Eram o femeie tânără, la cei peste 25 de ani ai mei, aflată mereu în centrul atenției bărbaților, ceea ce‑mi oferea o anumită încredere de sine, visând însă în adânc la o dragoste eternă.
Aveam un job foarte bun și eram implicată într‑o relație ca‑n cărțile Sandrei Brown, de o pasiune nebunească, cu un bărbat de o frumusețe răvășitoare. Care nu era al meu, ci era el însuși într‑o relație de câțiva ani cu o altă femeie, pe care, spunea el, nu o mai înșelase niciodată. Nu îmi doream însă să‑l fur cuiva, era chiar prima și ultima oară când, împotriva principiilor mele, eram o „cealaltă femeie” din viața unui bărbat. Știam și simțeam că el încă își iubește prietena (acum știu sigur că nu așa este iubirea, iubirea adevărată nu înșală), însă asta nu mă deranja. Deocamdată eu îi ocupam mințile și asta îmi era de ajuns. […]
Am început să observ după vreo 5 luni de relație că…. arăt din ce în ce mai bine, sânii parcă îmi crescuseră, tenul și pielea erau din ce în ce mai strălucitoare. Ce mai, parcă înflorisem ca o floare de primăvară! […] Până când o colegă de serviciu m‑a întrebat: „Fată, nu cumva ești însărcinată?!” Ups, la asta chiar nu mă gândisem.
Îmi întârziase ciclul aproape 2 luni, dar asta mi se întâmpla de 2–3 ori pe an, de aceea nu mă alarmasem până atunci. În plus, noi ne protejam. Odată luasem chiar și o pastilă de a doua zi.
Îmi iau însă un test de sarcină, mă duc în toaletă. Oroare! Iese pozitiv. Lumea mea se prăbușește! Știam că el îmi va spune să fac avort. Iar eu avort îmi propusesem, încă de când am auzit prima oară cuvântul, să nu fac niciodată așa ceva.
I‑am spus, m‑am dus la control. La ecografie, medicul îmi spune că am o malformație la uter și că sigur voi naște un copil cu probleme, mai ales din cauza pastilei de a doua zi. Lumea mea era la pământ. […]
Ador copiii, iar atunci eram pentru prima dată mamă. Mamă ești din momentul în care copilul este zămislit în pântecele tău. Au urmat zile întregi de discuții, de frământări, de nopți nedormite.
El punea o presiune imensă pe mine, iar eu nu doream sub nicio formă să‑mi clădesc viitoarea viață pe sfâșierea unei alte femei, cu un bărbat pe care nu‑l iubeam și care nici el nu mă iubea, la rândul lui.
Iar să‑mi omor copilul, primul meu copil, printr‑un avort, care, chipurile, m‑ar fi scăpat de probleme, m‑ar fi sfâșiat pe mine. Și nu cred că mi‑aș fi revenit vreodată, știind ce am făcut.
I‑am spus însă că o să fac avort, iar el a promis că mă lasă în pace, după cum l‑am rugat. […] Căutarea mea de atunci, preumblarea mea prin oraș, timp de o oră‑două, nu o voi uita niciodată. Căutam un cabinet să fac avort, rugându‑mă la Dumnezeu să nu găsesc niciunul. Și nu am găsit.
Deși eram într‑un loc în care văzusem foarte multe, acum, în nebunia mea, nu le mai găseam, deși am întrebat. Am amânat avortul.
Mai aveam o săptămână și făceam 2 luni de sarcină. Îl chem pe el la o întâlnire într‑un parc. Îi spun că nu am făcut avort și că m‑am hotărât să păstrez copilașul, fără să cer nimic de la el. El a luat foc, s‑a rugat de mine „să nu‑i distrug viața”. […] Din nou, i‑am spus că voi face avort, ca să pun capăt presiunilor. Și alungându‑mi toate gândurile din minte, a doua zi mi‑am propus să mă duc la medic. Eram ca un robot, fără simțăminte.
Însă, în adâncul meu, așteptam ceva de la Dumnezeu. Să facă cumva… El…
M‑am dus la o clinică unde știam sigur că voi găsi un doctor. Intru la ecografie, îi spun situația mea, că mă gândesc să fac avort. Îi spun și ce mi‑a spus doctorul de la prima ecografie.
Doctorul îmi spune: „Este un copil perfect!” și că să mă gândesc bine până a doua zi, că ar fi păcat să… fac avort.
Deși momentele erau pline de o emoție de maximă intensitate, eu, totuși, în adâncul meu, aveam o liniște pe care nu o puteam nici explica.
Simțeam că… va fi bine… cumva. A urmat noaptea. A doua zi trebuia să mă duc la cabinet cu o decizie finală. Sarcina era deja destul de avansată, nu mai puteam amâna.
Nu‑mi mai aduc aminte zbuciumul din sufletul meu din noaptea aceea. Știți de ce? Pentru că m‑am rugat să‑mi dea Dumnezeu în gând o soluție, astfel încât nimeni, dar nimeni, să nu sufere. Și mi‑a dat.
Am primit un gând care mi‑a spus ceva incredibil: „Minte!” „Minte că ai făcut avort și păstrează copilul, crescându‑l undeva departe, să nu afle el niciodată!”
M‑am hotărât instant să fac exact așa. Atunci mi s‑a întâmplat ceva incredibil. S‑a așternut în sufletul meu o liniște, o pace pe care niciodată, dar niciodată în viața mea nu o mai experimentasem. Nimic nu mă putea tulbura. Puteau să fie împrejurul meu războaie, cataclisme, că nimic nu mi‑ar fi luat acest simțământ adânc.
Am născut un băiețel perfect și frumos care este bucuria vieții mele. Tatăl lui a aflat târziu că eu am născut, a rămas șocat, însă nu s‑a mai putut face nimic, mai ales că el chiar se căsătorise între timp cu prietena lui. Acum băiețelul meu e măricel, e foarte ascultător, cuminte și deștept.
M‑am căsătorit la câțiva ani de la naștere cu un bărbat minunat, care îl adoră pe băiețel. Viața mea s‑a schimbat, pentru că eu m‑am schimbat și am ascultat de glasul conștiinței în cel mai important moment al vieții mele.
Lucrez acum în domeniul asistenței sociale, luptând zi de zi pentru viață, viața copiilor, viața mamelor, contra avortului, sprijinind femeile aflate în criza de sarcină, pe care eu însămi am trăit‑o.
Simt și trăiesc cu intensitate sentimentul că feminitatea nu este deplină decât atunci când femeia devine mamă. Iar Dumnezeu iubește mamele, eu știu asta!
Elena C., 37 ani, București
25 ianuarie 2016
Mărturia integrală este postată pe www.femeifericite.com și este publicată în cartea „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”.