Tag Archives: viață

Concursurile „ROMÂNII AU TALENT PRO-VIAȚĂ” 2018

Dragi susţinători ai vieţii,

În sute de orașe din România și Republica Moldova se desfășoară activități în Luna pentru viață 2018 „O lume pentru viață”. Mulți dintre dumneavoastră participați pe 24 martie la Marșul pentru viață 2018.

Cu siguranță dragostea pe care o aveți pentru femeile în criză de sarcină și pentru copiii lor se vor exprima în pancarte istețe, bannere personalizate, fotografii excepționale, clipuri de promovare sau de la Marș.

Așa că și în acest an Asociaţia Studenţi pentru viaţă organizează Concursurile „ROMÂNII AU TALENT PRO-VIAȚĂ” 2018:

  • Concurs de pancarte folosite la marș (puteți trimite pancarta în format pdf sau jpg sau o fotografie cu ea la marș) sau la activități din LPV
  • Concurs de bannere electronice
  • Concurs de fotografii realizate în timpul MPV sau activități din LPV
  • Concurs de videoclipuri de promovare a MPV sau a altor activități din LPV
  • Concurs de videoclipuri cu marșul sau activități din LPV
  • Concurs de eseuri pe tema „O lume pentru viață”

La fiecare concurs, premiile sunt:

Premiul I: 10 reviste Pentru viaţă nr. 7, „O lume pentru viață”, 3 cărți „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”, 3 seturi din cărțile 1-3 din colecția „Fiecare viață este un dar”, de Veronica Iani: „Bebe. O poveste din burtică”, „Ioana. O poveste despre Sindromul Down” și „Tudor. O poveste despre adopție”.

Premiul II: 5 reviste Pentru viaţă nr. 7, „O lume pentru viață”, 2 cărți „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul” și 2 seturi din cărțile 1-3 din colecția „Fiecare viață este un dar”, de Veronica Iani: „Bebe. O poveste din burtică”, „Ioana. O poveste despre Sindromul Down” și „Tudor. O poveste despre adopție”.

Premiul III: 3 reviste Pentru viaţă nr. 7, „O lume pentru viață”, 1 carte „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul” și cărțile 1-3 din colecția „Fiecare viață este un dar”, de Veronica Iani: „Bebe. O poveste din burtică”, „Ioana. O poveste despre Sindromul Down” și „Tudor. O poveste despre adopție”.

Materialele trebuie trimise pe adresa studentipentruviata@gmail.com

La aproape toate concursurile materialele sunt gata, deci nu trebuie decât trimise. Data limită de trimitere a materialelor este 7 aprilie 2017. Câștigătorii vor fi anunțați pe 16 aprilie.

 

P.S. Dacă cineva va fructifica zăpada existentă în ziua Marșului pentru viață și va face o Familie de zăpadă va lua premiu special!

Share

Mărturie despre criza de sarcină: Strigătul unui suflet sfâșiat

O mărturie care arată că, din păcate,oricine și oricând poate să ajungă într-o situație de criză de sarcină și, în lipsa sprijinului, sfârșitul crizei de sarcină poate fi profund nefericit. 

Eram o familie fericită…. Aveam un băiețel frumos și sănătos de trei  anișori… Eram sănătoși, aveam un serviciu stabil și o locuință călduroasă… Mergeam la Biserică des… Ne rugam…. Ne împărtășeam copilașul în fiecare duminică….

Împlinisem 40 de ani, o vârstă foarte frumoasă… Începusem să cred că Dumnezeu îmi dăduse un dram de înțelepciune si mă apropiase cu adevărat de El…

Cu această ocazie colegii de serviciu m-au felicitat, urându-mi tot ceea ce îmi doresc, iar eu am răspuns în gând la urarea lor: ”o fetiță”…

După o vreme, într-o Sfântă zi de Sărbătoare, aveam să primesc vestea mult așteptată: eram însărcinată ! Testul de sarcină arăta două liniuțe !

