Tag Archives: Sindrom Down

VIDEO & TRANSCRIERE integrală. Actorul Frank Stephens în faţa Congresului SUA despre avortarea copiilor cu sindrom Down: „Am sindrom Down şi o viaţă care merită trăită!”

Şansa celor care susţin avortul la cerere este că nici un copil avortat nu îşi poate apăra viaţa şi dreptul la viaţă. Practic, adulţii decid să ia viaţa cuiva care din diferite motive li se pare că îi încurcă.

Dar este şocant ca cineva care se află exact într-una dintre situaţiile cele mai întâlnite de avort să vorbească. Când Frank Stephens, actor american şi participant la Special Olympics, a vorbit pe 25 octombrie în faţa Congresului SUA, un astfel de sentiment l-au trăit cei care au fost de faţă şi trăiesc cei care îi citesc mărturia.

Marea majoritate a copiilor diagnosticaţi intrauterin cu sindromul Down sunt avortaţi. În Islanda procentul este aproape 100%, în Danemarca este 98%, în Marea Britanie este 90%.

Aşadar, Frank Stephens se numără printre puţinii supravieţuitori. Când cere protejarea persoanelor cu dizabilităţi, inclusiv înainte de naştere, şi alocarea de finanţare pentru cercetări ale acestei condiţii genetice, el cere ca cei ca el să nu mai fie avortaţi.

Ca şi cum ar spune: „De ce aţi vrea să mă avortaţi pe mine?”

Redăm mai jos în format video cu transcriere integrală declaraţia lui în Congresul SUA. Este o nouă voce care arată cum prin avort se pierd oameni reali, oameni ca fiecare dintre cei care trăim, oameni care s-ar bucura de viaţă şi ar bucura şi pe alţii în viaţa lor.

Domnule Preşedinte,
Stimaţi membri ai comisiei,

Ca să nu existe nicio confuzie, daţi-mi voie să spun că nu sunt cercetător. Totuşi, nimeni nu ştie mai mult despre sindromul Down decât mine. Orice veţi afla azi aici, vă rog să nu uitaţi un lucru: Am sindrom Down şi o viaţă care merită trăită.

Din păcate, se promovează ideea că nu este nevoie de cercetare cu privire la sindromul Down, mai ales din moment ce testele prenatale pot să identifice această afecţiune înainte de naştere, făcându-se doar recomandarea ca sarcinile respective să fie întrerupte.

Este greu pentru mine să stau aici şi să ascult aceste cuvinte.

Înţeleg că oamenii care promovează această „soluţie finală” spun că noi nu ar trebui să existăm. Această viziune este o prejudecată venită dintr-o concepţie depăşită despre viaţa cu sindrom Down. Serios, am o viaţă minunată!

Am conferenţiat la universităţi, am jucat într-un film premiat şi într-o emisiune TV distinsă cu premiul Emmy şi am vorbit în faţa a zeci de mii de tineri despre valoarea incluziunii în redarea măreţiei Americii. Am fost de două ori la Casa Albă – şi nu sărind gardul, ci invitat de fiecare dată.

Vă spun la modul cel mai serios că nu simt nevoia să-mi justific existenţa, dar, pentru cei care pun sub semnul întrebării valoarea persoanelor cu sindrom Down Syndrome, vreau să menţionez trei lucruri.

În primul rând, noi reprezentăm o oportunitate medicală pentru societate, un model pentru cercetarea medicală a cancerului, bolii Alzheimer şi a bolilor autoimune. În al doilea rând, suntem o sursă neobişnuit de puternică de fericire: un studiu de la Universitatea Harvard a descoperit că persoanele cu sindrom Down, precum şi părinţii şi fraţii acestora, sunt mai fericiţi decât populaţia generală. Poate că măcar gradul de fericire contează? Şi, în al treilea rând, noi, cei cu sindrom Down, suntem primii care simţim pulsul tendinţelor eugenice de la ora actuală. Le oferim tuturor ocazia de a reflecta cu privire la cât de etic este să alegem care fiinţe umane merită să primească şansa de a trăi. Aşadar ajutăm la combaterea cancerului şi a bolii Alzheimer şi creştem gradul de fericire din lume. Chiar nu se găseşte un loc şi pentru noi pe lumea aceasta?

Chiar nu se găseşte şi pentru noi un rând în bugetul cheltuielilor de cercetare în domeniul sănătăţii?

La un nivel mai profund personal, nu vă pot spune cât de mult înseamnă pentru mine că acel cromozom în plus pe care îl am poate conduce la aflarea unui răspuns cu privire la boala Alzheimer. Este probabil ca acest hoţ să îmi fure cândva amintirile şi chiar întreaga viaţă. E foarte greu pentru mine să spun aceasta, dar deja îmi răpeşte mama. Vă rog să vă gândiţi la toţi acei oameni pe care îi iubiţi la fel de mult cum îmi iubesc şi eu mama. Ajutaţi-ne să realizăm ceva, dacă nu pentru mine şi mama, atunci măcar pentru dumneavoastră şi cei dragi ai dumneavoastră. Finanţaţi aceste cercetări. Haideţi să fim America, nu Islanda sau Danemarca. Haideţi să căutăm răspunsuri, nu „soluţii finale”. Haideţi să ne propunem eradicarea bolii Alzheimer, nu a sindromului Down.

Vă mulţumesc.

Avortarea copiilor cu sindrom Down continuă să fie o practică uzuală, invocându-se sindromul Down, deşi încă din 2008 s-a constatat că speranţa de viaţă a persoanelor cu sindrom Down crescuse atunci la peste cincizeci de ani, faţă de 25 de ani în anii 1980.

Din păcate, în pofida acestei realităţi îmbucurătoare, apar tot mai multe mărturii, inclusiv la noi în ţară, despre presiunile la care sunt supuse mamele de copii nenăscuţi diagnosticaţi in utero cu sindrom Down pentru a-i avorta.

Este cineva care ar avea curajul să îi zică lui Frank Stephens că ar fi trebuit avortat?

Atunci aceeaşi atitudine trebuie să existe în cazul celorlalţi copii asemenea lui Frank Stephens!

Sursă: Știri pentru viață

 

Share

Mărturie: Sfatul meu pentru toate mămicile este să nu renunțe ușor la copilul lor. Aș fi trăit toată viața cu întrebarea dacă chiar era bolnav

Mărturie din cartea  „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”

Bună ziua,

Mă numesc Alexandra Senopol, am 27 ani și sunt din Constanța.

Aș vrea să vă spun povestea mea pe scurt.

Cu 2 zile înainte de nuntă am aflat că sunt însărcinată. Am fost foarte fericită, a fost cel mai frumos cadou de nuntă.

Eu îmi doream o fetiță iar soțul un băiat. La eco am aflat că a „câștigat” el. Am fost puțin tristă dar mi‑am revenit repede.

Am avut o sarcină toxică, m‑am îngrășat 30 kg dar în rest totul era bine. Făceam eco în fiecare lună, la o doctoriță cunoscută că fiind printre cei mai buni doctori ginecologi din Constanța. În ianuarie m‑a trimis să fac 3D și acolo a început totul.

Am aflat că am cordon ombilical bivascular (o arteră și o venă), caz rar în România. Doctorița de la 3D mi‑a zis să stau liniștită, că a auzit de un caz similar în Anglia și copilul era sănătos, dar foarte slăbuț.

