Tag Archives: copil

Fetița noastră, minunea noastră / Revista „Pentru viaţă” nr. 7 – Primăvara 2018

Mihaela-Cătălina, fetița noastră, a fost a noastră dintotdeauna. Ea doar s-a născut în altă parte, dar, când am întâlnit-o, am recunoscut-o! A venit după multe frământări și o lungă disperare și am înțeles de ce a fost să fie așa, ce dar poate însemna ea și cum de poate fi o astfel de iubire așa de adâncă, nu doar un sentiment născut pe neașteptate!

Discutasem de câțiva ani cu soțul să adoptăm. Trecusem de 40 de ani, nu puteam avea copii, așa că am hotărât că nu putem trăi degeaba, fără să dăm o șansă cuiva condamnat la a fi singur pe lume. În copilărie știam că vreau să dau o șansă unui copil nedorit și visam să am o fetiță numită Cătălina!

Anii tot treceau, iar noi nu depusesem încă actele necesare adopției, deși știam cam ce aveam de făcut, dar casa era în construcție și ne gândeam că dacă nu avem o cameră a copilului special amenajată și nu e casa intabulată, nu vom avea voie să adoptăm. Mai târziu am văzut că nu se cere să ai o casă în totalitate finalizată.

În cele din urmă, am depus dosarul cu tot ce trebuia, am fost la un curs de parenting, am fost evaluați acasă și în 3 luni și jumătate am obținut atestatul.

Am aflat de la DGASPC despre Mihaela. Fetița și fratele ei mai mic s-au născut dintr-o relație de concubinaj. Când Mihaela avea doi ani, tatăl ei a murit, iar familia concubinului a dat-o pe mamă afară din casă și ea a ajuns cu cei doi copii la un centru de ajutor pentru mame. Mama Mihaelei lipsea însă foarte mult de la centru, iar fetița adormea adesea pe podea, lângă ușă, așteptând-o să vină. Se pare că așa a ajuns Mihaela să aibă un somn agitat pe parcursul nopții. Pentru că mama sa nu a mai dorit să își asume grija copiilor, aceștia au fost dați împreună în plasament la o asistentă maternală.

Din păcate, fratele ei a fost dat spre adopție altei familii, Mihaela fiind astfel despărțită de el. În perioada vieții cu mama biologică, deși se pare că a fost alăptată, Mihaela a avut rahitism într-o formă destul de avansată, cu ușoare tulburări neurologice. Din cauza aceasta, unii s-au speriat de sechelele ei de rahitism și au refuzat-o. Acum face gimnastică și ceva electroterapie de două ori pe an în ambulator. E din ce în ce mai bine.

Mihaela a suferit și încă suferă din cauza despărțirii de fratele ei. Mi-a spus că vrea să-l caute, dar cum lucrurile sunt prea complicate, i-am sugerat să aștepte să fie major și doar să se bucure pentru el că are familie și e iubit și fericit! Da, dar atunci mă întreabă că de ce n-au iubit-o și pe ea, că de ce i-au despărțit, că poate ei îl îmbrățișează pe Ionuț, când ea tocmai plânge de dorul lui… Suferința despărțirii de fratele ei a fost cumva norocul nostru. E greu să știm că suntem fericiți cu prețul unei suferințe… Of, complicată este viața asta… Totuși, de când e acasă, ne-a spus de multe ori că s-a convins că o iubim, că e fericită alături de noi și a înțeles că ea și fratele ei au vieți diferite și că Ionuț e și el iubit.

Când am cunoscut-o și am ținut-o pe Mihaela pentru prima oară de mână, nu înțelegeam ce e cu mine, mă observam și nu înțelegeam de ce simt din mânuța ei valuri de căldură și liniște, de parcă eram prietene și o cunoșteam dintotdeauna. De aceea spun că nu am întâlnit-o, ci am reîntâlnit-o; nu am cunoscut-o, ci am recunoscut-o.

După vizitele standard, pe 24 martie am preluat-o pentru perioada de încredințare în vederea adopției. A fost exact cu o zi înainte de a împlini 8 ani. Când a înțeles că „legea a zis da”, a rămas mută de uimire și ușor-ușor a început să chicotească și toată ziua a țopăit, a chicotit, și cu toții am fost pe drumuri, să o înscriem la medicul de familie, să ne interesăm încă o dată de școală, să-i mai cumpărăm ceva hăinuțe și altele… Știind că vine ziua aceasta, îi cumpărasem o bicicletă roz, am comandat tort… A fost o zi plină, avem pat mare și am dormit toți trei. Ea a adormit greu, vorbind și râzând iar în timpul nopții avea grijă să mă atingă, să fim împreună. Acum are camera ei, dar tot mai cere să doarmă cu mine, are grijă să mențină contactul fizic, mâinile, picioarele sau capul le ține peste mine, oftează și geme și se alintă încântată și se face că toarce ca o pisică și îmi cere să o mângâi sub bărbie și se freacă cu capul… Într-o zi a început să strige prin casă: „Ce bine că sunt aici!…”

Urmărim să înțelegem ce e în sufletul ei, dar încă mai ține câte ceva doar pentru ea, când face prostii, adică strică lucruri, când stă cu gândurile aiurea și mâinile lucrează singure. De la cursul făcut în decembrie la direcție, despre copiii care au suferit traume, am înțeles că acești copii se comportă ca și cum ar fi mai mici ca vârstă, special parcă pentru a recupera ce au pierdut și strică lucruri pentru a primi atenție. Cătălina e foarte bine, dar are și ea toate acestea la un nivel mai scăzut.

Chiar dacă face și boacăne, nu mai putem înțelege viața dinainte de a fi ea! Cum am putut trăi fără ea?! Habar n-avem cum a fost posibil… E ca și cum fără ea nu avem rost, e aventura vieții noastre! Doamne ajută să reușim! Am sărit deodată de la zero la a avea un copil cu tot bagajul lui de emoții, gânduri, fapte și parcă a fost dintotdeauna la noi! Ne amuzăm cum răscolește peste tot, cum caută prin cămară, cum își bagă nasul în toate, cum vrea să fie în mijlocul atenției. Când mâncăm la masă toți trei, stă cu mâinile pe noi, să ne simtă, mereu vrea contact fizic, să știe că suntem aici pentru ea. Într-o zi m-am trezit că-mi spune: „Voi să nu mă părăsiți niciodată!”

Nu am știut de la început ca legea permite schimbarea prenumelui copilului adoptat, dacă se aduc motivații pertinente. Înainte ea se numea Mihaela-Otilia. Dacă am aflat că putem schimba prenumele, am întrebat-o dacă e de acord cu Cătălina, numele la care eu visasem de atâta timp. Mihaela ne-a spus că nu mai vrea să fie strigată ca atunci când nu avea părinți și a fost total de acord să adăugăm si Cătălina. Așa că de multe ori o strig „Cătălina mea” și ea se prezintă de multe ori Cătălina.

O plăcere a ei este să o ducă tati în cârcă pentru că este puternic și este baza noastră. Îmi dau seama câtă nevoie a avut și de figura paternă, de un tată…

E fericită, dar o ajung și probleme din urmă. În august, am observat că se trezește plângând noaptea și pleacă prin casă și adoarme pur și simplu căzută pe burtă, după ce umblă prin casă, pe canapea, în sufragerie. Psihologul a spus atunci că face bine că scoate emoțiile adunate și se manifestă. Cătălina a motivat și de data asta că se gândește la Ionuț, se pare că e cea mai mare nedreptate suferită. De mama biologică s-a detașat deja, nu mai amintește nimic de ea.