Deși îmi doream mult o fetiță, nu m-am putut bucura, mi-era teama de reacția soțului meu care nu își mai dorea copii… Nu am putut să-i spun decât după câteva zile… Nu m-a îmbrățișat, nu s-a bucurat deloc… Dimpotrivă: au început reproşuri care mai de care, seară de seară, printre lacrimile mele care cereau acest Îngeraș în viața noastră…. În casă atmosfera devenise chinuitoare, tot acest zbucium îl afecta și pe băiețelul nostru… Eu plângeam mai mereu, îi vorbeam des despre surioara lui și atunci plângea și el… Mi-o imaginam adesea pe Anastasia mea în rochiță albă, o copiliță cu părul bălai și ochi albaștri… La fel cu ai frățiorului ei…

Îmi propusesem să lupt cu orice preț pentru minunea mea… Dumnezeu îmi dăruise cel mai frumos dar la împlinirea a 40 de ani…

Auzisem și la  ecograf inimioara bătând…. De atunci iubeam parcă și mai arzător micuța ființă care creștea în interiorul meu….

Plângeam și-L rugam pe Bunul Dumnezeu să îmi dea putere…dar necuratul, prin soțul meu, îmi dădea târcoale… Apăreau tot mai multe întrebări și teama că nu mă voi descurca singură cu doi copii mici, căci tatăl lor mă amenințase că pleacă de acasă dacă decid să păstrez fetița…

Totul pana într-o zi când am mers la o clinică pentru a programa uciderea vieții din mine… Am ieșit de acolo plângând și implorându-l să nu facem asta, să păstrăm copilul.. Nicio luminiță nu se vedea însă pe chipul lui parcă stăpânit de demoni necunoscuți…

Au urmat câteva zile în care am încercat să-i îmblânzesc inima… Am sperat până în ultima clipă că nu mă va lăsa pradă deznădejdii, că nu mă va transforma în cel mai odios om de pe pământ… Pe drumul spre nenorocire am sperat la un accident, la orice întâmplare care să-i fie semn că nu trebuie să ne omorâm copilul…Parcă nu mai eram eu, o forță de nestăpânit pusese stăpânire pe toată ființa mea… Deși îmi doream să se întâmple ceva să pot scăpa, nu am fost lăsată să urlu, să țip, să plâng și să fug …

Necuratul însă mi-a oprit lupta, m-a luat în ghearele sale, fără să pot face sau zice nimic… Poate pare greu de înțeles pentru unii oameni, care ar zice că nu am știut să gestionez situația… Ferească Dumnezeu! Nu doresc nimănui să treacă prin tot acest calvar…

Retrăiesc zilnic acele ore groaznice… Nu înțeleg cum și când diavolul a pus stăpânire pe mine… mi-a luat pur și simplu mințile…m-a împiedicat să lupt pentru viața din pântecele meu până la sacrificiu…

Atunci când m-am trezit a fost prea târziu…viața din mine murise…Dar și parte din viața mea! Toate gândurile bune care m-ar fi putut ajuta să salvez o viață m-au năpădit atunci brusc: de ce nu am vorbit cu familia, cu nașii, cu prietenii… Poate aș fi găsit un sprijin, poate ceilalți l-ar fi influențat pozitiv pe soțul meu… Necuratul însă mi-a închis ochii minții… dar și pe ai soțului… Nici el nu înțelege acum ce i s-a întâmplat…

Adevărata vinovată însă sunt eu: în mine se plămădise viața, eu eram cea care, mai presus de orice griji, neliniști și suferințe trebuia să pun Minunea pe primul loc. Daca însă m-ar fi lăsat forțele răului…

Strig cu inima sfâșiată de o durere care mă va măcina toata viața: “Femeilor, vă imploră un suflet disperat de <<mamă>> ucigașă: luptați până în ultima clipă, cu orice preț, salvați viața din voi dăruită de Bunul Dumnezeu! El vă va ajuta pe voi și pe copilul vostru! Speranța este doar la El! Nu permiteți gândurilor negre, necuratului să vă acapareze! Rugați-vă neîncetat! Vorbiți cu cei din jur! Veți găsi sigur soluția <<PRO VIAȚĂ>>!”

Share

Dezbateri pentru viață: De când începe viața?

Ești tânăr pro-viață și vrei să poți vorbi deschis despre convingerile tale? Vrei să știi cum să-ți argumentezi eficient punctele de vedere? Vrei să știi cum să le explici prietenilor cum stau lucrurile cu viața? Vrei să poți depăși cu brio o situație în care ți se contestă valorile?

Dacă răspunsul la cel puțin una dintre aceste întrebări este „da”, atunci te așteptăm la al doilea eveniment din seria de dezbateri pentru viață, unde vom încerca să răspundem la întrebarea: „De când începe viața?” Evenimentul va avea loc marți, 23 mai, în Sala 5 a Facultății de Teologie „Justinian Patriarhul” din București, la ora 18.30.