Am început să mă documentez, să trimit emailuri la doctori în țară, să caut informații din alte țări, dar nimic. În România nimeni nu știa nimic.

Am intrat pe un site spaniol și acolo am găsit un forum despre această malformație. Toate mămicile care născuseră copii cu un cordon bivascular spuneau că sunt sănătoși, dar că nu se hrănesc bine în burtică și de aceea nu au mai mult de 3 kg.

Am mers de urgență la ginecolog, care nu putea să creadă că lunar (îmi făcea eco lunar) nu a văzut nimic. M‑a trimis de urgență la București, la maternitatea din Giulești, ca să fim sigure. Am stat la eco o oră, doctorul doar mormăia, folosea termeni medicali, eu nu înțelegeam nimic concret decât… „malformații”, „sindrom”.

După ce a terminat, mi‑a confirmat: cordon bivascular și pe lângă asta mi‑a zis că e suspect de mozaic cromozomial 21 (o fază ușoară a Sindromului Down).

Am crezut că mor când am auzit, el spunând că, dacă are ceva, nu are nimic la organe. Oricum, tot drumul până la Constanța am plâns și îmi puneam stupida întrebare: „De ce mie?”.

A doua zi dimineața am fost la ginecolog, care, când a auzit, mi‑a făcut programare la amniocenteză (peste 2 săptămâni). Menționez că eu eram însărcinată în 8 luni. Doctorița a spus că facem amniocenteza, ca să aflăm sigur.

Pe parcurs am aflat ce înseamnă asta și am refuzat să o fac. I‑am spus că oricum, dacă are ceva, eu nu fac avort, o să‑l iubesc așa cum e. Nici nu puteam să mă gândesc că, după ce l‑am simțit 8 luni, trebuie să renunț la el.

Ne‑am împăcat toți cu ideea și așteptam ziua cea mare, sperând că totul era o eroare medicală. Am hotărât să nasc normal, dar cu epidurală. Am programat nașterea pentru joi, 12 aprilie 2007. Cu o zi înainte, am făcut eco, mi‑a zis că bebe are 3,2 kg.

M‑am internat dimineața la 8, mi‑au făcut epidurala, mi‑au rupt apa și așteptam contracțiile. A trecut o oră, au trecut două, trei și degeaba, eu nu aveam nimic. În salon intrau și ieșeau femei însărcinate, eu nimic.

La ora 15, doctorița m‑a luat iar la control și, pe un ton speriat, mi‑a zis: „Alexandra, nu te agita, s‑a desprins placenta și risc să vă pierd pe amândoi, așa că îți fac cezariană”.

Am început să plâng, să‑mi sun familia, care era afară, cu toate că toată lumea îmi zicea să mă calmez, eu nu mă puteam opri din plâns. Am intrat de urgență la cezariană, tot cu epidurala, îmi venea să adorm, dar trăgeam de ochi de frică că nu mă mai trezesc.

Voiam să apuc să‑mi văd copilul. După o operație mai lungă decât e normal, am pierdut foarte mult sânge, am făcut hemoragie, am auzit cum doctorița a făcut: „Aoleu!” și apoi primul urlet al bebelușului meu.

M‑am speriat tare, am început să pierd și mai mult sânge, credeam că bebelușul meu chiar are malformații.

De fapt, doctorița a fost uimită când a văzut cât de mare este. Am născut un bebe de 3,9 kg și 53 cm. Nota 10.

Apoi am adormit, dar cineva acolo sus a vrut să rămân cu David. Așa îl cheamă pe bebe. Acum are 7 luni și este foarte frumușel, nu are absolut nimic, are 10,4 kg și 74 cm.

Ultimele luni de sarcină au fost foarte grele pentru toată familia mea, dar finalul a fost unul fericit. De aceea, sfatul meu pentru toate mămicile care trec prin așa ceva este să nu renunțe ușor la copilul lor, că nu se știe niciodată la ce încercări te pune Dumnezeu.

Dacă făceam avort, cu siguranță aș fi trăit toată viața cu întrebarea dacă chiar era bolnav. Doctorița mea mi‑a acordat toată atenția și chiar a plâns de emoție. Îi mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru mine și David, dar susțin că erorile medicale pot distruge vieți!

Alexandra Senopol, 27 ani, Constanța

2 mai 2017

Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.

 

Share

Atelier de poveste – „Ioana. O poveste despre Sindromul Down.”

Asociația Studenți pentru viață vă invită la lansarea cărții „Ioana. O poveste despre Sindromul Down”, de Veronica Iani. Lansarea va fi urmată de un atelier de lectură pentru copii și părinți.

Evenimentul va avea loc miercuri, 15 martie, de la ora 17.30, la Librăria Mihail Sadoveanu (Strada Edgar Quinet, nr. 10, Sector 1, București).

Copiii prezenți vor primi o carte în dar de la autoare.

Cristina Bălan:
„Sindromul Down nu este o sentință definitivă, ci o provocare. Depinde de fiecare părinte cum vede acel cromozom în plus. Soțul meu și cu mine îl vedem ca o cheie care poate deschide niște dimensiuni la care noi, cei tipici, nu avem acces. Felul în care cei cu Sindrom Down știu să iubească și să dăruiască este de pe altă planetă. Unii oameni se nasc pentru a iubi și nu au nevoie sa fie savanți.”

Share

În Canada, părinții copiilor diagnosticați cu Sindromul Down „trebuie să se apere de avort”

Leone Grotti, Tempi, 5 iunie 2016

Traducere de Ana Avram

Am tradus acest articol pentru că dacă acești părinți intervievați mai jos pot, consider că, dacă vrem, toți am putea să sprijinim acești copii și să luptăm pentru ca ei să aibă o șansă la viață.

„Dacă doi părinți descoperă că așteaptă un copil cu sindromul Down și decid să continue sarcina, sunt considerați iresponsabili din punctul de vedere al societății?”. Întrebarea doctorului Jean-Claude Forest, președintele Comitetului de coordonare al programului de depistare a Trisomiei 21 din Quebec, este retorică. Dar, de fapt, răspunsul transmis de societatea canadiană este unul clar: „da”.

„Este evident”. Julie Faucher și soțul ei Nathan, candieni rezidenți în Quebec, au simțit pe pielea lor. Când Julie a aflat că este însărcinată cu o fetiță care are Sindromul Down era o mamă tânără; s-a gândit repede la avort: „Pentru mine era evident că nu puteam trăi fericiți cu un copil care suferă de Sindromul Down și era evident că nu l-aș fi născut. Dar soțul meu a zis: „Ei bine, pentru mine nu este de fapt așa de evident”.

Presiunea medicilor. Înspăimântați și nehotărâți, deoarece nu știau ce să facă, Julie și Nathan au căutat repede ajutor în cadrul sistemului sanitar. Dar nu l-au găsit. Medicii, de fapt, în loc să răspundă la întrebările lor despre cum ar fi trebuit să fie viața cu un copil care suferă de Sindromul Down, nu-i sfătuiră decât să pună capăt sarcinii. Părinții nu au ascultat acele sfaturi și astăzi micuța Sofia are 7 ani și este cea mai mică dintre cei trei copii ai lor. Dacă s-au decis să nască copilul, acest lucru s-a realizat datorită ajutorului unei doamne psiholog, care i-a susținut.

