Tag Archives: carte de mărturii

Andrea Bocelli: „Acea femeie era mama mea și acel copil eram eu”

Mama lui Andrea Bocelli a refuzat avortul și a ales să-l nască. Datorită ei el și-a putut împlini vocația bucurându-ne pe toți cu vocea lui minunată.

Mărturie din cartea  „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”

O tânără soție însărcinată a fost dusă la spital pentru o simplă criză de apendicită. Medicii au fost nevoiți să‑i pună gheață pe stomac, iar la finalul acestor tratamente medicii i‑au recomandat să avorteze copilul. I‑au spus că aceasta e cea mai bună soluție pentru că pruncul se va naște sigur cu o anumită infirmitate.

Dar tânăra și curajoasa soție a decis să nu facă avortul și copilul s‑a născut.

Acea femeie era mama mea și acel copil eram eu.

Poate sunt subiectiv dar cred că ea a făcut alegerea potrivită. Și sper că această poveste să fie un îndemn pentru acele mame care se află uneori în momente dificile, în momente de viață complicate, dar vor să‑și salveze viața copilului.

Andrea Bocelli, 51 ani, Italia

2009

Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.

Share

Presată să facă avort, o mamă și a salvat fetița

De multe ori vestea unei sarcini neașteptate provoacă disperare, frică, incertitudine. Când partenerul nu-și asumă responsabilitatea, o minte pe femeie sau o obligă să aleagă între el și copil, ea simte că lumea se prăbușește în jurul ei. Din fericire Angi a găsit sprijin la un centru pentru femeile în criză de sarcină din Miami care salvează anual mii de mame și copii.

Mărturie din cartea  „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”

Asemenea multor cazuri, atunci când am aflat că sunt însărcinată, prima reacție a mea a fost de șoc. Nu puteam să cred că eram însărcinată. Dar, spre deosebire de alte femei, șocul meu nu avea nimic de‑a face cu bucuria pe care o simțeam – iar bucuria inițială nici nu a durat mult.

De fapt, a trebuit să ajung la o clinică de avort și să ies de acolo pentru a‑mi dau seama cât de disperată era situația mea. Și chiar acolo – în cel mai puțin probabil loc – Dumnezeu mi‑a dat putere să‑mi salvez fiica și să îmbrățișez calea pe care El mi‑a adus‑o prin scumpul sânge al Fiului Său.

Mi s‑a spus că nu voi fi în stare să concep un copil din cauza unor probleme medicale, așa că vă imaginați bucuria care m‑a cuprins când am aflat că eu, dintre toți oamenii!, eram însărcinată.

De fapt, înflăcărarea mea m‑a orbit să văd realitatea. Prietenul meu vedea această sarcină nu ca o binecuvântare, ci ca o „problemă” care poate fi rezolvată prin avort.

Poate de asta nu am înțeles ce voia să spună când el mi‑a spus că a făcut o programare la cabinetul unui medic.

Am presupus că el mă sprijinea, dar nu puteam să greșesc mai mult! Când am ajuns pentru programarea mea, nu am văzut niciun semn care să arate că acolo e unui birou de medic, și am început să mă simt un pic incomod.

Am urcat pe niște scări înguste și slab iluminate cu pete pe covor. Eram speriată. Pentru mine, toate acestea nu arătau a cabinet medical.

Cum am ajuns înăuntru, m‑am uitat în jur și am văzut mai multe femei în sala de așteptare, toate cu același aspect grav și trist pe fețele lor. Am simțit că un aer de disperare grea domina acea cameră. Doamna de la fereastra ghișeului mi‑a înmânat un dosar cu niște hârtii în el și mi‑a spus să le semnez.

M‑am uitat la antet și atunci mi‑am dat seama unde eram. Prietenul meu m‑a adus la o clinică de avort!

Am împins dosarul înapoi sub divizorul de sticlă de la recepționer și am spus: „Nu semnez nimic!” M‑am uitat la prietenul meu și am țipat: „Acesta nu este un cabinet medical! M‑ai adus la o clinică de avort!

Toate femeile din sala de așteptare se uitau la mine. Trebuie să fi fost ceva neobișnuit. Eram vizibil enervată.

Prietenul meu a încercat să pună brațul în jurul meu să mă liniștească, dar l‑am împins. Imediat, au apărut două femei și mi‑au cerut să vin cu ele pe un hol.