Înscrierile se fac prin completarea acestui formular: https://goo.gl/forms/fjfYo6WH7YaoJoLu1

Share

Ce te face să fii pro-viață? Sute de răspunsuri din America (1)

ase

O întrebare pusă printr-un banner postat luni, 3 octombrie 2016, pe pagina de Facebook a organizației Human Coalition a făcut ca sute de americani să posteze comentarii în care arată motivele pentru care sunt pro-viață.

Majoritatea comentatorilor sunt femei care au făcut avort și au cunoscut ce înseamnă trauma post-avort, femei care au fost în criză de sarcină și au născut copilul sau părinți care au adoptat imediat după naștere un copil al unei mame care nu a putut să îl crească și a refuzat avortul.

Răspunsurile lor sunt binevenite, pentru că au curajul să spună argumentele de bun simț pentru care atitudinea pro-viață este firească. Între ele: omul este om din momentul concepției, copiii în primele luni ale vieții sunt cele mai vulnerabile ființe umane, adopția este o alternativă eficientă la avort, avortul rănește femeia, trăirea în negare nu anulează trauma.

În România sunt foarte multe persoane pro-viață care nu au curajul să își spună public opiniile. Sperăm că aceste mărturii vor ajuta și în această direcție. Dacă doriți să o faceți, vă rugăm să ne scrieți pe adresa studentipentruviata@gmail.com.

Iată traducerea primelor 8 comentarii.

Mary West: Sunt o femeie în vârstă de 66 ani. Am fost adoptată la 8 luni de doi oameni minunați. Am avut o copilărie extraordinară și nu aș fi putut fi iubită mai mult. Ambii părinți au trecut la cele veșnice acum, dar nu trece o singură zi fără că eu să nu îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce am avut și am. Fratele meu, care a decedat și el, a fost adoptat, de asemenea. Părinții mei mi-a dat o plachetă pe care scrie „Nu ești carne din carnea mea, nici os din oasele mele, dar, în mod minunat, ești din mine. Să nu uiți niciodată, pentru nici un minut, că nu ai crescut sub inima mea, ci în ea”.

Christine Woodard: Nu m-am gândit cum sunt, pro-viață sau pro-avort, până când am fost agresată sexual și am rămas însărcinată. Toată lumea a presupus că voi face avort. Dar pur și simplu eu nu am putut! Am încredințat copilul spre adopție și, când mă gândesc la viața lui și cât de minunat este, cât de minunat este acest copil, izbucneasc în plâns. Povestea ar fi fost foarte diferită și, deși modul în care acest copil a fost conceput a fost groaznic, copilul este o binecuvântare și există un motiv pentru care el este în această lume, indiferent de modul în care a apărut! Acum sunt atât de pasionată de a fi pro-viață, încât spun tuturor povestea mea de viață atunci când pot… Fiecare copil merită să trăiască și poate fi mai greu pentru tine să dai viață în anumite circumstanțe, dar, la sfârșitul zilei, copilul tău ar trebui să fie mai mult important decât sentimentele tale… Și sunt atât de mulți oameni care s-ar bucura să adopte…

Elisa Rosa: Avem 15 ani. El era abuziv emoțional și a avea o istorie întreagă cu fete tinere. Testul a fost pozitiv. Am fost îngrozită la gândul că eu n-aș iubi copilul făcut cu el, dar am simtit ca nu voi fi niciodată în stare să trăiesc cu mine dacă aș fi făcut avort. Fiica mea are acum 6 ani și de fiecare dată când mă uit la ea îmi amintesc de ce sunt pro-viață – pentru că eu o iubesc din toată inima.

Anne Cooper: Am făcut un avort în prima sâmbătă din luna decembrie 1975. Prin rugăciunea altor femei, m-am vindecat emoțional la câțiva ani mai târziu. În urmă cu aproximativ 10 ani, o femeie care este extrem de apropiată de mine era într-o clinică de avort locală, înaintea unui avort pe care tocmai îl plătise integral. Dintr-o dată, ea a ales să plece de acolo. Fiica ei este absolut cea mai frumoasă, creativă, plină de bucurie și iubitoare de viață fată pe care am întâlnit-o vreodată în viața mea.