90 la sută. Povestea lor, istorisită într-o clip video de Tamara Aletersco pe Ici Radio-Canada, nu este un caz rar în Canada. Un copil din 800 de nou-născuți are Trisomia 21, dar numărul ar putea fi mult mai mare. Din 2012, guvernul canadian furnizează gratis la toate femeile gravide un test pentru a depista Sindromul Down. Un procent de 60% din femei fac testul și, dacă acesta confirmă anomalia genetică, în 90% dintre cazuri se recurge la avort.

„Sunteți sigură ca vreți să țineți copilul?” Dacă numărul de întreruperi este așa de mare, responsabilitatea este și a sistemului sanitar, unde medicii din serviciul public, în loc să fie neutri, îndeamnă la avort. „Dacă decizi să păstrezi copilul, te privesc de parcă ar fi o aberație”, povestește Marc, tatăl a trei copii. Al treilea copil, o fetiță, Lily Rose, a fost diagnosticată cu Trisomia 21. Soția lui, Stephanie, se plânge de atitudinea medicilor. Nu numai că nimeni nu i-a susținut niciodată, dar, după ce s-au decis să țină fetița, „la fiecare vizită îmi ziceau: Sunteți sigură ca vreți să țineți copilul?”.

„Apărarea de avort”. Pentru Antoine Payot, medic la Centrul Medical Universitar „Sainte Justine” din Montréal, problema nu este nouă. „Multe cupluri, din păcate, trebuie să se apere de avort pentru că sistemul împinge mereu părinții să întrerupă sarcina. Un studiu de caz despre această problemă se desfășoară acum la nivel național.”

Sursă: http://www.tempi.it/canada-genitori-figli-down-devono-difendersi-aborto#.WH6RYlOLTIV

Share

Cui îi este permis să trăiască?

Reportajul tradus parțial mai jos este realizat de către Von Sven Stockrahm, Alina Schadwinkel, Dagny Lüdemann și a fost publicat pe pagina Zeit Online, în 5 iunie 2015.

Articolul se centrează pe cazurile a doi copii cu Sindrom Down, unul avortat, altul născut.

L-am tradus pentru că primul caz arată, mai întâi, cât de puternic afectează criza de sarcină chiar și o familie stabilă, cu un standard material ridicat, într-o țară în care serviciile medicale și serviciile sociale funcționează la un nivel înalt.

În al doilea rând, arată cât de singuri sunt lăsați părinții, și mai ales mama, de către cei din jur, care presează să „rezolve” problema și să nu fie încărcați cu vreo responsabilitate.

În al treilea rând, sinceritatea cu care cei doi părinți prezintă modul în care a fost luată hotărârea de a face avort arată că, în esență, avortul este o eutanasiere a unei persoane care nu se poate celor care îi iau viața: părinții hotărăsc să ia viața copilului pentru că ei consideră că e prea dificil pentru ei să îi poarte de grijă.

Durerea care nu trece arată că avortul nu a fost o soluție, ci un eșec, care ar fi putut fi evitat dacă ar fi existat sprijinul necesar în jur.

Al doilea caz este tradus doar într-o mică parte.

Familia Eridinger: Richard, Lisa și primul lor fiu născut Lars

Foto: Janine Stengel

Doi băieți cu Sindromul Down: Benjamin este în viață, iar Luca este mort. Este o decizie pe care părinții lor au trebuit să o facă, după ce s-au aflat în fața unei dileme cu care se confruntă din ce în ce mai multe cupluri, datorită testelor de screening prenatal.

„Ne-am omorât fiul”

Sven Stockrahm

Sunt trei zile din an în care îmi amintesc de Luca. Una este ziua în care am aflat de el. Apoi este ziua lui de naștere și, în final, ziua înmormântării lui. Dar el este de fapt în permanență cu noi. Anul acesta ar fi început școala.

Nimeni nu i-a spus Lisei Erdinger* ce înseamnă să îți omori propriul copil. Șase ani au trecut de când a pus capăt vieții lui Luca, dar copilul pierdut încă îi domină gândurile și astăzi. A fost o întrerupere de sarcină târzie, la începutul celei de-a șasea lună de sarcină, cu puțin timp înainte ca Luca să fie capabil să respire singur. S-a născut într-o sală de naștere, unde erau fotografii cu nou-născuți pe pereți, un loc în care sute de copii vin pe lume și unde se aude primul lor plâns. Luca nu mai era capabil să plângă.

Faptul că au permis ca fiul lor să moară a fost cea mai mare greșeală a lor, spune Lisa.

Foto: Janine Stengel

Miercuri, 28 mai 2008. „Este băiat și are trisomia 21. Știți ce este aceasta?” Lisa Edinger era singură acasă când a sunat medicul ginecolog. Nu s-a așteptat ca medicul ei să menționeze din nou testul, dat fiind faptul că fusese efectuat cu două săptămâni înainte. Dar laboratorului i-a luat mai mult timp decât s-ar fi așteptat pentru a analiza rezultatele. „Da”, a răspuns. Știa ce înseamnă trisomia 21 – Sindromul Down.

„Gândiți-vă la ce vreți să faceți” , a spus doctorul, „și veniți la cabinet luni”. După ce a închis telefonul, Lisa s-a gândit la tot ce putea să însemne acest lucru. Nici măcar nu a luat vreodată în considerare faptul că ar face avort. Ea a crezut că amniocenteza era mai degrabă o măsură de precauție. Avea dea 35 de ani când primul ei fiu, Lars, s-a născut, și făcuse și atunci amniocenteza. Sarcina ei fusese considerată riscantă din cauza vârstei. […]

Fiul ei de un an jumate era la creșă, iar soțul ei, Richard era la birou când a încercat să dea de el. Dar nu a răspuns la telefon. A sunat-o pe mama ei în schimb. „La naiba”, i-a zis ea, „când va trebui să rezolvați și asta?” Dintr-o dată, Luca nu mai era ceea ce se presupunea că ar fi trebuit să devină: un copil. Era o „asta”. Ceva defect.

Poate doctorul se înșelase, credea Lisa, și poate Luca s-ar putea naște un copil sănătos. La urma urmei, diagnosticele sunt uneori greșite.

Lisa și Richard au petrecut sfârșitul de săptămână în fața calculatorului, căutând pe Google răspunsuri la întrebări pe care nu ar fi dorit să și le pună niciodată. Ce înseamnă exact Sindromul Down? Cum ar fi schimbat viața lor? Ce ar fi însemnat dacă Luca ar fi avut nevoie de asistență de-a lungul întregii vieți? Ce se va întâmpla cu noi ca cuplu? Cum s-ar fi descurcat fiul lor Lars în această situație? Nimeni nu știe cât de sever poate fi un caz de trisomia 21. Oamenii cu Sindromul Down pot avea un grad de dizabilitate sever, din punct de vedere fizic și psihic, iar unii se nasc cu deteriorări severe la organe, incluzând defecte la inimă. Alții sunt fizic sănătoși și au o inteligență medie.

Cei doi soți s-au simțit neajutorați. Ce e corect și ce e greșit nu le mai era clar.

„Ne putem descurca noi cu asta?” s-au întrebat.

