de Ştefana Totorcea, Ştiri pentru viaţă
Simona Drugă, medic specialist psihiatrie copii şi adolescenţi la centrul MindCare, a lucrat cu multe familii care au adoptat şi confirmă o realitate tulburătoare: mulţi copii adoptaţi simt în mod inexplicabil că ceva nu e la locul său în situarea lor în lume. Aceasta se întâmplă chiar şi atunci când nimeni din jur nu le dă de înţeles că ar fi fost adoptaţi.
„O adolescentă care avea manifestări de borderline, cu tulburări de dispoziţie, îmi spunea la şedinţa de consiliere: «Nu-mi găsesc locul în lume. E ceva în neregulă cu mine, dar nu ştiu ce»”, povesteşte psihologul. Din experienţa sa, specialista citată arată că părinţii tind să menţioneze adopţia ca pe ceva important atunci când sunt la medic sau la psiholog cu copilul lor adoptat. Dar prezintă acest lucru ca pe o situaţie gravă şi se exprimă greşit, punând accentul pe ideea că ei nu sunt părinţii copilului.
Cum ne exprimăm
Este o exprimare nefericită, spune Simona Drugă, care îi sfătuieşte pe părinţi să le dezvăluie copiilor faptul că sunt adoptaţi, însă fără a pune accentul pe calitatea lor de părinţi adoptivi, ci pe procesul naşterii: „Dacă îi spui: «Ştii, noi nu suntem părinţii tăi», copilul se va simţi rănit şi chiar abandonat. Oricum, părinţii nu simt că nu sunt părinţii lui, ci dimpotrivă, aşa că nu e bine să lanseze un mesaj contradictoriu cu statutul lor emoţional. Când îi spui copilului, trebuie să pui accentul pe procesul de naştere şi sarcina care a avut loc înainte de venirea sa pe lume”.
Psihologul mai crede că este foarte utilă constituirea unui grup de sprijin al persoanelor care au adoptat sau vor să adopte, deoarece schimbul direct de experienţă şi exemplele de cazuri reale sunt mult mai utile decât o broşură de informare primită de la Direcţia pentru Protecţia Copilului sau de la Oficiul pentru Adopţii. „Părinţii trebuie să aibă fiecare ocazia de a-şi exprima temerile”, spune expertul.
Probleme de mentalitate
Când te hotărăşti să-i spui copilului că l-ai adoptat, trebuie să ai în minte că îi explici starea lui ca pe un fapt de viaţă şi să pui accentul pe originea sa, nu pe statutul tău ca părinte „de împrumut”: „Tu eşti copilul nostru, noi te-am ales pe tine” este un mod potrivit de abordare.
Copilul e bine să ştie că a fost adoptat, dar părinţii se tem în general să-i spună, deoarece se tem să nu-i respingă ulterior. „Oricum copilul poate să afle şi atunci problemele pot fi mai mari. Ca în cazul unui copil pe care l-am cunoscut după ce devenise extrem de agresiv, fiindcă prietenii de aceeaşi vârstă îl necăjeau, spunându-i că a fost găsit la gunoi. Există în societate o atitudine nepotrivită, care sancţionează dur astfel de cazuri, stigmatizându-i pe cei în cauză de parcă ar fi vina lor. Iar schimbarea de mentalitate trebuie să înceapă de la părinţi”, povesteşte psihologul MindCare.
Problemele de ataşament la copiii adoptaţi
În plus, viitorii părinţi adoptivi trebuie bine pregătiţi cu privire la posibilele probleme pe care le pot întâmpina cu copilul în perioada post-adopţie. „În Anglia, li se spune clar că la un copil adoptat pot apărea probleme de comportament, poate să-şi respingă părinţii adoptivi, chiar să fugă de acasă, să facă depresie, să abandoneze şcoala, să fie agresiv sau hiperactiv.” Astfel, părinţii vor şti ce aşteptări să aibă în legătură cu copilul adoptat şi că e nevoie de iubire necondiţionată.
Alte probleme care pot apărea la copilul adoptat pot fi cele de ataşament. Chiar şi după numai câteva săptămâni de abandon la spital, copilul poate deveni excesiv de sociabil, având ceea ce se cheamă ataşament dezorganizat. Se lipeşte de oricine (nu doar de persoana care-l îngrijeşte) fără discernământ, vorbeşte mult şi nediscriminat (dă secrete din casă), îmbrăţişează pe oricine. Sau, dimpotrivă, are un ataşament inhibat, e extrem de reţinut, nu se apropie uşor de nimeni, se sperie uşor, plânge repede când persoana care-l îngrijeşte nu e în jur. Alte probleme sunt cele de comportament ambivalent: unii copii ba migrează excesiv spre părinte, ba îl pedepseşte ferindu-se de acesta.
Ataşamentul dezorganizat vine la pachet cu un comportament hiperactiv al copilului, care devine foarte obositor pentru părinţi. Aceştia ajung să simtă că nu mai pot face faţă şi apare contradicţia între ce vor şi ce simt pe de o parte şi sentimentul de epuizare a resurselor pe de altă parte.
„Să nu pierdem din vedere că copilul nu intenţionează să fie aşa, dar poate avea aceste probleme de sănătate mintală, rezolvabile prin dedicare totală, iubire şi consiliere pentru întreaga familie”, spune Simona Drugă.
Citeşte şi: Săptămâna pentru Viaţă: Cum îi spui copilului tău că a fost adoptat – experienţa Iuliei