E greu, da, dar abia asta înseamnă să trăiești, mai ales când atâta ți-ai dorit și nu mai știi cum să-i mulțumești lui Dumnezeu că s-a milostivit să-ți îngăduie să ai, în sfârșit, un motiv să exiști… Și încă o dată oftezi și te minunezi privind copilul că e adevărat, e viu, e al tău, iar Dumnezeu a fost de acord cu asta și după ce ai plâns atât, Dumnezeu ți l-a scos în cale…

Noi suntem într-un vârtej de trăiri și trebuie câteodată să ne oprim ca să înțelegem că realitatea s-a schimbat! În ceruri rămâne scris, iar nouă ne rămâne doar să ne minunăm, a câta oară, oare, de magia adopției care schimba destine și, deși nu știi ce te așteaptă, nu te-ai mai întoarce niciodată la cum a fost înainte, nici să fie posibil… Împlinirea noastră e imensă! Pentru noi, adopția chiar e magie curată!

Share

Părinții lui Finley sunt recunoscători pentru salvarea fetiței lor, datorită efectelor reversibile ale pilulei avortive

Summer, când l-a cunoscut pe cel care acum îi este soț (Jason), tocmai absolvise liceul, și era foarte pasionată de competițiile de rodeo. Părinții ei sperau ca ea să înceapă facultatea. Și Jason plănuia să facă același lucru. Doreau să-și obțină o diplomele. Când cei doi au început să iasă împreună, tatăl lui Summer nu a fost de acord. Motivul îl reprezenta diferența de vârstă dintre ei. Când Summer a rămas gravidă, știa că nașterea unui copil ar aduce și mai multă tensiune în relația cu părinții săi.

”Pendulând între școală, serviciul meu, caii mei și iubitul meu eram în întregime ocupată”, Povestește Summer în videoclipul său de pe Youtube, intitulat „Viața după avort. Povestea miraculosului nostru bebeluș.”. Apoi continuă: „Mai mult, a trebuit să plec din oraș pentru a pregăti un spectacol cu cai. Am avut senzații de greață tot timpul, iar ciclul nu mi-a venit. Am fost sigură că sunt însărcinată”.

La întoarcerea acasă, după spectacolul hipic, a făcut imediat două teste de sarcină. Amândouă au ieșit pozitive. Summer a început să intre în panică.

,,Cum voi mai putea eu să particip la rodeo acum?! Ce va zice lumea despre mine?! Ai mei au să mă OMOARE! Încă nu sunt pregătită să fiu mamă!” și-a spus ea.

Chiar dacă îi era teamă, i-a dăruit lui Jason unul din testele de sarcină. L-a împachetat frumos ca un cadou și i l-a dat. Prima lui reacție a fost una de bucurie. Însă, această stare a trecut repede. A început să se gândească că tatăl lui Summer nu va fi deloc încântat.

Dorind să confirme sarcina, s-au îndreptat către Clinica Planned Parenthood.

„Când am deschis ușile, am găsit un șir lung de femei, de toate vârstele”, povestește Summer. ,,Plutea în aer mirosul inimilor zdrobite. Însă cei de acolo l-au făcut să pară ceva foarte normal. Mi-am luat un număr de ordine și ne-am așezat să așteptăm.”

Când numărul ei a fost strigat, personalul clinicii nu a vrut să-i dea voie lui Jason să o însoțească. Singură, Summer a aflat că este într-adevăr gravidă. Mai mult era în cea de-a șaptea săptămână de sarcină. A fost nevoită să-l sune pe Jason pentru a-i da vestea. Atunci au decis că nu sunt pregătiți să devină părinți și că ar trebui să facă un avort.

,,În inima mea am știut că era o greșeală” povestește Summer. ,,Nu aș fi vrut să o fac, dar m-am gândit că nu am de ales. Doctorul a sosit și a început imediat să-mi explice despre setul de pilule pe care trebuia să-l iau. Scopul acestora era avortarea fetusului. Nu mai era nevoie de nicio intervenție chirurgicală. În cele din urmă m-am convins că nu exista nicio altă opțiune. Așa că am dat tăcută din cap în timp ce ascultam instrucțiunile doctorului.”

A luat cea dintâi pilulă, care începea să elimine placenta. În acest fel se tăia accesul copilului la nutrienți. Ar fi trebuit să mai ia și alte două pilule în cursul zilei următoare. I s-a spus să se aștepte la sângerări masive și la posibilitatea de a-și vedea copilul mort.

După prima pilulă, a fost imediat cuprinsă de tristețe. În timp ce mergeau spre casă, ea și Jason plângeau, încât el a trebuit să se oprească din condus.

,,Am încercat din răsputeri să uităm ceea ce tocmai comisesem. Neliniștea a devenit atât de copleșitoare, încât a trebuit să tragem mașina pe dreapta. Știam că am făcut cea mai mare greșeală din viața noastră.”

Jason a sunat la Clinica Planned Parenthood pentru a se interesa dacă s-ar putea face ceva pentru a opri avortarea. Dar clinica le-a spus că era prea târziu și că dacă nu continuă cu următoarele două pilule, copilul poate prezenta grave malformații la naștere.

Ziua următoare, regretul și durerea au devenit și mai puternice pentru Summer. A început să resimtă crampe și dureri acute. Jason era atât de marcat psihic, încât îl încercau gânduri de sinucidere.

,,Am strigat către Dumnezeu pentru iertare și vindecare”, povestește Summer. ,,L-am implorat să ne dea o a doua șansă. De-am fi putut să dăm TOTUL înapoi…”

Jason a descoperit o consilieră online care discuta despre avorturi. A sunat-o pentru a vorbi despre problema lor. Dar când i-a spus povestea lor, ea le-a arătat că mai exista încă speranță. Încă nu era prea târziu, pentru că Summer nu luase cea de-a doua pilulă. Își puteau salva copilul. Le-a indicat numele unei femei care îi va pune în contact cu un medic, care putea realiza o anulare a efectelor pilulei avortive. Cei doi au fost foarte încântați. Ea le-a mai spus, că îi va aștepta toată noaptea, să treacă pe la birou.

Summer a primit o injecție cu progesteron. Următoarele câteva săptămâni a continuat să facă injecții acasă. Totuși, durerea era foarte mare, așa că doctorul i-a dat o doză dublă de progesteron și i-a indicat să ia vitamine prenatale. La nouă săptămâni, s-au dus la un centru local de sarcină, pentru o ecografie gratuită.

,,După ce s-a uitat puțin, medicul a găsit copilașul și a exclamat: ‘Bebelușul tău trăiește! Vezi bătăile inimii?! Dumnezeu cred că îi șoptește bebelușului tău să se miște, pentru că nu am mai văzut niciodată un copil de nouă săptămâni atât de activ!”. „Jason și cu mine am izbucnit imediat în lacrimi de ușurare și bucurie.” a povestit Summer.

Copilul lor urma să se nască de Crăciun.

Tatăl lui Summer a fost la început foarte supărat de faptul că fiica lui era gravidă. Însă curând și-a schimbat atitudinea. I-a spus lui Summer că e bucuros de alegerea pe care ei au făcut-o, de a păstra copilașul. La scurt timp, după ce le-au spus părinților, Jason și Summer s-au logodit. La scurt timp au aflat că bebelușul este fetiță. Au decis să-i pună numele Finley.

S-a născut pe 5 ianuarie și a fost un copilaș complet sănătos.