Am refuzat: „Nu vreau să fac acest lucru, voiam doar să fac o programare pentru a obține o ecografie!” Mi‑au spus că au înțeles, că era momentul să înceapă programarea mea. Nu trebuie să semnez nimic, și am putea merge doar pentru a face o ecografie.

Privind înapoi, îmi dau seama că trebuiau să mă ducă departe de celelalte femei care așteptau cât mai repede posibil, înainte de a mai face încă o scenă. Afacerile sunt afaceri, până la urmă.

Am fost de acord și le‑am urmat pe hol într‑o cameră mică, dezolantă, cu o masă și un aparat cu ultrasunete.

Tehnicianul a spus: „Ești însărcinată în șase săptămâni, asta e bine. Va trebui doar să iei niște pastile.”

Deși eram într‑o cameră mică, monitorul de la aparatul cu ultrasunete era pus departe de masă, astfel încât nu am putut vedea ce era pe ecran. Am întrebat dacă aș putea să‑mi văd copilul.

„O, dragă”, a spus ea. „Nu e nimic de văzut, este doar un ghem mic de celule.

Noi nu avem prea mult timp. Dacă aștepți prea mult timp, va trebui să faci operație. Pastilele sunt cel mai ușor mod de a avea grijă de problema ta, scumpo!”

Mi‑a venit greață. M‑am uitat la prietenul meu și i‑am spus că trebuie să plecăm imediat. Ea ne‑a condus afară din cameră și am continuat să mergem pe hol spre casa scărilor din spate. Era la fel ca orice altă scară, dar erau pete închise la culoare pe mocheta de pe trepte.

Abia atunci am realizat: aceste pete au fost făcute de către femeile care au părăsit clinica, au vomat pe drumul lor spre ușa din spate și spre stradă.

Eram foarte supărată. Am fost rănită cumplit și aveam inima frântă. Îl iubeam pe prietenul meu și am vrut ca și el să fie fericit. În plus, el era singura persoană pe care o cunoșteam din Miami. M‑am mutat în Miami dintr‑un alt stat doar ca să fiu cu el. M‑am simțit atât de singură, atât de vulnerabilă.

I‑am spus că vreau să păstrez copilul. El mi‑a dat un ultimatum: fie îl păstrez pe el, fie îl păstrez pe „ăla”

Prietenul meu a continuat să‑mi spună că nimeni nu o să mă vrea dacă am un copil ca „bagaj”. După cum spunea, eram pe punctul de a deveni o femeie săracă, tristă și singură dacă păstram copilul. În plus, copilul nu ar avea o șansă la o viață bună.

Chiar în mijlocul acestei discuții care mă făcea să tremur, el a făcut o promisiune. Daca aș avorta, am putea stabili o dată în care să ne căsătorim. Apoi am putea avea din nou o sarcină și am face totul „ca la carte”.

Eram disperată, eram confuză, și nu știam ce să fac. Simțeam că nu eram în stare să continui singură și nu voiam să‑l pierd pe el. Așa că, chiar dacă trecusem prin aceea experiență traumatizantă de la clinica de avort, am început să iau în considerare avortul. M‑am simțit prinsă în capcană.

Am căutat on‑line mai multe informații despre avort. Atunci am dat peste saitul celor de la Heartbeat din Miami – care tocmai deschiseseră clinica de sprijin în criza de sarcină cu câteva săptămâni înainte. Am sunat și am făcut o programare pentru a mă întâlni cu Jeanne Pernia.

Atunci când Jeanne mi‑a împărtășit povestea ei, mi‑am dat seama că nu eram singură. Nu voi uita niciodată cum m‑a făcut să mă simt. Pentru prima dată de când am aflat că eram însărcinată, am simțit ca totul va fi în regulă, chiar dacă asta însemna că mi‑aș pierde prietenul.

Deodată mi‑am dat seama că aveam dreptul de a decide ce voiam să fac. Nu aveam nevoie de permisiunea prietenului meu, ca el să „accepte” copilul meu. Era alegerea lui dacă nu voia să se implice. Dacă aș fi vrut să păstrez copilul meu, el nu mă poate forța să distrug viața prețioasă care înflorește în mine.