Luca a fost mult mai plin de viață decât fratele său pe tot parcursul sarcinii și Lisa l-a simțit mișcând mai devreme. Ea și soțul ei nu-și putea imagina că fiul lor ar putea avea dizabilități. Doreau ei un copil cu dizabilități? Au petrecut ore întregi dezbătând părerile pro și contra și nimeni nu le-a oferit niciun ajutor. Nimeni din familie nu le-a zis: „Putem face față împreună.” Chiar și părinții lui Richard au spus: „Acest gen de lucruri nu ar trebui să existe în zilele de astăzi.”

Asta e ce așteptați de la mine, a întrebat Lisa, să fac avort?

Ea a început să simtă o presiune din ce în ce mai mare. I se făcea rău de la informațiile pe care le-a găsit pe internet despre avorturile târzii. Era la sfârșitul celei de-a cincea luni, în a 20-a săptămână de sarcină. Nu mai era posibil să facă o operație, sub anestezie, care s-a fi finalizat cu dispariția lui Luca. În loc de asta, trebuia să îl nască, exact ca pe fratele său Lars. Hormonii, administrați ca supozitoare, urmau să declanșeze nașterea prematură și Luca urma să fie născut într-o cameră de nașteri.

Era foarte puțin probabil ca trupul lui, acum exact cât să îl țină în palmă Lisa, ar fi putut face față presiunii nașterii. Și chiar dacă Luca ar mai fi respirat după expulzare, șansele lui de a supraviețui ar fi fost slave. Plămânii lui, unul dintre ultimele organe care se dezvoltă, ar fi fost probabil prea slabi pentru a funcționa normal. Trupul lui Luca și-a fi încetat funcțiile și inima lui ar fi bătut din ce în ce mai slab până s-ar fi oprit.

Mai era puțin timp la dispoziție. Dacă era vorba ca Luca să moară, asta trebuia să se întâmple degrabă. Mulți doctori refuză să facă avorturi după 20 de săptămâni de sarcină. În plus, după acest termen, copiii prematuri pot supraviețui în afara pântecelui mamei. Alți doctori sfătuiesc ca să fie ucis copilul în pântecele începând cu săptămâna a 22-a, înainte de a ajunge viu în mâinile în obstetricianului, pentru a nu avea de rezolvat dilema dacă trebuie să aibă grijă de copil după expulzare. Așa că, dacă părinții sunt de acord, copilul nenăscut este eutanasiat cu o injecție în inimă, înainte să înceapă contracțiile. După ce a citit informațiile, Lisa era mai rezervată decât oricând.

Să i se facă lui Luca o injecție letală? Niciodată, se gândea ea. Mai degrabă aș sări de pe cel mai apropiat pod decât să las să se întâmple așa ceva. Absolut împotrivă – nu pot să fac asta, se gândea.

Luni, 26 mai 2008. Ginecologul era uimit că familia Erdinger nu știa ce să facă. „O altă amniocenteză? Nu este necesară”, a spus doctorița, „pentru că rezultatele sunt deja clare”. Lisa și Richard nu se puteau decide dacă să păstreze copilul sau să-i pună capăt vieții acestuia. Lisa voia să știe dacă corpul lui Luca era sănătos. Medicul a trimis-o la o clinică.

Marți, 27 mai 2008. Ecografie. Inima lui Luca bătea puternic și nu era niciun semn că ceva ar merge rău. Stomacul și intestinele arătau de asemenea normal. Dar pliul lui nucal era relativ gros, un semn de Sindrom Down. Dacă diagnosticul nu ar fi fost pus deja, doctorul ar fi dispus amniocenteza pentru a testa materialul genetic al lui Luca pentru trisomia 21.

„Putem să facem față la asta”, se gândeau, „dacă este vorba doar de Sindromul Down. Dar nu e așa ușor. Putem să punem povara aceasta și pe Lars? Ce va fi dacă Luca necesită îngrijire pe toată perioada vieții? La asta nu putem face față, se gândeau. Sau putem?”

Miercuri, 28 mai 2008. A trecut o săptămână de când Lisa a primit telefon de la ginceolog. Ce ar trebui să facă? Familia nu a făcut niciun pas înainte. Mai erau doar câteva zile pentru a – ei bine, a face ce? Medicul șef de la un alt spital și-a găsit timp să le explice de ce diagnosticul pus a fost lipsit de ambiguitate. Au fost la o consultație pentru sarcini cu probleme la o organizație pro-familie, de asistență a familiei. Legislația cere doctorilor să le înștiințeze pe toate femeile care doresc să facă avort despre posibilitatea acestei consilieri.

Încă o dată, soții Erdinger au enumerat argumente pro și contra. Consiliera a fost empatică, dar ea nu le-a putut da un răspuns la întrebarea ce să facă. Lisa și Richard a mers la biroul de protecție a tineretului pentru a afla dacă sunt eligibili pentru serviciile de sprijin în cazul în care decid să îl păstreze pe Luca și apoi vor fi copleșiți de probleme. Ar putea fi încredințarea în plasament a copilului ultima soluție? Deja există prea mulți copii care au nevoie de noi familii, le-a spus consilierul. Încă o zi a ajuns la capăt, iar soții Erdinger încă nu știau ce să facă.

Nimeni nu i-a ajutat. Și cine i-ar putea ajuta? Un doctor care să îți spună ce să faci? Este viața voastră, le-au spus. Ce se întâmplă dacă vom alege una dintre opțiuni? Nu au existat răspunsuri la aceste întrebări.

Joi, 29 mai 2008. Lisa și Richard s-au așezat cu părinții lui Marcel în grădina lor, la o cafea și prăjituri. Cel care avea creșa unde mergea Lars a aranjat întâlnirea. Nu am știut înainte de a-l naște că fiul nostru are Sindromul Down, a spus mama lui Marcel. S-a fost descoperit abia după ce l-am născut. Soții Erdinger a vrut să știe cum viața de zi cu zi cu un copil care are Sindromul Down. Sunt zile bune și zile rele, a spus mama lui Marcel, dar ce familie nu are suișuri și coborâșuri? Ea încă vorbea când fiul ei a venit acasă de la școală și s-a grăbit să vină în grădină pentru a se juca. Era un băiat fericit, fără nici o dizabilitate fizică.

Ar putea fi Luca.

Mama lui Marcel le-a spus că nu știe ce ar face ea în situația lor și că numai ei ar putea lua decizia. Era timpul să plece și ei erau încă nu aveau nicio idee. „Să ne spuneți ce vă decideți să faceți”, a spus mama lui Marcel. Dar cum să ajunge vreodată la această decizie, s-au gândit?

Foto: Janine Stengel

Vineri, 30 mai 2008. Soții Erdinger erau epuizați. Au petrecut zile întregi plângând, strigând și dormind puțin, cântărind opțiunile. Lisa s-a simțit abandonată. Richard a încercat să o consoleze, dar nu a reușit. La urma urmei, soția lui era cea care îl purta pe fiul lor în burtică. Poate că alegerea rațională a fost aceea să nu îl nască pe Luca. De ce să devină viața lor atât de dificilă și să riște un viitor nesigur? Lisa era neliniștită și înnebunită de durere. Trebuia să facă ceea ce prietenii și familiile lor așteptau ca ei să facă? Era timpul să ia o decizie. Nu a putut suporta mai mult.