,,De când o avem pe Finley, eu și tatăl meu suntem mai apropiați decât am fost vreodată.” povestește Summer. ,,El și Jason sunt în sfârșit într-o relație bună. Toată lumea e fericită și o iubește la nebunie pe fiica noastră. Ea ne-a schimbat ÎN ÎNTREGIME viețile în bine și suntem VEȘNIC recunoscători că o avem.”

Anularea efectului pilulei avortive este posibilă, pentru femeile care au luat prima doză a pilulei avortive.

Traducerea și adaptarea: Studenți pentru Viață

Sursa: LifeNews

Share

„Păstrează amintirile” – Filme pentru viață 1/2016

621full-the-memory-keepers-daughter-poster

Studenți pentru viață organizează în fiecare an universitar o serie de vizionări de filme cu tematică pro-viață.

Primul film din acest an este „Păstrează amintirile” (SUA, 2008), în regia lui Mick Jackson, având ca actori principali pe Gretchen Mol, Dermot Mulroney și Emily Watson și Krystal Hope Nausbaum.

Evenimentul va avea loc marți, 11 octombrie, la ora 20:15, la Casa de Cultură a Studenților (Et. 1, Sala 8).

Sinopsis (preluat de pe Cinemagia.ro):

„Într-o noapte de iarnă din 1964, dr. David Henry se grăbește s-o ducă pe Norah, soția sa însărcinată, la spital. Asistenta Caroline Gill îi dă vestea că soția sa are gemeni și o ajută pe aceasta să aducă pe lume cel de-al doilea copil, o fetiță pe nume Phoebe.

La scurt timp după naștere, doctorul află că micuța are sindromul Down și hotărăște să o abandoneze pe mâinile asistentei Caroline, explicându-i că moartea surorii sale bolnave i-a distrus mama și că nu vrea ca Norah să treaca prin așa ceva. O roagă pe Caroline s-o ducă pe Pheobe într-o instituție de specialitate și să-i spună soției lui că fetița a murit la naștere.

Totuși, văzând condițiile în care sunt ținuți copii în instituție, Caroline nu poate s-o abandoneze acolo. Cu ajutorul unui șofer de camion pe nume Al, femeia începe s-o crească pe Phoebe ca pe propriul său copil.”

După vizionare, vor avea loc discuții pe tema crizei de sarcină în cazul diagnosticului de Sindrom Down.

Evenimentul pe Facebook: https://www.facebook.com/events/320139728346336/

Share

O femeie își întâlnește copilul născut în urma unui viol, dat spre adopție în urmă cu 77 ani

unnamed

Minka Disbrow a aflat cum fata ei a fost crescută de către un pastor norvegian și de soția acestuia și că acum are 6 copii, incluzându-l pe astronautul Mark Lee.

SAN CLEMENTE, CALIFORNIA. – În cei mai mulți din cei 100 de ani pe care îi are, Minka Disbrow a încercat să afle ce s-a întâmplat cu scumpa fetiță pe care a dat-o spre adopție după ce a fost violată, în adolescență.

A sperat, însă nu și-a închipuit niciodată că o va revedea pe Betty Jane a ei. Cumplitul act de violență a lăsat-o pe Minka Disbrow cu o dragoste statornică pentru copilul ei. A păstrat o fotografie alb-negru a bebelușului înfășurat în pături, într-un coșuleț.

Din momentul în care a dat-o spre adopție, nu a mai văzut-o, până într-o zi, în 2006, când telefonul a sunat în apartamentul ei din California, să-i aducă o veste la care numai în vis ar fi putut spera.

Fiică a unor imigranți olandezi, Minka a avut o copilărie aspră, mulgând vaci la fermele din Dakota de Sud. Tatăl ei considera liceul un naz pentru copiii de oraș care nu aveau altceva mai bun de făcut. A terminat opt clase la o școală de țară cu un singur profesor, muncind ore bune la fermă, în paralel.

Într-o zi de vară, în 1928, aflate la un picnic cu fetele de la un curs de țesătorie, Minka și prietena ei, Elizabeth, au fost acostate de trei bărbați în timp ce făceau o plimbare în rochiile lor lungi. Amândouă au fost violate.

,,Nu am știut ce să facem, ce să spunem, așa că, atunci când ne-am întors, nu am suflat un cuvânt despre cele întâmplate”, își amintește Minka.

Lunile au trecut, iar corpul ei a început să se schimbe. Adolescenta, căreia i se spusese că bebelușii sunt aduși de barză, nu a știut ce se întâmpla. Mama și tatăl ei vitreg au trimis-o la un internat luteran pentru fetele însărcinate.

La 17 ani, a dat naștere unei fetițe cu părul blond și cu o gropiță adâncă în bărbie, pe care a numit-o Betty Jane. În inima ei, voia să păstreze copilul, însă rațiunea și propria mamă îi spuneau răspicat că nu o putea aduce cu ea la fermă.

Un pastor și soția sa doreau să adopte, iar Minka spera ca aceștia să îi dăruiască lui Betty Jane căminul pe care ea nu i-l putea oferi:

,,O iubeam atât de mult. Nu voiam decât ce era mai bine pentru ea.”

Însă nu i-a întâlnit niciodată și nici nu le-a aflat numele celor doi. Cu timpul, Minka a trimis zeci de scrisori agenției pentru adopții numai ca să fie la curent cu starea fetiței. Agenția i-a împărtășit fără greș tot ce voia să știe, până când a avut loc o schimbare în conducere și legătura s-a pierdut.

Viața femeii a mers mai departe: s-a căsătorit cu un vânzător de fructe care a devenit pilot de război și inginer arhitect, cu care a avut 2 copii. Ea a lucrat pe post de croitoreasă, vânzătoare de mătăsuri și șef de cantină în locuri ce se întindeau de la Rhode Island până la Minnesota și California de Nord, înainte să se mute în orașul San Clemente, situat pe malul mării, la o oră de condus spre nord de San Diego.

În fiecare an se gândea la Betty Jane în ziua în care o născuse, pe 22 mai. Cu 5 ani în urmă, se rugase să primească șansa unei revederi:

,,Doamne, de ai fi bun să mă lași numai să o văd! Promit să nu o mai deranjez niciodată”, se ruga Minka.

Așadar, pe 2 iulie 2006 a primit un telefon. Un bărbat din Alabama a început să îi ceară femeii, în vârstă de 94 ani pe atunci, informații despre trecutul ei. Îngrijorată că ar putea fi o încercare de furt de identitate, aceasta l-a întrerupt tăios și l-a luat la întrebări. Apoi, bărbatul a întrebat-o dacă ar dori să îi vorbească lui Betty Jane.

Numele fetei era acum Ruth Lee și fusese crescută de către un pastor norvegian, alături de soția sa, se măritase și avea acum șase copii, printre care și bărbatul de la telefon, profesorul și astronautul Mark Lee, un veteran care zburase de patru ori în spațiu și orbitase în jurul lumii de 517 ori. Timp de aproape 20 de ani, fata ei lucrase la un Wal-Mart, unde îi plăcea să ajute în special în zona pentru grădinărit.