Debby Johnson: Am adoptat-o pe fiica mea cu 33 de ani în urmă și mă rog întotdeauna pentru mama ei biologică, care a ales să o nască.

Sheila Dethrow Campbell: Aveam 15 ani. „Iubitul” meu a făcut dragoste cu mine, s-a căsătorit cu mine (am divorțat 6 ani mai târziu) și, cu susținerea părinților și ajutorul celui de-al doilea soț, am crescut un băiețel simpatic. El are acum 40 de ani, este soț și tată, a făcut masterat în agronomie. Sunt foarte mândră de el și de influența pozitivă pe care o are prin cariera sa și prin coaching-ul pentru copii și alte binefaceri pe care le face în societate. Lumea este mai luminoasă cu el în ea. Sunt atât de recunoscătoare părinților mei că nu au crezut în avort, când eram prea mică pentru a lua decizii despre sarcină. Vorbesc cu alte femei care au făcut avort… ele au regrete și au ochii înlăcrimați și se gândesc la datele la care copilul lor ar fi fost născut. Ele plâng pierderea copilului, chiar dacă nu a fost decizia lor. Sunt decizii luate de către părinți și cadre medicale, care nu vor să să cunoască efectul acestei decizii. E atât de trist. Nu este o alegere. Este o ucidere clară, la care închidem ochii.

Diane Sweeney: Am o fiica adoptivă și sunt cu adevărat recunoscătoare mamei ei biologice.

Lisa Anne Long: Era în 1977, în Fort Lauderdale. Aveam 17 ani, iar testul a fost pozitiv. Din fericire, epoca luminată răsărise deja și, de mai mulți ani, lumea se trezise și oferise femeilor libertatea de alegere. Am crezut în ea cu toată inima mea; îmi convenea, pentru că atunci când mă confruntam cu rezultatul inevitabil al propriei mele promiscuități, aveam nevoie să cred în ea.

Angajamentul meu pentru „drepturile femeilor” (ale mele) m-a purtat pe ușa unei clinici de avort. Am fost ușurată când singura consiliere pe care am primit-o a constat în două întrebări. Câți bani am și ce formă de contracepție am folosit?

Am luat cu recunoștință Valium oferit și m-am agățat cu toată puterea mea de luminata mea „alegere” neinformată atunci când m-am întins pe masă. După ce ușurarea pe care o așteptam nu a venit, un sentiment sâcâitor că poate, doar poate, am făcut ceva într-adevăr groaznic a început să apară în mine.

Am plecat de la clinică hotărâtă să astup gura acelui sentiment cu marea pătură numită libertatea de alegere. Pe măsură ce timpul, a trecut îndoielile mele au fost înăbușite de retorica feministă a justificării, negării, a jumătăților de adevăr și de o agendă politică pasionantă.

Câțiva ani mai târziu, am fost rugată să particip la un forum cu privire la avort, unde era posibil să existe și unele dezbateri. Până în acest moment eram sigură că nu pot fi intimidată, deoarece activitățile mele pro-avort au băgat la fund toate îndoielile mele, și eram convinsă că sunt în siguranță, la înălțime, din punctul de vedere al standardelor morale. La urma urmei, toți, de la Jimmy Carter la Dan Rather susțineau același lucru ca și mine.

Înainte de a începe forumul, luminile s-au estompat, și cineva a anunțat că un scurt film despre un avort în primul trimestru va fi difuzat. Asta e bine, mi-am zis, că așa o să vadă oamenii că vorbim doar despre o bucată de țesut.

Imaginea de pe ecran s-a focusat și acolo, înaintea mea, era o persoană mică, cu brațe și picioare și formă de om. Acesta a fost un simplu avort la 10 săptămâni, a spus naratorul. Înainte de a mă putea gândi sau a-mi întoarce privirea, un tub ca de aspirator a apărut pe ecran, a fost pornit, iar părțile corpului au început să fie dezmembrate în mod eficient și apoi micuța formă a dispărut. O groază absolută și o durere copleșitoare au izbucnit din lăuntrul meu. (Avortul meu a fost efectuat la 10 săptămâni.) M-am simțit rău, trădată și furioasă.

Un vechi proverb spune că adevărul doare și, Doamne, cât doare!, pentru că, într-un singur moment îngrozitor, mi-am dat seama că toată raționalizarea, justificarea, vorbele, vorbele, vorbele nu pot niciodată să facă să dispară adevărul elementar de pe ecran, că acei copii mor – că copilul meu a murit într-un avort.

