Cu ocazia Marşului pentru viaţă 2015 „Fiecare viață este un dar”, asociaţia Studenţi pentru viaţă a lansat cinci concursuri. Vă prezentăm mai al patrulea eseu din cadrul secţiunii Concurs de eseuri sau povestiri pe tema „Fiecare viață este un dar”.
Autor: Oana Maxim, Botoşani
Văzând ceea ce se întâmplă în societate şi percepţia pe care unele persoane o au despre mica făptură din pântecele mamei, am început să mă gândesc serios la cauzele care îi împiedică pe oameni să înţeleagă valoarea unui copil şi să se gândească mai mult la factorii externi (stare materială, posibilităţi de întreţinere, carieră, succes pe plan profesional).
Am ajuns la ideea că omului îi este foarte greu să aprecieze ceva ce nu percepe cu ajutorul simţurilor, pentru că este dependent de simţuri. Chiar dacă mămica simte unele schimbări din momentul în care rămâne însărcinată, totuşi nu se poate asemăna cu momentul în care ochişorii copilului se deschid pentru prima dată la chipul mamei. Astfel, tendinţa viitoarei mămici şi a celor ce o înconjoară este să se raporteze mai întâi la lucrurile materiale şi această tendinţă devine mai importantă decât minunea care se produce în pântecele femeii: naşterea unei alte vieţi.
Dar ce este viaţa până la urmă? Nu este oare darul pe care noi toţi l-am primit în momentul în care mamele noastre au spus „DA” vieţii? Nu este oare ce avem noi cel mai de preţ, lucrul pentru care muncim din greu, ne sacrificăm, la care nu suntem niciodată pregătiţi să renunţăm şi pe care marea majoritate îl apreciem cel mai mult în momente critice?
Câţi dintre noi nu ar da orice pentru a-şi prelungi viaţa, pentru a ajunge să aibă o viaţă fericită, încununată cu reuşite, cu mulţumire şi linişte sufletească? Oare chiar avem nevoie neapărat de un necaz sau de o nenorocire în viaţa noastră pentru a descoperi cu adevărat că viaţa este TOT ce avem?
Din păcate, adesea aşa se întâmplă. Atunci când omul cunoaşte suferinţa pe propria-i piele, începe să privească dincolo de aparenţe, să se întrebe cum şi de ce a ajuns în starea în care se află, ce îl poate ajuta să se ridice şi să îşi continue drumul mai departe, sau pur şi simplu care îi este rostul şi de ce nu îşi află liniştea în ceea ce face.
Să ne gândim puţin la un caz de îmbolnăvire gravă a unei rude (mamă, tată, frate, soră etc). În momentul în care aflăm de o boală gravă, de un diagnostic dur care nu lasă loc speranţei, este inevitabil ca o stare de nelinişte, de neputinţă sau tristeţe să nu ne cuprindă. Atunci începem să acumulăm în interiorul nostru tot felul de amintiri, gânduri, sentimente, speranţe, rugăciune şi dorinţa de a face orice ne stă în putinţă pentru a ajuta persoana suferindă. Nu-i aşa că cel mai mare dar pe care am putea să i-l oferim ar fi zile din propria viaţă, picături din propria sănătate, firimituri din a noastră vitalitate?
Cine ar putea să îşi privească mama sau tatăl murind fără să se simtă neputincios că nu poate să îi dăruiască din propria viaţă, pentru că, la rândul său, viaţa i-a fost dăruită de aceste două persoane minunate care l-au crescut, învăţat, sfătuit, ascultat, îndrumat şi ajutat oricând a avut nevoie?
Sau ce om ar putea să îşi privească un frate sau o soră murind, fără a rememora toate momentele, năzbâtiile, râsetele şi năzdrăvăniile pe care le făceau împreună, pe care le împărţeau şi le trăiau cu maximă intensitate, fără a vrea să îşi dăruiască propria viaţă doar pentru a prelungi zilele acelui frate sau prieten, acelei surori sau şi prietene?
Analizând puţin, realizăm că, într-adevăr, viaţa pe care nu putem să o definim cu prea multe cuvinte din punct de vedere fiziologic decât prin bătăile inimii, respiraţie sau alte aspecte care ne indică prezenţa vieţii, este cel mai mare dar pe care îl avem şi pe care, în unele situatii, ne-am dori să îl dăruim la rândul nostru mai departe.