Ruth a știut toată viața că fusese adoptată și a avut o copilărie fericită. De abia când a ajuns la vârsta de 70 de ani a început să-și caute părinții biologici. Atunci începuse să aibă probleme cu inima, iar doctorii au întrebat-o despre istoricul medical al familiei, despre care nu știa nimic. Însă fiul ei, Brian, a decis să încerce să afle mai multe și a trimis o petiție către Curtea Dakotei de Sud, cerând registrele de adopție ale mamei sale. A primit un teanc de 270 de pagini, printre care se aflau și o mărturie scrisă despre agresiunea suferită, alături de scrisori trimise de tânăra mamă, îngrijorată de starea micuței copile pe care o avusese în grijă numai pentru o lună.

Băiatul a încercat apoi să caute rudele Minkăi pe internet, poate chiar printre anunțurile funerare.

,,Căutam pe cineva pe care îl credeam mort”, mărturisește fiul lui Ruth, acum în vârstă de 54 ani. A căutat numele bunicii sale într-un registru electronic și a fost surprins să găsească un număr de telefon: ,,Mi s-a tăiat respirația pentru o secundă.”

Minkăi nu îi venea să creadă că o avea la telefon pe fiica sa biologică. Începuseră să îi tremure picioarele și nu putea pricepe cum o fată de fermă naivă și needucată putea să aibă nepoți ajunși atât de bine în viață.

O lună mai târziu, Ruth și Brian Lee au luat avionul spre California. Au ajuns la apartamentul bine întreținut al Minkăi, aflat pe o stradă umbrită de rânduri de palmieri, cu un buchet de flori gigantic. Femeii nu-i venea să creadă cum mâinile fetei sale semănau atât de mult cu cele ale propriei mame și era surprinsă de asemănarea gusturilor lor la îmbrăcăminte. S-au adâncit în studierea albumelor foto de familie și și-au povestit tot ce rataseră în timpul în care nu fuseseră împreună:

,,Era ca și când nu ne-am despărțit niciodată, ca și când am fost alături de familia mea toată viața”, mărturisește Minka.

De atunci, cele două familii s-au mai întâlnit de multe ori. Minka și-a vizitat nepoții și strănepoții în Wisconsin și Texas și plănuiește să meargă în Alabama la primăvară, unde își va sărbători cei 100 de ani recent împliniți. A început să își împărtășească povestea de viață membrilor bisericii și comunității, iar portalul Orange County Register a publicat povestea ei în decembrie. Despre reuniunea improbabilă a familiei s-a scris până și în ziarul local din Viroqua, orașul de baștină al lui Ruth din vestul Wisconsinului.

,,Totul a fost o experiență uluitoare, ireală parcă. Uneori, încă mai cred că mă voi trezi și totul va fi fost doar un vis frumos”, spune Ruth, în vârstă de 82 ani.

Fata Minkăi, Dianna Huhn (55), mărturisește că reuniunea a umplut un gol pentru mama ei, pe care femeia elegantă, cu ochi albaștri sclipitori, îl ținuse ascuns mulți ani, ca pe un tainic secret: ,,Nu am mai văzut-o niciodată pe mama atât de fericită.”

Share

Ce te face să fii pro-viață? Sute de răspunsuri din America (2)

ase

 

Continuăm traducerea răspunsurilor la întrebarea „Ce te face să fii pro-viață?”, venite pe pagina de Facebook a organizației Human Coalition.

Întrebarea a fost pusă printr-un banner postat luni, 3 octombrie 2016, și a făcut ca sute de americani să posteze comentarii în care arată motivele pentru care sunt pro-viață. Majoritatea comentatorilor sunt femei care au făcut avort și au cunoscut ce înseamnă trauma post-avort, femei care au fost în criză de sarcină și au născut copilul sau părinți care au adoptat imediat după naștere un copil al unei mame care nu a putut să îl crească și a refuzat avortul.

Răspunsurile lor sunt binevenite, pentru că au curajul să spună argumentele de bun simț pentru care atitudinea pro-viață este firească. Între ele: omul este om din momentul concepției, copiii în primele luni ale vieții sunt cele mai vulnerabile ființe umane, adopția este o alternativă eficientă la avort, avortul rănește femeia, trăirea în negare nu anulează trauma.

În România sunt foarte multe persoane pro-viață care nu au curajul să își spună public opiniile. Sperăm că aceste mărturii vor ajuta și în această direcție. Dacă doriți să o faceți, vă rugăm să ne scrieți pe adresa studentipentruviata@gmail.com.

Jennifer Summers: Din păcate, se crede în mitul că femeile aleg avortul. Dar adesea femeile își VOR copiii lor, dar nu au puterea necesară sau sprijinul care ar face posibil să aibă grijă de un copil. Societatea le spune că singurul lucru responsabil pe care îl pot face este să nu nască copilul. Și, cu toate astea, cele mai multe femei care fac avort se simt distruse după ce se termină avortul și, din nou, cele mai multe femei își imaginează câți ani ar împlini copilul pentru tot restul vieții lor.

Oamenii sunt mințiți. În cazul în care ne dorim cu adevărat să susținem dreptul de a alege al femeii, atunci de cei care susțin asta se împotrivesc atât de mult ca o femei să fie lăsată să vadă copilul ei pe o ecografie?

Și de ce se împotrivesc atât de mult față de asigurarea că femeia este pe deplin informată cu privire la procedura avortului înainte ca ea să aibă loc? În cazul în care ne-am dorit cu adevărat să oferim posibilitatea de a alege, ar trebui ajutăm femeile să aibă posibilitatea de a-și crește copilul, de a învăța să fie părinte, de a putea să trăiască pe picioarele ei etc.

Nicole Pinkston: Motivul este nepoata mea, care a început grădinița în acest an. Ea a fost concepută când un tip a violat-o pe sora mea, care are unele probleme psihice. Eu am fost însărcinată în aceeași perioadă și cealaltă soră a mea și soțul ei au crescut-o ca pe propriul copil. Acum, fiul nostru o numește o prințesă și vorbesc pe Skype de fiecare dată când pot. Eu lupt pentru viață datorită ei.

Terri Hisle Bauer: M-am născut cu un defect congenital sever. Părinții mei nu au ratat nici o zi în care să nu-mi spună cum le-am distrus viața. Sunt căsătorită cu un bărbat minunat, am 2 copii, 3 nepoți și mă bucur mult de timpul de la pensie. Dacă ar fi avut posibilitatea să facă amniocenteză când era însărcinată cu mine, mama m-ar fi avortat. Dar, din fericire, sunt aici. Dumnezeu ne iubește, Iisus este salvatorul meu.

Dianna Lara: În liceu, aș spune că am fost pro-alegere, cu excepția faptului că nu am crezut că avortul ar trebui sa fie folosit ca un mijloc control al nașterii. Apoi, în jurul anului de absolvire, am auzit un pastor citând din Psalmul 139 (138) în care psalmistul spune că Dumnezeu l-a alcătuit în pântecele mamei sale.

În acea vreme, eram fascinată de genetică și de Proiectul Genomului Uman. În acel moment, termenul „ADN” a căpătat un înțeles cu totul nou pentru mine. Mi-am imaginat mâna lui Dumnezeu cu o bobină de fire de ADN din care tricotează o ființă umană unică. Apoi, pastorul a spus: „Nu aveți dreptul să stați împotriva mâinii lui Dumnezeu.”

Această afirmație a pătruns în inima mea cu o putere pe care nu am mai simțit-o înainte și, în acel moment, am știut că dezbaterile despre când începe viața sau despre punctul de viabilitate sunt irelevante. Tot ceea ce contează este că mâna lui Dumnezeu se mișcă pentru a crea fiecare viață umană după „chipul și asemănarea” Lui și nici o altă ființă umană, nici măcar mama acelui copil, nu are dreptul moral de a distruge lucrarea mâinilor lui Dumnezeu.