De asemenea, mi-am dat seama cât de complet falsă din punct de vedere intelectual am fost atunci când am apărat ceva despre nu am știut nimic cu adevărat. Din acel moment, am devenit o persoană care își amintește în primul rând acele părți ale corpului care plutesc și rapiditatea cu care ele au fost eliminate.

Am ajuns să înțeleg că „alegerea” de a comite crima a fost tot ce clinica și personalul medical aveau să îmi să ofere mie, căci altfel nu ar mai fi acolo pentru mine sau pentru oricare dintre celelalte femei exploatate pe care le cunosc, care au răni fizice, emoționale și / sau psihologice.

Atât timp cât operatorii clinicilor pot continua să ocolească adevărul și să convingă pe alții că este vorba despre alegere și nu despre uciderea copiilor, femeile vor continua, cu ignoranță, să sporească afacerile prospere ale clinicilor de avort în detrimentul vieții copiilor lor și în detrimentul propriei lor sănătăți emoționale și fizice.
Începând cu Roe vs Wade, au fost date legile cu privire la legalizarea avortului prin minciuni, înșelare și obliterarea adevărului. Milioane de oameni și-au pierdut viața, pentru că femeilor tinere nu li s-a spus nici măcar cele mai elementare lucruri despre dezvoltarea fetală sau posibilitatea complicațiilor fizice ale avortului. O problemă medicală sau chiar moartea, care pot să apară și apar în timpul acestei proceduri chirurgicale invazive, nu sunt menționate niciodată.

Săptămâna trecută m-am dus cu câinele meu, un Springer Spaniel, la medicul veterinar. Doctorul mi-a spus că are nevoie de o operație și, cu politețea firească, pe lângă faptul că asta e prevăzut de legile statului, m-a informat în detaliu cu privire la procedură, la complicațiile posibile și la potențialele probleme care ar putea apărea în timpul operației sau după aceea. Ei bine, cu tot respectul pentru cele drăgălașele ființe cu blană și cu patru picioare, un Springer Spaniel nu este o femeie; și totuși câinele meu este mai respectat, conform legii, decât mine.

Thomas Jefferson a spus „Grija pentru viața și fericirea oamenilor și nu distrugerea lor sunt singurul obiect legitim al unei bune guvernări.”

Dumneavoastră, doamnelor și domnilor, aveți dreptul și, mai mult, responsabilitatea de a respecta și de a proteja tinerele fete și femei, asigurându-vă că li se spune adevărul. Deciziile bazate pe înșelăciune pot să determine și determina durere și suferință peste măsură.

Vă rugăm să nu permiteți ca acest lucru să continue.

Depoziția mea în fața Senatului Floridei la dezbaterea legii „Womens Right to Know” (Dreptul femeilor la informare).

Share

Viața depinde de tine. Implică-te!

20160326-15-35-03_ds2_2072

Foto: Dinu Savopol

Ești student sau studentă și ești pentru viață? Vrei să faci ceva pentru a sprijini femeile aflate în criză de sarcină și pentru a promova viața în mediul studențesc?

Dacă răspunsul tău este da, te așteptăm alături de noi joi, 6 octombrie, de la ora 19.30, la Casa de Cultură a Studenților din București, Et. 1, Sala 8 (Calea Plevnei 61).

Evenimentul pe Facebook: https://www.facebook.com/events/1765564450350051/

De ce SPV?

„Dacă vrei să fii alături de femeile aflate în criză de sarcină și de copiii lor, vino alături de noi!” – Paula Popescu, ASE

„Am intrat în SPV pentru că am găsit o preocupare pentru problemele profunde ale omului. Asta reprezintă o motivație puternică pentru orice tânăr care observă problemele societății și simte că trebuie să facă ceva.

Poate de aceea SPV-ul atrage oameni cu sufletul frumos – cel puțin eu asta am simțit la voluntarii SPV.” – Cătălin, Facultatea de Electronică

Studenți pentru viață este o asociație studențească înființată în 2013.

Ce facem?

  • promovăm în mediul universitar educația, valorile și respectul pentru viața umană din momentul concepției și până la moartea naturală;
  • oferim sprijin și consiliere tinerelor și adolescentelor aflate în criză de sarcină;
  • dezvoltăm programe de informare și formare pentru familie și integrare socială, precum „Educație pentru viață”, adresate inclusiv elevilor de școală generală și liceenilor;
  • ne implicăm în combaterea traficului de persoane, a violenței în familie, a violenței împotriva femeii însărcinate și a abuzurilor împotriva copiilor.