Richard a început să sune spitale.

„Nu, acceptăm doar cazuri de urgență astăzi.”

„Nu, avem doar un personal de urgență, iar noi nu facem avorturi târzii.”

A continuat să sune.

„Soția dumneavoastră are hemoragie? Dacă nu, luni este o oră de programare liberă.”

„Ascultă, soția mea va face hemoragie dacă sare de la balcon.”

Urmă o pauză.

„Bine, puteți veni mâine mai devreme.”

Foto: Janine Stengel

Sâmbătă, 31 mai 2008. Luca era vizibil pe ecranul alb-negru al ecografului. Nu era nimic care să indice faptul că nu ar fi bine. Lisa Erdinger s-a holbat la monitor când doctorul a scanat stomacul ei cu dispozitivul ultrasunet.

„Ce căutăm noi aici?”, s-a gândit ea.

Luca se mișca și inimioara lui bătea. Apoi a făcut niște mici sărituri și s-a jucat cu cordonul ombilical. Acestea au fost ultimele imagini cu Luca. Lisa s-a simțit depășită. Nu știa ce se întâmplă cu ea. Era prea multă presiune.

„Oprește-l!”, a strigat poruncitor ea.

Ecranul s-a făcut negru. Examinarea este o cerință, a spus doctorița scuzându-se. Ea stătuse până târziu doar ca să efectueze avortul. Le-a explicat tot. „Odată ce introducem supozitorul, nu există cale de întoarcere. Contracțiile vor începe în câteva ore”. Era timpul să decidă. Viața sau moartea. „Să punem capăt sarcinii?” Lisa și Richard se uitau unul la altul. „Da”, a spus Richard.

Asistenta de noapte a intrat în camera unde Lisa aștepta să nască. Nu putea înțelege ce face Lisa. I-a spus că și ea avea un copil cu dizabilități. „Nu pot să fiu atât de atentă cu tine pe cât ar trebui să fiu.”

Cel puțin asistenta era sinceră. Dar ce am făcut?, își spuneau unul altuia.

Era noaptea târziu, iar mama și copilul ei erau împreună pentru ultima dată. Richard a plecat acasă să stea cu Lars. Până atunci stătuseră părinții Lisei. Lisa și-a pus mâna pe partea stângă a abdomenului. L-a simțit pe Luca împingând înapoi. A fost o mișcare și apoi nimic. Niciodată.

Duminică, 1 iunie 2008. Apa Lisei s-a rupt la ora 5 dimineața. Asistenta medicală l-a scos pe Luca la ora 8:30 dimineața. Era tăcere.

„Este mort?” a întrebat Lisa.

Asistenta a dat din cap că da. Avea 240 de grame, 22 centimetri, iar piciorușele erau mai mici decât diametrul unui monede de doi euro. Degetele lui erau la fel de subțiri ca bețele de chibrit. Lisa a fost dusă din sala de naștere într-o sală chirurgicală pentru chiuretaj. Anestezistul s-a uitat la ea și i-a zis: „Condoleanțele mele sincere”. Nimeni nu i-a mai spus apoi aceste cuvinte.

În timpul operației, Richard s-a întors în camera de spital cu Luca. Era acum singur cu trupul mort al fiului său. Luca era întins într-un mic coș. „Arata ca mine: părul lui, fața lui, picioarele, genunchii și mâinile”. Richard a izbucnit în plâns, implorând iertare, țipând disperat și uitându-se când spre fereastră, când spre micuța față a copilului. Când Lisa s-a întors din sala de operații, lumea devenise un loc diferit pentru ei.

„L-am omorât. Era Luca, nu un copil cu Sindrom Down, este fiul nostru cel pe care l-am ucis”, consideră cei doi părinți.

Ei au refuzat să permită ca Luca să fie pur și simplu aruncat la gunoi. În unele spitale, copiii prematuri ca el sunt incinerați, la fel cum se întâmplă cu organe care sunt îndepărtate, cu țesuturile sau membrele amputate. În anul 2008, copiii care cântăresc mai puțin de 500 de grame la naștere nu sunt încă considerați persoane. Din punct de vedere legal, ei nu au existat niciodată. Ei sunt nou-născuți care nu au văzut lumina lumii înainte de a pleca din ea. Dar asta s-ar putea schimba, cu o nouă lege adoptată mai 2013.

Lisa știa că era greșit să-l ucidă pe Luca. Dar și-a pierdut controlul. Ce s-a întâmplat cu ea?

S-a cufundat în pregătirile pentru înmormântare. Acum lua din nou decizii. A cumpărat un sicriu pentru fiul ei micuț și mort, doar cu puțin mai mare decât o cutie de bucătărie pentru păstrarea pâinii, realizat de o companie mică din Țările de Jos.

Vineri, 13 iunie 2008. Luca a fost înmormântat lângă bunicii Lisei. În ultimele zile, a umblat mult pentru a face acest lucru posibil. Biserica a fost de acord să efectueze înmormântarea și o firmă de pompe funebre a pregătit copilul mort. Părinții și fratele Lisei au venit la înmormântare. Fratele Lisei nu a venit, spunând că el nu l-a cunoscut pe Luca. Lisa și Richard au scris câteva cuvinte pentru a fi citite la înmormântare.

„… Tu ai avut un nume și un loc unde să trăiești… Sosirea ta cere ca noi spunem la revedere. … Acum este de parcă noaptea nu s-ar mai sfârși.”

Mormântul lui Luca

Despărțire de Luca a însemnat despărțirea cu starea în care îți simți inima ușoara. Lisa s-a schimbat. A fost copleșită de vinovăție. Ea a luat decizia greșită, și la fel și Richard. De ce nu a luptat pentru Luca? A luptat? Lisa se consuma zilnic, a devenit retrasă, făcând doar ceea ce era strict necesar. Ca urmare, primul ei fiu, Lars, a avut de suferit. Îl ducea la creșă și grădiniță dimineața și îl lua seara, dar a încetat să mai joace cu el. A doua aniversare a sa, în septembrie, un eveniment fericit în mod normal, a fost o tortură pură pentru Lisa.

Cum pot fi eu fi fericită pentru Lars, a întrebat ea? Fratele lui nu va sărbători niciodată ziua lui de naștere și niciodată nu va putea să râdă.

În următorii doi ani, viața parcă a trecut pe lângă ea. Lisa s-a simțit ca și cum ar fi stat în picioare în afara propriului ei trup. Totul părea plictisitor și lipsit de sens. Soțul ei, Richard, a încercat să țină familia unită. El a mers la serviciu, s-a ocupat de gospodărie și a avut grijă de Lars. Lisa a încetat să le mai răspundă la telefon părinților ei. Odată, când tatăl ei a venit în vizită, ea a țipat la el și l-a dat afară din casă. Era copleșită de furie și disperare. A mers la un centru SPA de sănătate, în speranța că ar ajuta-o în procesul de vindecarea a durerii ei, dar nu a ajutat-o cu nimic. A așteptat luni de zile să fie inclusă într-un program de terapie. A încetat să își mai vadă prietenii. Nimeni nu părea să înțeleagă prin ce trecea.