Atunci am devenit pro-viață personal; dar nu am devenit un susținător public pro-viață până la mulți ani mai târziu, când fiul meu s-a născut la 34 de săptămâni și a stat 6 săptămâni la NICU (Terapie intensivă). Timp de șase săptămâni am văzut pe fiul meu și pe ceilalți copii de acolo care erau și mai mici ca vârstă decât el și mai fragili decât el, plângând de durere, încercând să se liniștească prin sugerea degetul mare. I-am văzut răspunzând la alinturile părinților și luptându-se în fiecare zi doar pentru a rămâne în viață. A devenit clar pentru mine că nenăscuții posedă demnitatea de ființe umane depline din momentul concepției și că fiecare dintre ei are instinctul să se lupte pentru propria lui viață.

În perioada nașterii fiului meu, soțul meu și cu mine am început să frecventăm o biserică pro-viață, care m-a ajutat cu adevărat să transform pasiunea și principiile mele în acțiune. Biserica mea mi-a dat impulsul final de care aveam nevoie pentru a trece de la a fi un observator pro-viață pasiv la un participant în această luptă istorică pentru viață.

Cassie Denise Guardiola: Când am fost în clasa a opta, doi dintre colegii mei m-au întrebat dacă sunt pro-viață sau pro-alegere. A fost prima dată când am auzit acești termeni. După ce mi-au explicat diferența, răspunsul meu a fost perfect clar pentru mine. „Bineînțeles că sunt împotriva avortului, cine ar putea să îl sprijine?” Am gândit asta cu mintea de 13 ani.

De-abia la liceu mi-am dat seama de intensitatea dezbaterii dintre susținătorii alegerii și susținătorii pro-viață. Un eveniment religios de la biserica mea mi-a arătat argumentele teologice pentru a fi pro-viață (motivele mele pentru a fi pro-viață au fost exclusiv seculare până atunci), consolidând astfel poziția mea pro-viață și mai mult.

Acum sunt studentă în anul întâi la colegiu și, într-un corp studențesc plin de ideologii liberale, activismul meu este mai puternic decât oricând. În calitate de membru al clubului pro-viață al universității, mă străduiesc să răspândească mesajul pro-viață în campus și sperăm că într-o zi vom vedea abolirea avortului.  

Julie Campbell Clark: Am fost crescută pro-viață și am crezut întotdeauna că avortul este un rău, dar simt aceasta și mai puternic ca adult, deoarece am aflat că trebuia să fiu avortată, dar mama mea a ales să mă dea spre adopție în loc de asta! Simt că ar trebui să lupt împotriva avortului cu tot ce am, pentru că aș fi putut să fiu eu în situația asta și trebuie să existe cineva acolo pentru a da acestor mame o altă opțiune!

Suzanne Hicks: Din bun simț. De ce aș crede în uciderea unui copil nenăscut? Acum un număr de ani i-au convins pe toți că e doar o bucată de țesut. Astăzi ei știu că nu este. Pentru cei care nu își pot permite să crească un copil sau nu au nici un sprijin, există mai multe grupuri care ajută și sprijină. Cred că este foarte important să ajutăm femeile care au făcut avorturi să se vindece. Sunt sigur că nu a fost o decizie ușoară și știu că sunt multe care suferă astăzi.

Aandw Christene Gutierrez: Am rămas însărcinată la 17 ani, când voiam să merg la Marină. Am planificat să fac avort, dar nu am ajuns să îl fac. Mă bucur că nu am făcut, dar îmi doresc să fi fost destul de drăguță și destul de curajoasă să dau copilul spre adopție – am fost prea egoistă pentru a face acest sacrificiu. Am fost o mamă groaznică, deși am încercat; pur și simplu nu am vrut un copil atunci. Responsabilitatea m-a mobilizat, dar dacă aș fi știut ce știu acum, dacă aș fi iubit cum știu acum să iubesc, aș fi dat copilul spre adopție. Dar, să îl omor? Nu, sunt pentru totdeauna bucuroasă că nu am făcut asta.

Abby Whitener: Acum am 20 de ani. M-am născut în Rusia. Mama mea avea doar 16 ani și era destul de săracă. Din fericire, bunica mea a convins-o să mă dea spre adopție, fie pentru că un avort ar fi prea scump, fie că a înțeles că sunt o ființă umană, sau din ambele motive.

Oricare ar fi fost motivul, la vârsta de nouă luni am fost adoptată de un cuplu de americani minunați pe care sunt mândră să îi numesc părinții mei. Cred în Iisus Hristos ca Mântuitor al meu. Sunt la colegiu în prezent.

Am făcut unele cercetări despre legile Rusiei cu privire la avort în anul în care m-am născut (1996). Am găsit un articol pe CNN, postat în 10 septembrie 1996, în care era scris despre o nouă lege, care a permis femeilor sărace din Rusia să facă avort în mod gratuit. În acel moment, aveam aproximativ 5 luni și eram la orfelinat. Dacă aș fi fost încă în pântecele mamei mele, ea ar fi putut cu ușurință să aleagă să facă avort. Dar, prin harul lui Dumnezeu, această lege nu a fost adoptată decât după ce m-am născut.

Deși legile Rusiei privind avortul s-au schimbat în bine, în alte țări, și în special prin legile despre avort din America, copiii nevinovați sunt încă uciși. Sunt pro-viață, pentru că aș fi putut să nu fiu aici dacă mama mea ar fi crezut că avortul este singura ei opțiune. Nu-mi pot imagina cât de îngrozită trebuie să fi simțit atunci. O iubesc pe ea și pe bunica mea pentru că mama a dus sarcina până la capăt și m-a oferit spre adopție.

Eu sunt acum o voce pentru cei fără voce.

Mary Brantley: Am crescut cu ideea că avortul este o crimă. În anul 2004, am avut un avort spontan la 10 săptămâni. Am fost devastată de pierderea copilului meu, pe care nu am ajuns niciodată să îl văd sau să îl țin în brațe. M-am înfuriat atunci că unele femei aleg să ucidă copiii lor, în timp ce eu îmi plângeam copilul. Viața lui minusculă și prețioasă mi-a amintit că orice viața este prețioasă și că este imperativ să ne ridicăm vocile pentru cei fără voce.

Tiffany Larramendi: Am fost o mamă singură cu 4 copii. Tocmai ieșisem dintr-o situație de violență în familie și eram în procesul de divorț. De-abia mă țineam pe picioare. Am mers la fostul soț și un lucru a dus la altul. Am fost atenți, am folosit protecție, deoarece am avut patru cezariene. Dar… iată că am rămas însărcinată.

Fiind o mamă singură cu patru copii și cu riscurile medicale pe care le aveam, nu vedeam cum aș putea face față. Am vorbit cu cineva și mi-a spus că dulcele meu copilaș are un scop și Dumnezeu va fi cu mine.

Am avut a cincea cezariană în 15 iunie 2016 și totul a mers uimitor de bine! Recuperarea mea a fost perfectă! Și băiețelul Liam (care înseamnă războinic puternic) este lumina vieții noastre!!!

Parrett KenandBrenda: Nepoata noastră Siri Ann a fost diagnosticată în uter cu nanism letal. Medicul a propus avortul. Fiica mea a spus că „e fiica mea și eu o voi purta până se va naște.” Jessica a simțit loviturile cu piciorul și simțea cum se învârtea în burtica ei. A știut că poartă în ea o viață prețioasă.

