îi va fi bine din toate punctele de vedere, nu doar material, atunci când vei vrea să faci ceva, atunci și tu vei avea liniște și putere să faci acel lucru. Copilul te va ghida mai mult decât îl vei ghida tu pe el, de multe ori.
Ați cunoscut persoane care au făcut avort sau au determinat
un avort?
Da. Din păcate am auzit „n” situații cu familii care au făcut avort. Femei care regretă enorm și ar face orice ca să poată da timpul înapoi, dar și femei care povestesc ca și cum asta a fost, nu aveau altfel cum, fără să pară că le mustră conștiința prea tare.
Mama mi-a povestit că ea trebuia să fie avortată. Ceea ce înseamnă că nici eu nu aș mai fi existat, dacă mamei mele i s-ar fi luat darul vieții. Dar s-a întâmplat cumva o minune. În timp ce mama ei aștepta în salon să i se facă întreruperea de sarcină, aceasta a simțit o bătaie pe umărul drept, ca de înger, și în același timp a auzit un glas care i-a spus: „Nu renunța la acest copil. El va fi singurul tău sprijin la bătrânețe.” Și atunci bunica a fugit din salon. Într-adevăr, mama mea a fost cea care și-a ajutat cel mai mult mama dintre toți cei patru copii câți au fost la părinți. Și tot mama mea a fost cea care a reușit pe patul de moarte să îi aducă un preot care să o spovedească și să o împărtășească.
Când eram însărcinată cu ultimul copil, am mers să fac o ecografie în sarcină. Așteptând pe holul cabinetului particular am văzut că o mamă venise la un consult, așa credeam eu cel puțin, cu fiica ei de vreo 12 ani. Pe fată am simțit-o ușor speriată, dar asistenta, drăguță, a invitat-o pe mamă înăuntru. După cinci minute am aflat că doamna intrase pentru un chiuretaj. Din momentul acela m-au bufnit lacrimile și nu am mai putut să mă controlez. Tremuram toată de groază că la o ușă distanță de mine se petrece, în liniște, practic, o crimă înfiorătoare și eu nu pot face nimic. Simțeam că mă sfârșesc de durere. Avortul a durat cam un sfert de oră și în final am auzit cum asistenta a spălat ustensilele pentru următorul client. Melodia „Mesaj” a apărut și ca urmare a durerii mele de atunci. Nu am putut atunci, și am vrut neapărat să cânt acea durere mută a copilului.
Ce vă întristează cel mai mult?
Mă întristează multele dureri din lume, venite din bolile noastre sufletești și trupești. Mă doare faptul că depresia a ajuns una din principalele boli ale lumii. Asta înseamnă că omul de azi, nemaiavând sensuri verticale, caută în jurul lui un sens și se izbește de un mare gol. Un gol pe care nu îl poate umple decât Cerul spre care uită să mai privească, de aceea căderea e inevitabilă.
Ce vă bucură cel mai mult?
Cel mai mult mă bucură bucuria din ochii copiilor mei și iubirea din privirea soțului meu față de mine. Mă bucură toate momentele în care dăruiesc. Și muzica pe care o cânt e un act de dăruire care întregește ceea ce sunt. O puteți asculta pe contul meu de Facebook, Raluca Blejușcă, și canalul de Youtube RALUCA. În felul acesta muzica mea va ajunge mai repede la oameni. Și să o asculte cu bucurie și folos. Va îmbrățișez pe toți!