Nimeni nu voia să audă despre Luca. „Mi-au spus că ar trebui să încep să acționez în mod normal, din nou”. „Ei au vrut să știe care e problema mea. La urma urmei, a fost ceea ce am vrut!” Prietenii îi spuneau „Încă mai poți avea un alt copil.” Pentru ea, era ca și cum vorbeau despre o ceașcă de ceai spartă dintr-un set, care putea fi înlocuită.

Soții Erdinger au încercat să aibă un alt copil. Au încercat inseminare artificială de trei ori și s-au înregistrat pentru a adopta, dar apoi au renunțat. În cele din urmă, Lisa a reușit să se împace cu ea însăși. A făcut terapie, dar a întrerupt sesiunile după o perioadă scurtă de timp. A spus că a învățat să lase să fie tristă, dar să nu permită ca durerea să o controleze. A revenit la locul de muncă în 2010.

Sentimentele de vinovăție au rămas. Ambii părinți au acum un tatuaj cu stele și cu numele Luca. Lisa a fost la piatra de mormânt a fiului ei de trei sau de patru ori în cei șase ani de la moartea sa. Piatra de mormânt este în formă inimă.

Luca Erdinger*

1 iunie 2008 ✝

„Nu pot să merg acolo”, spune Lisa. „Nu pot să fac asta. Când stau acolo, îmi aduc aminte de ce am făcut. A fost ceva definitiv. Am creat o rană în viața mea, care a fost lipită și închisă, dar care niciodată nu se va vindeca. Eu încerc să accept, dar niciodată nu mă voi ierta.”

Astăzi Lisa și Richard spun că ai au doi fii, dar unul dintre ei nu a supraviețuit.

Benjamin are Sindromul Down

Alina Schadwinkel

„Medicii pot fi oribili”, spune Beata Kowalska*, amintind-și de zilele de după nașterea fiului ei Benjamin. A fost un copil planificat. Chiar după naștere doctorii au informat-o că el are Sindromul Down. „Tot ce am putut gândi a fost: Ce îi lipsește? Are picioare și are mâini.” Soțul ei a fost de acord. „Nu-ți face griji”, a spus el. „Băiatul arată bine. Și e dulce!”

Un test de sânge a confirmat diagnosticul. Părinților li s-a spus că vor avea o mulțime de probleme de înfruntat în viitor. Băiatul va crește, probabil, mai lent decât în mod normal, inima lui ar putea fi deteriorată și el nu se va dezvolta intelectual așa cum alți copii o fac. El ar putea avea nevoie chiar de îngrijire pe tot parcursul vieții. Dar Beata Kowalska a fost mai mult decât încântată de nașterea fiului ei. „De fapt nici nu ascultam cu adevărat ce spuneau ei”, a declarat ea.

Benjamin are astăzi cinci ani, joacă fotbal, dansează, cântă și se duce la un centru de zi care are ca specializări și copiii cu dizabilități. În ultimii ani, Beata Kowalska nu a avut niciodată sentimentul că fiul ei are o dizabilitate. „El plânge și face pe pantalonii la fel ca și ceilalți copii”, spune ea. Uneori, oamenii o întrebă dacă vrea alt copil, un copil „adevărat”. „Nu înțeleg asta”, spune ea. Beata Kowalska și-a modificat viața pentru Benjamin, fără a pune întrebări.

[…]

*Numele au fost modificate de către autori.

Text integral la: http://www.zeit.de/feature/down-syndrome-prenatal-diagnosis-blood-test-decision

Traducere: Ana Maria Avram



Share

„Păstrează amintirile” – Filme pentru viață 1/2016

621full-the-memory-keepers-daughter-poster

Studenți pentru viață organizează în fiecare an universitar o serie de vizionări de filme cu tematică pro-viață.

Primul film din acest an este „Păstrează amintirile” (SUA, 2008), în regia lui Mick Jackson, având ca actori principali pe Gretchen Mol, Dermot Mulroney și Emily Watson și Krystal Hope Nausbaum.

Evenimentul va avea loc marți, 11 octombrie, la ora 20:15, la Casa de Cultură a Studenților (Et. 1, Sala 8).

Sinopsis (preluat de pe Cinemagia.ro):

„Într-o noapte de iarnă din 1964, dr. David Henry se grăbește s-o ducă pe Norah, soția sa însărcinată, la spital. Asistenta Caroline Gill îi dă vestea că soția sa are gemeni și o ajută pe aceasta să aducă pe lume cel de-al doilea copil, o fetiță pe nume Phoebe.

La scurt timp după naștere, doctorul află că micuța are sindromul Down și hotărăște să o abandoneze pe mâinile asistentei Caroline, explicându-i că moartea surorii sale bolnave i-a distrus mama și că nu vrea ca Norah să treaca prin așa ceva. O roagă pe Caroline s-o ducă pe Pheobe într-o instituție de specialitate și să-i spună soției lui că fetița a murit la naștere.

Totuși, văzând condițiile în care sunt ținuți copii în instituție, Caroline nu poate s-o abandoneze acolo. Cu ajutorul unui șofer de camion pe nume Al, femeia începe s-o crească pe Phoebe ca pe propriul său copil.”

După vizionare, vor avea loc discuții pe tema crizei de sarcină în cazul diagnosticului de Sindrom Down.

Evenimentul pe Facebook: https://www.facebook.com/events/320139728346336/

Share

Mihai Moceanu, elevul cu Sindrom Down din Cluj, a fost premiat de primarul Emil Boc

mihai-moceanu

Foto: somesanul.ro

Mihai Moceanu, elevul cu Sindrom Down din Cluj, care a uimit o țară întreagă după ce a luat media 6,83 la examenul de bacalaureat, a fost premiat astăzi de primarul orașului Cluj-Napoca, Emil Boc.

Premiul a fost un moment de bucurie atât pentru Mihai, cât și pentru mama lui, care a făcut eforturi foarte mari în ultimii 12 ani, astfel încât Mihai să poată ajunge la această reușită.

“Am învăţat cu ajutorul lui Dumnezeu şi al lui Iisus Hristos. Am învăţat foarte mult, nimic nu e uşor, omul funcţionează cu mintea, nimic nu se face fără muncă. Am luat 5,20 la română, 6,75 la istorie şi 8,55 la geografie. Sunt fericit. Vreau să urmez acum Facultatea de Teologie, vreau să devin preot, pentru că îmi place să mă rog, să citesc şi să scriu din Biblie. Geografia României îmi place cel mai mult” – a declarat Mihai Moceanu pentru Mediafax.

Maria Moceanu, mama lui Mihai, a făcut chiar și meditații cu profesorii lui, ca să îl poată ajuta. Cu siguranță eforturile mamei ar fi fost mai mici dacă exista un sprijin din partea societății și al școlii, dar până când Mihai a reușit să dovedească faptul că poate reuși ca elev într-un sistem de învățământ normal, Maria Moceanu s-a confruntat cu probleme în integrarea lui la școală: „Am căutat nu știu câte școli până ne-au primit. Când mă duceam și spuneam că am un copil de grădiniță sau am un copil de școală, răspunsul era de fiecare dată: da, perfect, vi-l înscriem! Dar în momentul în care le spuneam că suferă de sindromul Down, răspunsul lor era un nu hotărât”.