Siri Ann s-a născut la 7 luni, am ținut-o cu toții în brațe și ne-am arătat dragostea pentru ea până când s-a dus în Rai. Viața ei a fost scurtă, dar a avut scop și ea a fost iubită atât de mult!

A avut parte de iubire necondiționată, indiferent de circumstanțele vieții ei.

Fiica noastră mai are 3 copii adoptați, 2 de la naștere și unul de la vârsta de 11 luni. Acum au 7, 8 și 9 ani acum și sunt plini de viață, sunt o bucurie și o binecuvântare. Fiecare viață este prețioasă și ar trebui să fie protejată indiferent cum este! 

Share

Ce te face să fii pro-viață? Sute de răspunsuri din America (1)

ase

O întrebare pusă printr-un banner postat luni, 3 octombrie 2016, pe pagina de Facebook a organizației Human Coalition a făcut ca sute de americani să posteze comentarii în care arată motivele pentru care sunt pro-viață.

Majoritatea comentatorilor sunt femei care au făcut avort și au cunoscut ce înseamnă trauma post-avort, femei care au fost în criză de sarcină și au născut copilul sau părinți care au adoptat imediat după naștere un copil al unei mame care nu a putut să îl crească și a refuzat avortul.

Răspunsurile lor sunt binevenite, pentru că au curajul să spună argumentele de bun simț pentru care atitudinea pro-viață este firească. Între ele: omul este om din momentul concepției, copiii în primele luni ale vieții sunt cele mai vulnerabile ființe umane, adopția este o alternativă eficientă la avort, avortul rănește femeia, trăirea în negare nu anulează trauma.

În România sunt foarte multe persoane pro-viață care nu au curajul să își spună public opiniile. Sperăm că aceste mărturii vor ajuta și în această direcție. Dacă doriți să o faceți, vă rugăm să ne scrieți pe adresa studentipentruviata@gmail.com.

Iată traducerea primelor 8 comentarii.

Mary West: Sunt o femeie în vârstă de 66 ani. Am fost adoptată la 8 luni de doi oameni minunați. Am avut o copilărie extraordinară și nu aș fi putut fi iubită mai mult. Ambii părinți au trecut la cele veșnice acum, dar nu trece o singură zi fără că eu să nu îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce am avut și am. Fratele meu, care a decedat și el, a fost adoptat, de asemenea. Părinții mei mi-a dat o plachetă pe care scrie „Nu ești carne din carnea mea, nici os din oasele mele, dar, în mod minunat, ești din mine. Să nu uiți niciodată, pentru nici un minut, că nu ai crescut sub inima mea, ci în ea”.

Christine Woodard: Nu m-am gândit cum sunt, pro-viață sau pro-avort, până când am fost agresată sexual și am rămas însărcinată. Toată lumea a presupus că voi face avort. Dar pur și simplu eu nu am putut! Am încredințat copilul spre adopție și, când mă gândesc la viața lui și cât de minunat este, cât de minunat este acest copil, izbucneasc în plâns. Povestea ar fi fost foarte diferită și, deși modul în care acest copil a fost conceput a fost groaznic, copilul este o binecuvântare și există un motiv pentru care el este în această lume, indiferent de modul în care a apărut! Acum sunt atât de pasionată de a fi pro-viață, încât spun tuturor povestea mea de viață atunci când pot… Fiecare copil merită să trăiască și poate fi mai greu pentru tine să dai viață în anumite circumstanțe, dar, la sfârșitul zilei, copilul tău ar trebui să fie mai mult important decât sentimentele tale… Și sunt atât de mulți oameni care s-ar bucura să adopte…

Elisa Rosa: Avem 15 ani. El era abuziv emoțional și a avea o istorie întreagă cu fete tinere. Testul a fost pozitiv. Am fost îngrozită la gândul că eu n-aș iubi copilul făcut cu el, dar am simtit ca nu voi fi niciodată în stare să trăiesc cu mine dacă aș fi făcut avort. Fiica mea are acum 6 ani și de fiecare dată când mă uit la ea îmi amintesc de ce sunt pro-viață – pentru că eu o iubesc din toată inima.

Anne Cooper: Am făcut un avort în prima sâmbătă din luna decembrie 1975. Prin rugăciunea altor femei, m-am vindecat emoțional la câțiva ani mai târziu. În urmă cu aproximativ 10 ani, o femeie care este extrem de apropiată de mine era într-o clinică de avort locală, înaintea unui avort pe care tocmai îl plătise integral. Dintr-o dată, ea a ales să plece de acolo. Fiica ei este absolut cea mai frumoasă, creativă, plină de bucurie și iubitoare de viață fată pe care am întâlnit-o vreodată în viața mea.

Debby Johnson: Am adoptat-o pe fiica mea cu 33 de ani în urmă și mă rog întotdeauna pentru mama ei biologică, care a ales să o nască.

Sheila Dethrow Campbell: Aveam 15 ani. „Iubitul” meu a făcut dragoste cu mine, s-a căsătorit cu mine (am divorțat 6 ani mai târziu) și, cu susținerea părinților și ajutorul celui de-al doilea soț, am crescut un băiețel simpatic. El are acum 40 de ani, este soț și tată, a făcut masterat în agronomie. Sunt foarte mândră de el și de influența pozitivă pe care o are prin cariera sa și prin coaching-ul pentru copii și alte binefaceri pe care le face în societate. Lumea este mai luminoasă cu el în ea. Sunt atât de recunoscătoare părinților mei că nu au crezut în avort, când eram prea mică pentru a lua decizii despre sarcină. Vorbesc cu alte femei care au făcut avort… ele au regrete și au ochii înlăcrimați și se gândesc la datele la care copilul lor ar fi fost născut. Ele plâng pierderea copilului, chiar dacă nu a fost decizia lor. Sunt decizii luate de către părinți și cadre medicale, care nu vor să să cunoască efectul acestei decizii. E atât de trist. Nu este o alegere. Este o ucidere clară, la care închidem ochii.

Diane Sweeney: Am o fiica adoptivă și sunt cu adevărat recunoscătoare mamei ei biologice.

Lisa Anne Long: Era în 1977, în Fort Lauderdale. Aveam 17 ani, iar testul a fost pozitiv. Din fericire, epoca luminată răsărise deja și, de mai mulți ani, lumea se trezise și oferise femeilor libertatea de alegere. Am crezut în ea cu toată inima mea; îmi convenea, pentru că atunci când mă confruntam cu rezultatul inevitabil al propriei mele promiscuități, aveam nevoie să cred în ea.

Angajamentul meu pentru „drepturile femeilor” (ale mele) m-a purtat pe ușa unei clinici de avort. Am fost ușurată când singura consiliere pe care am primit-o a constat în două întrebări. Câți bani am și ce formă de contracepție am folosit?

Am luat cu recunoștință Valium oferit și m-am agățat cu toată puterea mea de luminata mea „alegere” neinformată atunci când m-am întins pe masă. După ce ușurarea pe care o așteptam nu a venit, un sentiment sâcâitor că poate, doar poate, am făcut ceva într-adevăr groaznic a început să apară în mine.

Am plecat de la clinică hotărâtă să astup gura acelui sentiment cu marea pătură numită libertatea de alegere. Pe măsură ce timpul, a trecut îndoielile mele au fost înăbușite de retorica feministă a justificării, negării, a jumătăților de adevăr și de o agendă politică pasionantă.