M‑am simțit stăpână pe situație, sprijinită și plină de speranță. Bineînțeles, asta nu însemna că va fi ușor. Am discutat cu Jeanne despre acest lucru și despre sentimentele mele – frică, incertitudine, atât de multe emoții care copleșesc o femeie care se confruntă cu o sarcină neașteptată.

Jeanne m‑a ajutat să fac față acestor sentimente și m‑a ajutat să anticipez modul în care o să mă simt în lunile următoare. Asta mi‑a dat puterea de a rezista tentației de a accepta ce mi‑a fost oferit mai întâi ca singura mea opțiune atunci când presiunea și anxietatea mă doborâseră, avortul.

Jeanne m‑a încurajat să am încredere în Dumnezeu și în planul Său pentru viața mea. Așa am și făcut.

În planul lui Dumnezeu, El a lăsat un hoț să spargă sediul Heartbeat și să fure ecograful cu doar câteva zile înainte să merg la centru. Am fost dezamăgită că nu am putut să‑mi văd copilul atunci, dar Jeanne mi‑a dat un model de plastic ca să îmi arate cam cum este copilul meu în acel moment din sarcină.

A devenit atât de clar pentru mine că acest copil era mult mai mult decât ghemul mic de celule din minciunile de la clinica de avort. Acesta era copilul meu.

Mai port și acum cu mine acel model fetal mic de plastic pentru a‑mi aduce aminte de modul în care Dumnezeu a lucrat pentru a‑mi salva fiica și pe mine.

Când m‑am întors pentru o ecografie – cu modelul fetal în mână – mi‑am dat seama de ce nu mi‑a permis asistenta de la centrul de avort să văd ecranul. Ecograful arată cum se mișcă copilul, că e viu! Văzându‑mi fiica mea mișcându‑se în interiorul meu m‑am convins de un lucru. În niciun caz nu îmi voi avorta copilul!

Până acum, centrul Heartbeat din Miami a salvat 24.000 de copii și pe mamele lor din tragedia avortului. Fiica mea și cu mine am fost numărul 3 în istoria salvatoare de vieți a acestei incredibile misiuni.

Gândindu‑mă la acele zile, chiar dacă mi‑a fost de multe ori frică, am ales să am încredere în Dumnezeu și să mă las condusă de El. M‑am ocupat mult să învăț să fiu o mamă bună și am muncit din greu pentru a‑i oferi o viață bună minunatei mele fiice.

Când fiica mea era bebeluș, l‑am cunoscut pe cel care avea să devină soțul meu. Și el avea o fiică. Ne‑am căsătorit după un an. Familia noastră a continuat să crească, iar acum suntem o familie de șapte persoane. Este un privilegiu și o plăcere să fiu MAMI pentru familia noastră și sunt atât de recunoscătoare pentru asta!

Prima mea fiică este o fetiță extrem de ageră și este excepțională. Este grijulie, isteață și plină de viață. Nu‑mi vine să cred cât de aproape am fost să o pierd! Ce s‑ar fi întâmplat dacă nu aș găsit centrul Heartbeat din Miami? Ce fel de coșmar ar fi fost viața mea, dacă nu m‑ar fi ajutat ei? Viața mea s‑a schimbat în totalitate prin acest colac de salvare care a fost vital, care este cu adevărat condus de îngeri aici, pe pământ.

Este incredibil când mă gândesc că eu sunt doar una din cele 24.000 de femei cărora le‑a fost dată posibilitatea de a experimenta această viață minunată care este maternitatea, datorită femeilor ca Jeanne, pe care o folosește Dumnezeu în fiecare zi, pentru a salva vieți ca ale noastre.

Angi Stillewell, 38 ani, Miami, SUA

22 septembrie 2016

Sursa: Pregnancy Help News

Traducere: revista „Pentru Viață” nr. 6/2017

Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.

Share

Mărturie: „DA” pentru viață

Mărturie din cartea  „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”

Sunt una din mamele fericite care au ales viața copiilor lor. Aș vrea în cele ce urmează să dau mărturie a ceea ce am trăit. Sper că experiența pe care am trăit‑o eu, să le ajute și să le dea putere mamelor să aleagă „DA” pentru viață.

Locuiesc în Germania de mai mulți ani și experiența pe care încerc să v‑o împărtășesc am trăit‑o aici, în Germania. Dar cred că acest lucru este mai puțin important, deoarece sufletul de mamă este același în timp și spațiu.