Proiecte principale:

  • revista „Pentru viață”: nr. 1, „Iubește-i pe amândoi”, primăvară 2013; nr. 2, „Adopția, o alegere nobilă”, primăvara 2014; nr. 3 „Bărbatul și femeia, egali și complementari”, toamnă 2014; nr. 4, „Fiecare viață este un dar”, primăvară 2015; nr 5, „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie”, primăvară 2016 – accesibile pe site-ul studentipentruviata.ro;
  • „Sprijină mama și copilul” – proiect dedicat consilierii și sprijinirii elevelor, studentelor și tinerelor aflate în criză de sarcină;
  • Marșul pentru viață 2014 „Adopția, o alegere nobilă” (40 de orașe din România), Marșul pentru viață 2015 „Fiecare viață este un dar” (79 de orașe din România și Republica Moldova), Marșul pentru viață 2016 „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie” (130 de localități din România și Republica Moldova) – organizare în București și coordonare națională;
  • „Bucuria de a fi mamă” (8 martie) – dăruim flori și felicitări mamelor din secțiile de Obstetrică-Ginecologie;
  • „Mamă, îți mulțumesc că m-ai născut!” (1 iunie) – aniversarea copiilor și a mamelor care au ales viața;
  • Flash-mob de Ziua Internațională a Adopției (2 iunie);
Share

A douăsprezecea ediție a Marșul pentru viață Berlin, 17.09.2016 (FOTO, VIDEO)

123-14-700x438

Peste 7.500 de persoane s-au adunat sâmbătă, 17 septembrie, pe străzile capitalei Germaniei pentru a lua parte la Marșul pentru viață.

Marșul s-a desfășurat în tăcere, iar scopul lui a fost apărarea valorii vieții umane.

„A douăsprezecea ediție a Marșul pentru Viață din Berlin a fost un succes fantastic și o mărturie impresionantă pentru viață!”, a declarat Martin Lohmann, președinte al „Bundesverband Lebensrechte” (BVL – Asociația Federală pentru Drepturile la viață). „Le mulțumesc în mod deosebit celor 7.500 de participanți din toată Germania și celor cinci episcopi care au mers alături de noi, precum și nenumăratelor persoane care ne-au ajutat și poliției, care ne-a protejat atât de bine.”

 

 

Cinci episcopi germani au mers în primele rânduri: Arhiepiscopul Berlinului, Heiner Koch, Episcopul Regensburgului, Rudolf Voderholzer, și episcopi auxiliari Matthias Heinrich din Berlin, Dominikus Schwaderlapp din Köln și Florian Wörner din Augsburg.

Cu câteva zile înainte de eveniment, președintele Conferinței Episcopale Germane, Cardinalul Reinhard Marx, a trimis un comunicat de presă în sprijinul mișcării pro-viață și a participanților. Episcopii au mers împreună cu mulți participanți în tăcere pentru a sprijini motto-ul: „Orice om are aceeași demnitate – nici un copil nu este de nesuportat.”

Marșul a fost organizat de BVL și a reunit 13 grupuri pro-viață din Germania. Este continuatorul așa-numitului „Marș al celor 1.000 de cruci”, un protest tăcut în care oamenii purtau 1.000 de cruci albe în amintirea de 1.000 de copii care sunt avortați în fiecare zi în Germania.

Participanții la Marșul nu au redus mesajul lor la repudierea avorturilor, ci au exprimat, de asemenea, o atitudine pozitivă față de valoarea vieții umane. În timpul unei sesiuni de mărturii de la începutul marșului, o tânără femeie cu sindrom Down a vorbit despre viața ei: „Viața este ceva foarte valoros. Acest lucru este valabil și pentru mine și pentru toate celelalte ființe umane”.

Ea a povestit despre viața ei privată, hobby-urile ei, munca ei și prietenii ei. O mama a cinci copii a dat o mărturie captivantă despre modul în care a aflat că copilul cu care era însărcinată este posibil să trăiască doar pentru câteva momente după naștere și de ce a decis să-l nască, indiferent de ce se va întâmpla după naștere. Alte femei au descris experiențele traumatizante ale avorturilor pe care le-au făcut.