Cristina Bălan: „Problema nu e un cromozom în plus la ei, ci o parte a inimii în minus la (unii dintre) noi…”

Cristina Bălan, cântăreața care a câștigat concursul Vocea României, a fost sensibilizată de povestea lui Mihai, mai ales că și ea are doi gemeni cu Sindrom Down. Aceasta a scris o postare pe Facebook pentru Mihai și pentru toți copiii cu Sindrom Down: „Povestea vieții lui Mihai e tipică pentru un copil special. Discriminare, neacceptare, ură, piedici, ignoranță. Cu toate astea, el a luat 7 la un examen pe care-l pică mulți elevi. Poate chiar colegi de clasă. Poate dintre cei care au completat acel chestionar prin care să fie exclus dintre ei. De ce? Bună întrebare și mi-aș dori mult un răspuns. De ce nu are Mihai dreptul de a fi în clasă cu ei, dacă e capabil să ia examenul vieții cu o notă mai mult decât decentă? Cu o notă mai mare decât unii dintre ei.
Sunt tristă că mama lui a trebuit să lupte cu societatea pentru ca fiul ei minunat să poată beneficia de educație și de multe altele”.

La finalul evenimentului festiv de astăzi, mama lui Mihai a transmis un mesaj tuturor părinților care au copii cu Sindrom Down: „E o mare realizare, vreau să transmit părinţilor să nu renunţe, pentru că foarte mulţi părinţi abandonează când dau de greu. Aş transmite societăţii – primiţi-i în mijlocul vostru pe aceşti copii, sunt deosebiţi. Aş spune părinţilor să lupte, să insiste şi vreau să le transmit că prin muncă se poate ajunge la un final fericit. Copiii care pot trebuie susţinuţi”, a declarat Maria Moceanu pentru Mediafax.

Share

„Fiul nostru Oliver ne-a adus mai multă fericire în vieţile noastre decât ne-am fi gândit că este posibil”

down1

Mama lui Oliver:

Am descoperit că Oliver avea sindrom Down la 2 luni. Ne iubeam atât de mult copilul încât am fost copleşiţi de teamă şi de tristeţe când pediatrul ne-a sugerat să îi facem un test pentru sindrom Down. Timp de trei zile nu am putut face altceva decât să mă rog „Te rog, Doamne, nu permite să aibă!” Am fost copleşită de teamă şi clişee învechite îmi inundau mintea. După ce am aflat că testul a ieşit pozitiv, am contactat Down Syndrome Association of Central Oklahoma. Au trimis cele mai drăguţe şi mai calde persoane pentru a ne aduce un pachet parental nou.

Am primit informaţii despre grupuri de părinţi ai căror copii se confruntau cu această boală, cărţi şi resurse noi de unde să aflăm mai multe despre boală. Am întâlnit alţi părinţi şi copiii lor care, de asemenea, aveau sindrom Down. Cu timpul, am realizat că a avea sindromul Down nu era un lucru care trebuia să ne facă să fim trişti. Oliver ar fi învăţat să meargă, să vorbească şi să-şi facă prieteni la fel ca oricare alt copil. Ar fi fost mai încet, dar asta doar ar fi anticipat mai mult succesul său şi l-ar fi făcut mai emoţionant. Fiul nostru Oliver ne-a adus mai multă fericire în vieţile noastre decât ne-am fi gândit că este posibil. Este cel mai afectuos, amuzant şi iubitor băieţel. Are patru ani jumătate şi este atât de deştept! Ştie alfabetul, poate să recunoască literele, să numere şi poate să memoreze cărţi întregi. E atât de iubitor, în fiecare dimineaţă urcă la noi în pat şi spune „Bună dimineaţa, mami şi tati.”

Ne dă cele mai calde îmbrăţişări şi acum îl învaţă pe fratele lui mai mare cu 10 luni să cânte şi el! De fiecare dată când mă rog acum pentru Oliver, îmi amintesc să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare cromozom. Stiu că Oliver a fost creat minunat şi cu grijă şi sunt foarte recunoscătoare pentru că îi sunt mamă.

Sursă: www.theidsc.org

Preluat de pe Știri pentru viață

Share

Să nu uitați niciodată că omorârea persoanelor cu dizabilități era și politica naziștilor

Heilanstalt Schönbrunn bei Dachau. - SS-Foto, 16.02.1934

Heilanstalt Schönbrunn bei Dachau. – SS-Foto, 16.02.1934

 

Sursa: theleadingedgeblog.com

Oricât am lua-o pe ocolite, nu putem nega că omorârea persoanelor cu dizabilități pentru a crea o lume mai “bună” era unul dintre principiile malefice ale regimului nazist.

Programul nazist de eutanasiere Aktion T4 nu numai că a omorât aproximativ 200.000 de copii și adulți cu dizabilități și alte caracteristici nedorite, dar a devenit chiar tiparul utilizat pentru “Soluția Finală” (n.t.: sintagmă eufemistică pentru planul de anihilare a evreilor). Arhitecții Soluției Finale au adoptat camerele de gazare și crematoriile proiectate special pentru programul german de eutanasiere, iar personalul programului a avut roluri proeminente în lagărele morții unde aproximativ 6 milioane de evrei au fost uciși.

Orice om de bună-credinţă ar trebui să fie alarmat de faptul că Noua Zeelandă operează propriul ei program de examinare pentru eliminarea persoanelor cu sindromul Down și alte afecțiuni și că majoritatea persoanelor acestea sunt apoi omorâte de doctorii pro-avort din Noua Zeelandă.

Și ar trebui să fim foarte îngrijorați de oricine declară că astfel de programe necinstite ajută la crearea unei lumi mai bune.

Această atitudine nu diferă cu nimic de ostilitatea preconcepută care a fost îndreptată către persoanele cu dizabilități de către regimul nazist, iar să susții contrariul nu e altceva decât semantică ipocrită.

Gândiți-vă doar la cuvintele lui Adolf Hitler:

“Sparta trebuie să fie privit ca primul stat völkisch. Expunerea copiilor bolnavi, slabi, deformați, sau mai pe scurt, distrugerea lor, era mai decentă și cu adevărat de o mie de ori mai umană decât nebunia de astăzi care prezervă subiecții cei mai patologici.”

Acum întrebați-vă dacă o astfel de gândire perversă este chiar așa diferită de afirmația că uciderea oamenilor cu sindromul Down în uter este un lucru bun, sau că va conduce la o lume mai bună.

Adevărul pur și simplu este că istoricii viitori nu vor vorbi de bine Occidentul pentru programele acestea.

Ei o sa scoată în evidență pe bună dreptate ipocrizia alarmantă din faptul că, pe de o parte, am condamnat pe naziști pentru violarea demnităţii umane, iar pe de alta, am lansat și noi o campanie discriminatorie împotriva persoanelor cu dizabilități.

În cuvintele Angelikai Probst, sora lui Christoph Probst, un doctor omorât de naziști pentru aderarea la grupul de rezistență anti-nazism “Trandafirul Alb”:

“Eu însămi nu am pătruns total ororile situației la început. Cristoph mi-a deschis ochii. Mi-a arătat că nicio ființă umană, indiferent de împrejurări, nu are dreptul să judece ceea ce e rezervat numai Domnului să judece. Nimeni, spunea el, nu poate ști ce e în sufletul unei persoane afectate mental. Nimeni nu poate ști ce mărgăritare ascunse pot răsări din suferință și necaz în sufletele lor. Viața fiecăruia este neprețuită. Noi toți îi suntem dragi lui Dumnezeu.”