Am devenit pentru prima dată mamă la vârsta de 35 de ani. O vârstă care poate să aducă probleme de sănătate copilului, mai ales dacă este primul copil.

Deoarece aveam o vârstă înaintată pentru primul copil, am făcut câteva investigații suplimentare față de investigațiile pe care le face o mamă mai tânără. Una din investigații a fost analiza sângelui, pentru a se preconiza dacă copilul are sindrom Down.

Rezultatele acestei analize au fost în domeniul normal pentru vârsta mea și nu mi s‑a recomandat de medicul ginecolog să fac alte investigații suplimentare pentru a se stabili cu o „certitudine” mai mare dacă copilul are sindrom Down.

Aici, această investigație este amniocenteza, dar pe atunci m‑am oprit doar la analiza sângelui și nu am fost pusă în fața întrebării de a face sau a nu face amniocenteză. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am născut normal și fără complicații un băiat sănătos.

Au trecut încă cinci ani de la nașterea primului copil și am primit vestea că voi mai avea un copil. Un copil pe care l‑am dorit și eu și soțul meu foarte mult, deoarece aveam noi gândul (și am rămas și astăzi la acest gând) că primul copil va avea o viață mai frumoasă alături de un frate, mai ales când nu vom mai fi noi, ca părinți, aici, în această lume.

Această convingere am primit‑o deoarece mama mea a avut un frate care a murit la vârsta de 11 ani și de multe ori o auzeam spunând: „Ce frumos ar fi fost dacă ar fi trăit și fratele meu!”. Eu, la rândul meu, am un frate cu care îmi împărtășesc și durerea și bucuria și ne sprijinim sufletește, chiar dacă distanța fizică între noi este mare.

Cu acest gând și mulțumindu‑i lui Dumnezeu am primit vestea că voi mai avea un copil.

Eram aproape de vârsta de 40 de ani și chiar dacă mulți spuneau că sunt „bătrână” pentru un al doilea copil, nici nu îmi păsa. Eram fericită!

Au început și pentru al doilea copil investigațiile suplimentare deoarece eram mamă la o vârstă „înaintată”. De obicei sunt ascultătoare în domeniile în care nu mă pricep și de această dată am făcut analizele toate și cele suplimentare pentru vârsta mea, care se fac aici în timpul sarcinii.

Toate analizele au fost bune, până la analiza sângelui, care arăta, statistic, prezența sindromului Down la copil. Am fost șocată, mai ales că medicul ginecolog mi‑a recomandat să fac amniocenteza pentru că analizele sângelui sunt foarte rele și că am la dispoziție numai o lună să mă decid.

Văzusem câțiva copii bolnavi și aici, și în Romania, dar nu știam prea multe despre sindromul Down. De asemenea, nu știam nimic despre investigațiile care se fac pentru stabilire cu mai mare „certitudine” a diagnosticului și riscurile acestor investigații.

Eram șocată de întreaga situație, dar mai ales că trebuia să iau o decizie pe viață și pe moarte (cea mai importantă în viața unui om) sub presiunea timpului.

Începusem să nu mai am încredere în medicul ginecolog din momentul în care mi‑a spus foarte hotărât că trebuie să fac amniocenteza, așa că împreună cu soțul meu am început să citim despre investigații, și mai ales despre amniocenteză.

A fost o lună foarte grea, în care nici nu mai aveam lacrimi să mai pot plânge Mă rugam încontinuu la Maica Domnului, așa cum puteam eu în aceea stare de disperare, să mă ajute să iau decizia bună pentru mine și copilul meu.

A fost foarte greu. Cei din jurul meu erau și ei neputincioși în a mă ajuta. Soțul meu suferea și el dar nu a spus niciodată dacă să fac amniocenteza sau să nu o fac.

Nimeni din cei care au știut despre situația în care eram nu și‑a spus părerea. Doar o prietenă bună, medic de profesie, mi‑a spus că orice ar fi, să nu fac amniocenteza deoarece există riscul unor infecții și viața copilului este pusă în pericol.

Eram într‑o situație foarte dificilă deoarece nu știam ce să fac, să ascult glasul inimii care îmi spunea să fac amniocenteza sau să ascult de medici care spuneau că trebuie să fac amniocenteza.

După ce m‑am mai informat despre aceasta investigație am reușit împreună cu soțul meu să mai facem o programare la medicul ginecolog ca să mai discutăm despre această problemă.