Viaţa este motivul pentru care astăzi ne aflăm aici (oriunde ar fi acest loc), motivul pentru care spunem: „Sărut mâna, mamă!” şi „Sărut mâna, tată!”, motivul pentru care respirăm, vorbim, simţim, iubim şi multe altele.
Viaţa este cea care ne dă toate oportunităţile pe care ni le-am putea dori! Muncim pentru a avea o viaţă fără griji, iubim pentru a avea o viaţă frumoasă, ajutăm pentru a avea o viaţă bună, ne întemeiem o familie sau urmăm calea pe care inima ne-o indică, pentru a avea o viaţă împlinită. Alergăm zilnic după idealuri, muncim mult,învăţăm şi ne străduim să creştem permanent (spiritual, material, profesional), dar uităm să ne mai oprim niţel, să ne odihnim sufletul, să ne limpezim gândurile şi să ne liniştim cugetele.
Să ne gândim puţin şi la „mititeii” din burticile mamelor. Ei au viaţă, fiind cel mai fraged „stadiu”, dacă am putea să îl numim aşa. Ei bine, fiind o făptură vulnerabilă, mică, dar care are în propriile celule aceeaşi viaţă pe care o avem şi noi (căci nu ne-a adus barza pe niciunul!), ei trebuie să fie protejaţi şi îngrijiţi cu mare atenţie până când devin capabili să intre în contact cu lumea de dincolo de burtica mamei.
E ca vorba aceea: „Nu uita niciodată de unde ai pornit!” Ei bine, tot de acolo am pornit şi noi, de la momentul concepţiei, când mama şi tata ne-au dăruit şi nouă din celulele şi din materialul lor genetic. Trecând zilele şi săptămânile, ne-a adăpostit pantecul mamei călduţ şi confortabil. Era tot ceea ce aveam în acel moment. Uneori mama ne cânta, alteori vorbea cu noi, ne povestea, ni se destăinuia, aşa încât relaţia dintre noi a devenit una cu adevărat unică şi deosebită.
Chiar dacă poate a întânit unele obstacole sau probleme, mama mereu ne-a liniştit cu o mângâiere, cu o şoaptă, spunând: „Totul va fi bine! Mami are grijă de tine!”. Cu ce am putea noi să echivalăm tot ceea ce trăim din primul moment al concepţiei şi până în momentul de acum? Cu absolut NIMIC.
Cât de minunat trebuie să fie a simţi cum o nouă viaţă se dezvoltă în tine! Ce simte cea care trece prin tot felul de sentimente – de la stările de rău, momentele în care îi asculţi inimioara propriului copil, primul picioruş în burtă, durerile naşterii şi până la primul contact cu bebeluşul – dacă nu împlinire şi fericire? Ce om mai poate şterge cu buretele absolut toate cele enumerate mai înainte doar privind ochii sau ascultând primul plâns al copilului? NIMENI. Doar mama.
Aşadar, ea este cea care înţelege cel mai bine ceea ce înseamnă darul sfânt al vieţii în toate formele ei, deoarece, pe lângă propria experienţă şi propriile trăiri, ea este şi cea care poate să aducă pe lume o altă viaţă. Ea este cea care spune „MULŢUMESC!” din toată inima şi tot ea este exemplul viu şi grăitor care ne ajută pe noi ceilalţi să înţelegem acest minunat dar pe care îl avem.
În mod cert, FIECARE VIAŢĂ ESTE UN DAR!Trebuie doar să ne dorim să descoperim acest lucru, pentru că, în sinea noastră, deja îl conştientizăm, însă trebuie să trecem prin unele experienţe pentru a fructifica şi preţui cea mai mare avuţie pe care – culmea! – o primim gratis!
Noi ne-am primit darul! De acum este responsabilitatea noastră să îi ajutăm şi pe alţii să îl primească pe al lor şi putem face acest lucru prin susţinerea mamelor însărcinate, prin ajutor, sfaturi şi bunăvoinţă. Trebuie să respectăm dreptul la viaţă al fiecărui copil pentru că şi dreptul nostru la viaţă a fost respectat. Aşa cum noi ne bucurăm de tot ce ne dăruieşte Bunul Dumnezeu, tot aşa trebuie să îi oferim şansa oricărui prunc să se bucure, să îşi bucure părinţii, să le mulţumească pentru că au spus „DA” vieţii şi să îi iubească din tot sufletul.
Fiecare viaţă este un dar!