Sursă: Știri pentru viață

Share

O scrisoare emoționantă adresată președintelui Obama

Obama

Sursă foto: reuters.com

de Doug Johnson

Stimate Preşedinte Obama,

Din când în când mi se aduce aminte cât de mult iubesc oamenii cu sindromul Down. Imediat după asta îmi aduc aminte că industria avortului are un target ridicat asupra acestor copii încă din pântec. Mi-am petrecut 5 ani ca profesor pentru copiii cu nevoi speciale şi a fost probabil unul dintre cele mai amuzante, dar şi stresante momente din viaţa mea. Nu ştiu dacă ştiţi ceva despre Tim Harris, dar are propriul restaurant, este un Olimpic Special şi suferă de sindromul Down. Nu l-am întâlnit pe Tim, dar restaurantul său este pe lista mea de aşteptare.

Acum, vreau să urmăriţi videoclipul cu preşedintele Obama adresându-se Olimpicilor Speciali şi chiar îmbrăţişându-l pe Tim.

Sursă: www.dougontap.com

După ce am urmărit asta (are aproape un an), nu m-am putut abţine să nu vin cu zeci de întrebări pentru preşedintele Obama şi poziţia sa pro-avort.

Stimate Preşedinte Obama,

Uitaţi-vă, adresându-vă nu ştiu câtor Olimpici Speciali şi familiilor lor, cu alte milioane de telespectatori urmărindu-vă de acasă. Aţi stat pe podium şi aţi ţinut un discurs tipic dumneavoastră, presărat cu glume şi zâmbete fermecătoare. Aţi prezentat câţiva Olimpici Speciali remarcabili, lăudându-le realizările şi aţi vorbit despre impactul pe care aceştia l-au avut asupra lumii.

La un moment dat, aţi cerut o îmbrăţişare din partea lui Tim Harris. Tim Harris suferă de sindrom Down şi este cunoscut pentru restaurantul său, unde oferă îmbrăţişări oricui cere. Tim s-a apropiat nerăbdător de scenă, a spus „Te iubesc” şi aţi împărtăşit o lungă îmbrăţişare.

Cred că vorbele dumneavoastră şi momentul pe care le-aţi împărtăşit cu Tim au fost sincere.

Bucuria pe care o poartă este molipsitoare şi pot spune că aţi rămas cu un pic din acea bucurie după îmbrăţişare. Cu toate acestea, nu mă pot abţine să nu vin cu câteva întrebări pentru dumneavoastră.

Nu există nicio controversă asupra faptului că sunteţi un preşedinte pro-alegere, pro-avort. La un moment dat chiar aţi spus că cei de la Planned Parenthood şi alţi furnizori ai avortului „fac munca lui Dumnezeu”. De-a lungul carierei dumneavoastră politice v-aţi opus oricărei legislații care ar fi putut limita accesul la avort. Nu este nevoie de multe cercetări pentru a ajunge la concluzia că nu sunteţi în niciun fel împotriva avortului. De fapt, iubiţi avortul!

Ştiaţi că bebeluşii nenăscuţi ce suferă de sindromul Down sunt unele din cele mai vizate grupuri în ceea ce priveşte avortul? Peste 90% dintre copiii diagnosticaţi prenatal cu sindrom Down sunt avortaţi. Partea nebunească este faptul că testele ce decid dacă un copil suferă sau nu de sindromul Down nu sunt 100% sigure. Am auzit poveste după poveste de la femei cărora li s-a spus că viitori lor copii s-ar putea să aibă sindromul Down, doar ca să afle mai târziu că diagnosticul a fost greşit. Cum au realizat că diagnosticul a fost greşit? Au dus sarcina până la capăt. Aceste femei şi familiile lor au ignorat încurajarea medicului de a avorta. De ce? Pentru că ştiau că asta nu va conta. Ele aveau să iubească acel copil în ciuda a orice. Uitaţi cum stau lucrurile. Imaginaţi-vă că sunteţi în cabinetul doctorului, uitându-vă la monitorul cu ultrasunete.

Asistenta face toate măsurătorile şi îşi ia notiţe. Vă spune sexul copilului, în timp ce îl/ o priviţi mişcându-se dintr-o parte într-alta. Se poate simţi emoţia în aer. Apoi, ea pare că observă ceva în neregulă şi îl cheamă pe doctor pentru a examina. Priviti cu atenţie monitorul, aşteptând ca ei să vă spună ce au aflat. Acum imaginaţi-vă că doctorul vă spune „Copilul tău s-ar putea să aibă sindromul Down”. De fapt, imaginaţi-vă că acel copil este Tim. Aţi mai fi la fel de mândru de Tim? L-aţi mai iubi în pântec în felul în care aţi făcut-o pe scenă? V-aţi mai gândi la impactul pe care îl poate avea asupra altora în ciuda aşa-zisului sau „handicap”? Aţi mai aştepta cu nerăbdare toate îmbrăţişările şi toate cuvintele de „te iubesc” care în mod normal vin de la o persoană cu sindrom Down? Aţi fi în stare să o îmbrăţişaţi pe mamă şi să îi spuneţi că poate face faţă situaţiei sau i-aţi spune că va fi prea dificil? Tot acel farmec şi entuziasm pe care l-aţi arătat pe scenă în timp ce vorbeaţi cu atâta mândrie despre olimpicii noştri speciali ar mai fi prezent în cabinetul acela când v-aţi uita la copil pe acel monitor?

De ce este tânărul care v-a îmbrăţişat pe scenă mai important sau mai demn de iubire decât oricare alt copil din pântecul mamei sale? Nu înţeleg, domnule Preşedinte. Nu vă înţeleg. De ce arătaţi atât de multă admiraţie acestor persoane care au realizat atât de multe, dar cu toate astea nu arătaţi nicio dorinţă de a-i proteja pe cei din pântece? Am fost profesor de educaţie specială timp de 5 ani. În acel timp am aflat impactul pozitiv pe care aceşti copii îl au asupra altora. Am învăţat despre ajutarea altora. Am luat parte la bucurii ale tinerilor şi ale mamelor lor. Au fost, de asemenea, şi momente de durere, când unii elevi s-au îmbolnăvit sau au murit. Dar în aceste momente de durere, am văzut comunităţile venind în sprijinul familiei şi al oamenilor ale căror vieţi au fost sensibilizate de acest copil. Întotdeauna îmi aduc aminte cu drag de aceste momente, chiar şi de cele dificile. Cel mai important lucru pe care l-am învăţat este acela că ar trebui să fie mai multe din aceste exemple pline de curaj, inocenţă şi bucurie de a trăi pe pământ. Ei merită iubirea noastră, respectul nostru, şi protecţia noastră cât timp sunt în pântec.

Sursă: Știri pentru viață

Share

Citește Comunicatul Marșului pentru viață 2018

Descarcă de mai jos foto profil/cover FB și pancarte Marșul pentru Viață:

2%

Donează

RO25BTRLRONCRT0V17367901 - LEI RO10BTRLEURCRT0V17367901 - EURO RO50BTRLUSDCRT0V17367901 - USD
BANCA TRANSILVANIA, SUCURSALA LIPSCANI, BUCUREŞTI

Arhivă Blog