Aveam cumva gândul că această discuție cu medicul ginecolog mă va ajuta să iau decizia bună. Și într‑adevăr așa a și fost.

Am pornit discuția: eu de pe punctul contra‑amniocentezei, medicul ginecolog de pe punctul pro‑amniocenteză, iar soțul meu de pe punctul neutru.

Citisem că aceste analize ale sângelui pentru sindrom Down nu sunt relevante și de multe ori, deși sunt pozitive, copilul este sănătos.

La întrebarea mea despre apariția complicațiilor după amniocenteză, medicul m‑a asigurat că tehnica este foarte bine pusă la punct și că medicul specialist care va face această investigație (este un oraș mare din Germania și sunt doar câțiva medici care fac aceasta investigație) are o foarte mare experiență și riscul complicațiilor este foarte, foarte mic.

I‑am răspuns că deoarece există un risc, oricât de mic ar fi, nu voi face această investigație. Ca să mă convingă, medicul mi‑a spus că ar trebui să fac această investigație măcar pentru liniștea mea sufletească. În aceea clipă m‑am decis că nu voi face amniocenteza.

A fost o decizie interioară, numai a mea, și a fost minunat că tot în aceea clipă, întreg zbuciumul meu interior s‑a risipit și o mângâiere a coborât în mine. I‑am spus senină și liniștită medicului că mă voi mai gândi și îi voi comunica într‑o săptămână decizia mea și a soțului meu (mai aveam o săptămână la dispoziție). Din acel moment al discuției m‑am liniștit și știam că luasem decizia cea bună.

În drumul de la medic spre casă, i‑am spus soțului meu că nu voi face amniocenteza deoarece nu are sens o astfel de investigație. Oricum ar fi copilul, sănătos sau bolnav, copilul are drept la viață și numai Dumnezeu poate decide pentru viața lui, nu eu.

Soțul meu s‑a bucurat pentru hotărârea pe care o luasem și mi‑a mărturisit că și lui îi spunea inima în timp ce discutam cu medicul că nu are niciun sens să facem amniocenteza.

Au urmat ecografii de înaltă rezoluție și rezultatele de la ecografii au fost bune.

Am mai avut puțin o stare de incertitudine până la naștere, dar aceasta incertitudine s‑a risipit cu totul când am văzut cu ochii mei că am un băiat sănătos și voinic.

Când cel de al doilea copil nici nu împlinise 3 ani, am fost diagnosticată de cancer de sân. O boală cumplită numai când îi auzim numele! Primul gând când am primit vestea diagnosticului s‑a îndreptat spre cei doi copii pe care îi lăsasem acasă. Erau prea mici ca să rămână fără mamă! Cred că acest gând îl are orice mamă (mai ales când copiii sunt încă mici și încă mai au nevoie de părinți) când este anunțată că are o astfel de boală.

Perioada care a urmat a fost foarte grea deoarece a urmat tratamentul clasic (operațiile, chimioterapia și radioterapia) pentru că tratarea cancerului este foarte dură. Mulți bolnavi de cancer mor pe parcursul terapiei și nu din cauza cancerului, ci din cauza efectelor adverse ale acestor terapii.

Nu aș vrea să intru în amănunte, dar aș vrea să spun că de câteva ori am stat față în față cu moartea pe parcursul chimioterapiei și din acest motiv nici nu am reușit să o termin.

Schema propusă de medici a fost de șase ședințe la interval de trei săptămâni. Deși starea de sănătate se înrăutățea de la o ședință la alta medicii insistau să continui chimioterapia și, bineînțeles, depuneau toate eforturile și se foloseau de tot ce dispuneau ca să îmi ajute sistemul imunitar să reziste.

După a cincea ședință de chimioterapie am fost internată de urgență în camera sterilă deoarece numărul leucocitelor era foarte mic și viața îmi era în pericol. Cu ajutorul lui Dumnezeu și a Maicii Domnului, sistemul imunitar și‑a mai revenit puțin. Îmi puneam întrebarea dacă mai pot să continui chimioterapia sau să mă opresc. Punctul de vedere al medicilor era să mai fac și ultima ședință și astfel să termin chimioterapia. Eu simțeam că nu mai pot să mai fac și ultima ședință deoarece organismul îmi era foarte slăbit.