Câțiva ani mai târziu, am fost rugată să particip la un forum cu privire la avort, unde era posibil să existe și unele dezbateri. Până în acest moment eram sigură că nu pot fi intimidată, deoarece activitățile mele pro-avort au băgat la fund toate îndoielile mele, și eram convinsă că sunt în siguranță, la înălțime, din punctul de vedere al standardelor morale. La urma urmei, toți, de la Jimmy Carter la Dan Rather susțineau același lucru ca și mine.

Înainte de a începe forumul, luminile s-au estompat, și cineva a anunțat că un scurt film despre un avort în primul trimestru va fi difuzat. Asta e bine, mi-am zis, că așa o să vadă oamenii că vorbim doar despre o bucată de țesut.

Imaginea de pe ecran s-a focusat și acolo, înaintea mea, era o persoană mică, cu brațe și picioare și formă de om. Acesta a fost un simplu avort la 10 săptămâni, a spus naratorul. Înainte de a mă putea gândi sau a-mi întoarce privirea, un tub ca de aspirator a apărut pe ecran, a fost pornit, iar părțile corpului au început să fie dezmembrate în mod eficient și apoi micuța formă a dispărut. O groază absolută și o durere copleșitoare au izbucnit din lăuntrul meu. (Avortul meu a fost efectuat la 10 săptămâni.) M-am simțit rău, trădată și furioasă.

Un vechi proverb spune că adevărul doare și, Doamne, cât doare!, pentru că, într-un singur moment îngrozitor, mi-am dat seama că toată raționalizarea, justificarea, vorbele, vorbele, vorbele nu pot niciodată să facă să dispară adevărul elementar de pe ecran, că acei copii mor – că copilul meu a murit într-un avort.

De asemenea, mi-am dat seama cât de complet falsă din punct de vedere intelectual am fost atunci când am apărat ceva despre nu am știut nimic cu adevărat. Din acel moment, am devenit o persoană care își amintește în primul rând acele părți ale corpului care plutesc și rapiditatea cu care ele au fost eliminate.

Am ajuns să înțeleg că „alegerea” de a comite crima a fost tot ce clinica și personalul medical aveau să îmi să ofere mie, căci altfel nu ar mai fi acolo pentru mine sau pentru oricare dintre celelalte femei exploatate pe care le cunosc, care au răni fizice, emoționale și / sau psihologice.

Atât timp cât operatorii clinicilor pot continua să ocolească adevărul și să convingă pe alții că este vorba despre alegere și nu despre uciderea copiilor, femeile vor continua, cu ignoranță, să sporească afacerile prospere ale clinicilor de avort în detrimentul vieții copiilor lor și în detrimentul propriei lor sănătăți emoționale și fizice.
Începând cu Roe vs Wade, au fost date legile cu privire la legalizarea avortului prin minciuni, înșelare și obliterarea adevărului. Milioane de oameni și-au pierdut viața, pentru că femeilor tinere nu li s-a spus nici măcar cele mai elementare lucruri despre dezvoltarea fetală sau posibilitatea complicațiilor fizice ale avortului. O problemă medicală sau chiar moartea, care pot să apară și apar în timpul acestei proceduri chirurgicale invazive, nu sunt menționate niciodată.

Săptămâna trecută m-am dus cu câinele meu, un Springer Spaniel, la medicul veterinar. Doctorul mi-a spus că are nevoie de o operație și, cu politețea firească, pe lângă faptul că asta e prevăzut de legile statului, m-a informat în detaliu cu privire la procedură, la complicațiile posibile și la potențialele probleme care ar putea apărea în timpul operației sau după aceea. Ei bine, cu tot respectul pentru cele drăgălașele ființe cu blană și cu patru picioare, un Springer Spaniel nu este o femeie; și totuși câinele meu este mai respectat, conform legii, decât mine.

Thomas Jefferson a spus „Grija pentru viața și fericirea oamenilor și nu distrugerea lor sunt singurul obiect legitim al unei bune guvernări.”

Dumneavoastră, doamnelor și domnilor, aveți dreptul și, mai mult, responsabilitatea de a respecta și de a proteja tinerele fete și femei, asigurându-vă că li se spune adevărul. Deciziile bazate pe înșelăciune pot să determine și determina durere și suferință peste măsură.

Vă rugăm să nu permiteți ca acest lucru să continue.

Depoziția mea în fața Senatului Floridei la dezbaterea legii „Womens Right to Know” (Dreptul femeilor la informare).

Share

Video: pentru a convinge un prieten despre ce este avortul, începe cu acest adevăr

În mod obișnuit, Lisa Smiley nu ar fi supraviețuit politicii copilului unic din China. Dar după câteva decenii de când părinții ei i-au ascuns pe ea și pe frații ei de autoritățile poliției copilului unic, iar apoi au plecat din China, ea vorbește cu cea mai mare limpezime despre ravagiile pe care cultura avortului le face în societate.

Un clip postat recent de ea se intitulează „Its a baby” – „Este un copil”.

 

„Când o femeie rămâne însărcinată, este un copil în creștere în interiorul ei – nu un mănunchi de celule, o bucată de țesut sau un produs de concepție”, spune Lisa Smiley. „Este un copil cu un unic ADN care a început să trăiască, un copil care crește și se dezvoltă în interiorul ei.”

Afirmația ei este susținută de Dr. Maureen Condic, profesoară de neurobiologie și pediatrie la Facultate de Medicină a Universității din Utah.

„Concluzia că viața umană începe la unirea dintre spermatozoid și ovul este de necontestat, este obiectivă, este bazată pe metoda științifică universal acceptată prin care se face distincție între diferitele tipuri de celule și pe ample dovezi științifice, publicate în mii de reviste științifice cu recenzori independenți” afirmă Dr. Condic într-un raport public asumat de Charlotte Lozier Institute.

Chiar și sistemul de justiție din SUA a recunoscut că o viață care se dezvoltă în uter este un „întreg, separat, unic, o ființă vie și umană” – într-o hotărâre judecătorească din 2008 a Curții de Apel din cadrul celui de-al 8-lea circuit din SUA.

„Am fost însărcinată de patru ori și am născut patru copii”, continuă Lisa Smiley. „În cazul în care testul de sarcină devine pozitiv, eu știu că e un copil! Iar când le spun altor oameni că sunt gravidă, și ei știu că este un copil. Pentru că asta înseamnă cuvântul gravidă: sunteți gravidă cu un copil”.

Ea descrie realitatea îngrozitoare a avortului în termeni duri. „Într-un avort, un copil care este tăiat bucăți, ucis și aspirat în afara mamei. Este unul dintre acele adevăruri incomode pe care activiștii pro-avort nu le place să le recunoască. Pentru că atunci când este un copil în pântece, se schimbă totul.”

Sursă: LifeSiteNews

Share

Cântecul de leagăn al unui tată

Share

Lia Mills, copilul minune al mişcării pro-viaţă

download-1

Vi s-a întâmplat vreodată să fiţi într-o discuţie cu cineva şi, văzând că nu împărtăşiţi aceleaşi valori, să încercaţi să vă adaptaţi discursul? Vi s-a întâmplat să vă treacă prin minte faptul că ar trebui să păstraţi convingerile în sufletul dumneavoastră şi să nu le mărturisiţi nimănui? Ei bine, imaginaţi-vă ce poate face un copil de numai 12 ani, care se înscrie la un concurs de retorică şi îşi alege subiectul avortului ca temă pentru discurs.