După discuția cu medicul oncolog, mai aveam un termen de o săptămână să mă gândesc dacă voi continua chimioterapia. Și iată că am ajuns într‑o situație asemănătoare cu cea de dinaintea nașterii celui de al doilea copil, când părerea medicilor era contrară cu a mea. Și am ales ce am simțit eu atunci, chiar dacă medicii spuneau că trebuie să încerc să termin chimioterapia, am ales să întrerup chimioterapia.

Durerea fizică pe tot parcursul tratamentului nu a fost așa de grea cât a fost durerea mea sufletească la gândul că cei doi copii ai mei vor rămâne fără mamă, când încă mai aveau nevoie de mama. Pe tot parcursul tratamentului m‑am rugat la Maica Domnului să mă ajute să mai trăiesc ca să pot să îmi cresc copiii pe care mi i‑a dăruit Dumnezeu. Și în continuare mă rog pentru același lucru.

Acum, după câțiva ani, organismul a început să își revină deși încă au rămas sechele cu care am învățat să trăiesc. Dar este important că trăiesc! Și trăiesc pentru copiii mei! Fiecare zi pe care o am este un mare dar de la Dumnezeu pentru mine, dar mai ales pentru copiii mei. Am credința că Dumnezeu mi‑a redăruit viața ca să pot să îmi cresc copiii cu care m‑a binecuvântat.

Acum pot să spun, după ce am trecut prin tot ceea ce v‑am împărtășit și vouă, că același „DA” care l‑am spus odată pentru VIAȚA copiilor mei l‑am primit eu mai târziu în dar pentru VIAȚA mea! Da, un „DA” pentru VIAȚĂ!

Mulțumesc lui Dumnezeu că am primit o astfel de binecuvântare în viața mea prin cei doi copiii pe care mi i‑a dăruit! Mulțumesc lui Dumnezeu și Maicii Domnului că m‑au ajutat să spun „DA” pentru VIAȚĂ!

Aș vrea să le spun mamelor care sunt puse în situația de a alege între ce le spune inima și ce spun medicii și cei din jurul lor, să aleagă ce le spune inima.

Știu prin ceea ce am trecut și știu că nu este ușor în astfel de situații, când ceilalți au o părere contrară cu a ta, să alegi ce îți spune inima. Dar cu ajutorul Maicii Domnului, care știe cel mai bine ce este în inima de mamă, vor lua hotărârea cea mai bună pentru ele și copiii lor. Pentru mine și copiii mei a fost să aleg un „DA” pentru VIAȚĂ!

Mirela P., 49 ani, Germania

18 aprilie 2016

Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.

Share

Mărturie: „Vom păstra copilașul, indiferent de ce se va întâmpla! Suntem împreună pentru totdeauna, să nu uiți asta!”

Foto: Ioan Stoica

Mărturie din cartea  „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”

Povestea mea începe în luna octombrie a anului 2014.

22 de ani, în primul an de masterat, aveam un job bine plătit, aveam un iubit cald, drăgăstos și cu un foarte bun simț al umorului, alături de care îmi doream să rămân pentru tot restul vieții. Eram în relații bune cu toată lumea – pe scurt, eram mulțumită de viața mea.

Totul s‑a zdruncinat vertiginos, însă, când am aflat că sunt însărcinată.

Și asta nu pentru că nu iubeam copiii – îmi doream să vină momentul cât de curând, însă parcă nu acum era timpul potrivit. Prietenul meu, actualul meu soț, nu avea pe atunci serviciu, era în an terminal la facultate, stătea încă la părinții lui acasă, fiind din București, eu încă stăteam la cămin…

Făcusem un test de sarcină care ieșise pozitiv, moment în care eu și cu iubitul meu eram năuciți total, nu știam ce vom face, vestea ne dăduse complet peste cap, mai ales că nu ne‑am gândit la noi și la ce înseamnă asta pentru noi, ci cum îi va afecta pe părinții noștri, care aveau alte viziuni și planuri pentru noi, în mod special părinții mei.

„Cu ce aveam să‑l creștem? Unde, mai precis? Capul familiei nu are serviciu, facultate terminată, nu putem face nimic… Cine va fi alături de noi?”

Știm cu toții care este viziunea generală – întâi terminare studii, făcut carieră, viață trăită, călătorii în toată lumea, experiențe și abia mai apoi căsătorie și familie de întemeiat. Așadar, din punctul ăsta de vedere, nu eram niciunul dintre noi „copți”.

În sensul ăsta, ne‑am gândit amândoi, sfâșiați de durere, la avort. Eram împotriva lui cu tot trupul și sufletul (eu mereu mi‑am zis că nu voi face asta niciodată), însă, în momentele acelea de încețoșare a minții, ne‑am gândit că vom trece amândoi peste tot ce va însemna trauma post‑avort.

Bineînțeles, citisem nenumărate mărturii și cărți despre femei care au avortat, despre chinurile prin care au trecut după asta, iar acum, mai mult ca oricând, citeam tot ce îmi pica în mână despre acest subiect. Ba, chiar mai mult, îmi amintesc că citeam despre pedeapsa lui Dumnezeu pentru femeile care fac acest lucru, parcă pregătindu‑mă pentru o asemenea durere.

M‑a trecut un fior de fericire pe care nu‑l voi uita niciodată când am fost prima dată la ecograf și am văzut că o sămânță minunată de om încolțise în mine.

Apoi m‑au cotropit toate gândurile contradictorii și l‑am întrebat pe doctor despre avort. M‑a întrebat dacă sunt sigură și mi‑a spus ceva ce nu voi uita niciodată: „Cunosc un băiețel care acum are 6 ani și știe Luceafărul pe de rost. Mămica lui a trecut exact prin ce treceți dumneavoastră. Gândiți‑vă bine, mai aveți timp, sarcina nu este încă destul de avansată.”

Au urmat apoi 2 săptămâni pe care le‑am trăit ca și cum am fi făcut deja asta, și eu și iubitul meu. Eram sleiți de puteri, triști și abătuți, nu mai puteam vorbi sau gândi la nimic altceva. Trăiam păcatul groaznic pe care încă nu‑l făcusem.

Fără să știm ce vom face cu certitudine, iubitul meu m‑a cerut de nevastă într‑un weekend în care am plecat la țară, în satul în care au trăit bunicii lui. Mi‑a promis că va fi alături de mine indiferent de felul în care vor evolua lucrurile și că vom rămâne împreună pe vecie. Eram împărțită între fericire nespusă, întrucât se materializa dorința mea de a fi mereu cu el, și o tristețe copleșitoare, neștiind ce se va întâmpla cu suflețelul din mine.

În acea noapte în care mi‑a dăruit inelul de logodnă, am adormit plângând. El, fiind vizibil marcat de momentele prin care treceam, simțind nevoia să‑și împărtășească cuiva amărăciunea, a plecat la o plimbare în aer liber cu un prieten.

Atunci, știu că m‑am rugat cu toată ființa mea Maicii Domnului și am rugat‑o în mod repetat: „Te rog, Măicuță, nu mă lăsa să fac avort! Orice, dar nu asta!”

Și am adormit sleită de puteri și de plâns, cu gândul ăsta în minte. Ca prin minune, la miezul nopții, iubitul meu m‑a trezit parcă radiind și încurajat de o nouă putere: „Vom păstra copilașul, indiferent de ce se va întâmpla! Suntem împreună pentru totdeauna, să nu uiți asta!”

Dumnezeu, Măicuța Domnului lucrase prin intermediul oamenilor, așa cum o face de obicei: prietenul din copilărie al iubitului meu îl convinsese să păstrăm copilul cu orice preț. Nu știu cum, în ce fel și care a fost influența lui asupra partenerului meu, dar sunt sigură că a fost Mâna Maicii Domnului la mijloc.

Partea cea mai grea abia acum venea, deși eram amândoi ușurați sufletește… Pluteam, știind că am ales viața. Trebuia să le spunem părinților.

Părinții mei (mama și soțul ei, tatăl meu vitreg) nu au fost de acord să‑l cunoască pe prietenul meu, deși știau destul de multe despre el, de la mine.

Apoi, văzând acestea, iubitul meu a vorbit cu părinții lui, le‑a spus că vom avea un copil și, deși șocați, în acea săptămână i‑au sunat pe ai mei să se întâlnească, să se cunoască și să stabilească cele ce vor urma, în principiu, cununia.

Tatăl meu și cu soția sa au reacționat creștinește și, deși lui îi spusesem doar de logodnă, mi‑a spus: „Mă îndulcesc cu gândul că voi avea un nepoțel sau o nepoțică, dar acum, cum vrea Dumnezeu”. Atunci m‑am simțit cu adevărat binecuvântată.