Imaginaţi-vă o profesoară şi o comisie care îi cer acestei fetiţe să îşi schimbe tema, spunându-i că, în cazul în care nu va face asta, va fi descalificată. Gândiţi-vă apoi la acest copil care sparge gheaţa şi vine să susţină un discurs despre viaţă înaintea şcolii, a colegilor săi şi a părinţilor lor, în timp ce este avertizată că nu i se va puncta nimic.

Argumentele ei

Dar nu va fi deloc aşa. Un an mai târziu, curajul şi hotărârea de acum vor face ca ea să fie invitată să vorbească la Parlamentul Federal al Canadei, în faţa a 12.000 de oameni, care participaseră la Marşul pentru Viaţă din Ottawa. Lia Mills, din Toronto, în ziua de 14 mai, după ce îşi priveşte în ochi ascultă-torii, începe să vorbească, spu-nând: „Ce-ar fi dacă v-aş spune că în această clipă cineva decide dacă veţi trăi sau veţi muri?

Ce-ar fi dacă v-aş spune că această decizie nu s-ar baza pe ceea ce voi aţi fi putut sau nu să faceţi în trecut, ci pe ceea ce s-ar putea să faceţi în viitor? Şi dacă v-aş spune că nu aţi putea face nimic pentru a schimba asta? Doamnelor şi domnilor, stimaţi membri ai parlamentului, mii de copii sunt chiar acum în această situaţie. Cineva decide, cu toate că nici măcar nu îi cunoaşte, dacă vor trăi sau vor muri. Iar acea persoană e chiar mama lor. Uitaţi-vă în jur la această mare de oameni minunaţi! Aici sunt numai vreo 10.000 – atâţia câţi sunt ucişi la fiecare două ore prin avort. Aproape o treime din generaţia noastră nu a mai apucat să iasă cu viaţă din pântece. Toate vieţile acestea s-au dus. Cu tot cu potenţialul lor. Şi cu întreaga speranţă. Şi cu viitorul.

Ştiu că unii dintre voi se gândesc că de fapt acestea nu sunt ucideri. Că un fetus nu e un copil, nu? Dar de ce credem că, dacă nu poate vorbi şi nu poate face lucrurile pe care noi le facem, un fetus nu e încă pe deplin uman?

Cuvântul fetus vine din limba latină, unde înseamnă „cel tânăr“, sau „tânărul copil“. Unii copii se nasc la cinci luni. Oare aceasta îi face mai puţin umani? Nu am putea spune niciodată aşa ceva. Şi totuşi, se avortează şi copii de cinci luni. Mai precis, în Canada, un fetus poate fi avortat în orice stadiu de dezvoltare a sarcinii. Oare nu cumva îi considerăm oameni doar pe cei pe care ni-i dorim?

Nu, fetuşii sunt pe deplin umani, plăsmuiţi în pântecele mamei de minunatul lor Creator.

Ştiu că unii spun că mamele au dreptul să avorteze. Până la urmă, viaţa lor se schimbă dramatic când au un copil. Dar eu vă cer să vă gândiţi la drepturile de care copilul nu se bucură nici o clipă. Orice drepturi ar avea mama, nu înseamnă că trebuie să negăm drepturile fetusului.

Şi mai sunt unii care spun că o mamă nu ar trebui să aducă pe lume persoane cu handicap. Nu mai înţeleg nimic. Pe de o parte le oferim persoanelor cu handicap locuri speciale de parcare şi lifturi, le sponsorizăm evenimentele sportive, vorbim de bucuria pe care ne-o aduc şi de cât de mult ne inspiră. Pe de altă parte, când aflăm că o femeie gravidă este însărcinată cu un astfel de copil, o sfătuim să îl avorteze, fără să mai luăm în considerare copilul deloc.

Avortul face femeia să se simtă pierdută şi nesigură în legătură cu viitorul ei. Mai mult de jumătate din femeile care fac avort se confruntă ulterior cu vinovăţia, ruşinea, suferinţa, regretul şi sentimentul propriei nevrednicii. Nu e tocmai bunul remediu pe care lumea şi-l închipuie, nu? Am citit o poveste pe un website care promova valorile familiei. Era despre o fată care făcuse avort. Iată ce spunea aceasta: «La 17 ani am făcut un avort. A fost cel mai rău lucru pe care l-am făcut vreodată. Nu aş recomanda nimănui să facă la fel, fiindcă te bântuie. Când am vrut să fac copii, am pierdut trei, fiindcă avortul mi-a lăsat o problemă la colul uterin». Sharon Osbourne este numele acestei femei.

Povestea ei e doar una din multele care-ţi rup inima, dar pe care nimeni nu le mai spune azi cu glas tare. Dar tocmai de aceste poveşti avem nevoie. Vă mulţumesc că v-aţi dedicat timp pentru a vă gândi la problema avortului, la nenăscuţi şi la efectele avortului asupra femeii.“

Cine este în spatele Liei?

Poate că veţi întreba de unde ştie un copil de 12 ani să vorbească în acest fel şi de unde vine forţa din spatele cuvintelor sale. Părinţii ei sunt angajaţi în marşurile pro-viaţă, dar spun că nu au discutat niciodată despre acest subiect împreună cu copiii. „Sursa de inspiraţie“ a Liei a fost rugăciunea. După ce s-a înscris la concurs, ea s-a rugat şi L-a întrebat pe Dumnezeu despre ce temă ar trebui să-şi aleagă. Atunci a simţit că El voia ca ea să vorbească despre cel mai controversat subiect – despre avort. Putea să-şi schimbe tema, imediat ce a fost respinsă, mai ales că acest lucru i-a fost cerut chiar de către profesoara coordonatoare, dar a preferat să-şi asume misiunea pe care a primit-o şi să îşi pună nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Lia nu s-a temut niciodată, deşi părea că toate lucrurile din exterior erau potrivnice acestei alegeri. În sufletul ei a strălucit îndemnul: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!“

Ceea ce a urmat nu putea fi anticipat de nimeni, nici măcar de Lia, şi s-a datorat faptului că a avut inima deschisă şi a ales să lucreze binele. Înregistrarea discursului ei postată pe Youtube a strâns peste 1,3 milioane de vizualizări şi a primit comentarii inclusiv de la femei care au renunţat să facă avort după ce i-au ascultat cuvintele. Desigur, au fost şi sunt oameni care o urăsc pe Lia pentru convingerile ei şi chiar îi scriu lucruri urâte sau ameninţări, dar asta n-a oprit-o niciodată din drumul pe care l-a început. Calea aleasă de Lia este chiar răspunsul la chemarea lui Hristos. Tatăl ei spune că ea îşi foloseşte libertatea pe care a primit-o pentru a apăra libertatea celor lipsiţi de protecţie, a copiilor nenăscuţi şi a femeilor însărcinate. Lia a vorbit apoi şi despre eutanasierea oamenilor, despre traficul de persoane. Un copil, acum adolescent de 18 ani, care a luat în serios cuvântul „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva să-şi pună sufletul pentru aproapele său“ (Ioan 15, 13).

Alexandra Nadane, preşedintele Asociației „Studenţi pentru Viaţă“

Sursă: Ziarul Lumina

Share

Aaron

Share

Marșul pentru viață 2019

Descarcă de mai jos foto profil/cover FB și pancarte Marșul pentru Viață:

2%

Donează

RO25BTRLRONCRT0V17367901 - LEI RO10BTRLEURCRT0V17367901 - EURO RO50BTRLUSDCRT0V17367901 - USD
BANCA TRANSILVANIA, SUCURSALA LIPSCANI, BUCUREŞTI

Arhivă Blog