Sora mea, de asemenea, de când îi aruncasem ideea „ce‑ar fi dacă aș fi însărcinată?” s‑a arătat foarte entuziasmată și mi‑a spus să nu mă gândesc să fac vreo prostie, iar toate întrebările mele căpătau răspuns și sprijin și din partea ei.

Colegele mele de la serviciu, pe care le anunțasem de sarcină, mi‑au spus să renunț la copil, că nu este momentul, că nu voi mai putea să mă distrez, să fac nimic din ce îmi place. Două dintre ele mi‑au împărtășit poveștile avorturilor pe care le‑au făcut, spunându‑mi că pentru ele a fost alegerea cea mai bună la momentul respectiv. Am rămas fermă pe poziții, indiferent de ce argumente mi‑aduceau, toate menite să îmi coloreze în griul monotoniei viața ce va urma nașterii.

Ca să nu mai lungesc cu detalii povestea, alături de noi au fost tatăl meu și soția lui și părinții soțului. Cei din urmă s‑au dedicat trup și suflet familiei noastre nou formate, fiind întotdeauna gata să ne ajute și să facă tot ce le stă în putință să pășim în viața de familie cu Dumnezeu înainte.

Am aranjat repede o nuntă simplă, foarte frumoasă, la care au venit cei mai dragi oameni ai noștri. Incredibil, dar toate s‑au aranjat după voia minunată a lui Dumnezeu…

După nuntă, ne‑am depus dosarul pentru prima casă la bancă, soțul meu s‑a angajat, având un serviciu foarte bun, a terminat facultatea cu brio și, după ce am născut, ne‑am mutat în casă nouă, aranjată de la zero cu tot ce aveam nevoie.

Ilinca s‑a născut pe 28 iunie 2015.

Acum, mai clar ca niciodată, îmi vin în minte cuvintele pe care duhovnicul nostru le‑a spus soțului meu: „Când dă un dar, Dumnezeu nu îl lasă de izbeliște”. Ca dovadă, toate grijile noastre de la început au dispărut. Avem tot ce ne trebuie și nu avem nevoie de mai mult.

Fetița noastră minunată are 7 luni și este bucuria vieții noastre! Mereu ne gândim cu multă amărăciune la ce am fi putut pierde dacă am fi făcut acel pas. Prin ea, am câștigat mai multă credință în Dumnezeu, încredere în noi, mai multă responsabilitate și stabilitate. Și ea ne luminează zilele cu zâmbetul ei de îngeraș.

Așadar, trăim o minune noi, familia noastră. Odată cu un copil, Dumnezeu șterge orice griji și nu ne lasă singuri în vâltoarea lumii. Este cel mai frumos lucru greu din lume – să ai copii. Și dacă nu ar fi fost greu, care ar mai fi fost farmecul? Am fi lenevit, am fi fost înghițiți de o viață plănuită în spiritul plăcerii și al confortului… Prin familie ne consolidăm viața duhovnicească, exersăm smerenia și jertfirea pentru cei dragi.

Dacă ar fi să dau un sfat femeilor aflate în criza de sarcină, le‑aș îndruma să se roage ardent la Maica Domnului, cea Grabnic‑Ajutătoare, pentru luminarea sufletului și a minții lor și să‑și asculte instinctul matern.

Odată cu nașterea copilului, totul se schimbă. Soții care devin părinți trec prin niște sentimente incomparabile cu ce a fost înainte de copil.

Este vorba de o fericire inexplicabilă în cuvinte, de o stare de beatitudine continuă când îți vezi bebelușul crescând, zâmbind, respirând și iubindu‑te.

Alexandra G., 23 ani, București

27 ianuarie 2016

Sursa: revista „Pentru Viață”, nr. 5/2016

Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.

Share

Citește Comunicatul Marșului pentru viață 2018

Descarcă de mai jos foto profil/cover FB și pancarte Marșul pentru Viață:

2%

Donează

RO25BTRLRONCRT0V17367901 - LEI RO10BTRLEURCRT0V17367901 - EURO RO50BTRLUSDCRT0V17367901 - USD
BANCA TRANSILVANIA, SUCURSALA LIPSCANI, BUCUREŞTI

Arhivă Blog