Circa 1.700 de extremiști de stânga, uniți sub un grup de acțiune numit „What the f***?”, au încercat în mod violent și hotărât să perturbe marșul. După numai sute de metri de mers pe jos, feministele extremiste, activiștii homosexuali și ceilalți au strigat sloganuri hulitoare și au încercat să întrerupă participanții cu tobe și muzică tare.

„Nici Dumnezeu, nici un stat, nici patriarhat”, a fost unul dintre sloganurile cele mai blânde pe care participanții la marșul pro-viață au trebuit să îndure, alături de continue gesturi obscene Unul dintre extremiști a reușit să sară peste baricadele instalate de poliție și a scuipat-o în față pe politiciana Beatrix von Storch, care mergea pe jos, în primul rând al marșului.

Participanții la marș nu s-au lăsați perturbați de aceste întreruperi. Ei au mărșăluit cu persoane în vârstă și copii, în tăcere, în sprijinul vieții. „Voi luați partea celor care – după unii – nu au dreptul să trăiască, pentru că viața lor este lipsită de valoare sau ei nu sunt doriți pentru un motiv oarecare. Și trebuie să faceți asta cu putere, pentru ei, cei care nu ar trebui să trăiască, pentru că nu au nici o funcție, nici un statut și par să fie doar o povară. Prin participarea dumneavoastră, faceți mai solid viitorul omului în țara noastră!”, a spus episcopul Voderholzer demonstranților.

„Să avem răbdare. Să rămânem pașnici. Să spunem „Da” vieții. Acesta este înțelesul acestui marș. Este legitim, democratic, filantropic și drept. Acesta este motivul pentru care suntem aici”, au fost cuvintele de încheiere ale lui Martin Lohmann, președinte LBV.

În Germania, ca în toate țările unde se organizează Marșul pentru viață, numărul participanților crește de la an la an pentru că, în ciuda contestărilor activiștilor de extremă stânga, din ce în ce mai mulți oameni înțeleg că avortul e o ucidere care afectează nu doar pe copilul care își pierde viața, ci și pe mamă, pe tată, familia și întreaga societate.

Sursă: LifeSiteNews

Share

Video: pentru a convinge un prieten despre ce este avortul, începe cu acest adevăr

În mod obișnuit, Lisa Smiley nu ar fi supraviețuit politicii copilului unic din China. Dar după câteva decenii de când părinții ei i-au ascuns pe ea și pe frații ei de autoritățile poliției copilului unic, iar apoi au plecat din China, ea vorbește cu cea mai mare limpezime despre ravagiile pe care cultura avortului le face în societate.

Un clip postat recent de ea se intitulează „Its a baby” – „Este un copil”.

 

„Când o femeie rămâne însărcinată, este un copil în creștere în interiorul ei – nu un mănunchi de celule, o bucată de țesut sau un produs de concepție”, spune Lisa Smiley. „Este un copil cu un unic ADN care a început să trăiască, un copil care crește și se dezvoltă în interiorul ei.”

Afirmația ei este susținută de Dr. Maureen Condic, profesoară de neurobiologie și pediatrie la Facultate de Medicină a Universității din Utah.

„Concluzia că viața umană începe la unirea dintre spermatozoid și ovul este de necontestat, este obiectivă, este bazată pe metoda științifică universal acceptată prin care se face distincție între diferitele tipuri de celule și pe ample dovezi științifice, publicate în mii de reviste științifice cu recenzori independenți” afirmă Dr. Condic într-un raport public asumat de Charlotte Lozier Institute.

Chiar și sistemul de justiție din SUA a recunoscut că o viață care se dezvoltă în uter este un „întreg, separat, unic, o ființă vie și umană” – într-o hotărâre judecătorească din 2008 a Curții de Apel din cadrul celui de-al 8-lea circuit din SUA.

„Am fost însărcinată de patru ori și am născut patru copii”, continuă Lisa Smiley. „În cazul în care testul de sarcină devine pozitiv, eu știu că e un copil! Iar când le spun altor oameni că sunt gravidă, și ei știu că este un copil. Pentru că asta înseamnă cuvântul gravidă: sunteți gravidă cu un copil”.

Ea descrie realitatea îngrozitoare a avortului în termeni duri. „Într-un avort, un copil care este tăiat bucăți, ucis și aspirat în afara mamei. Este unul dintre acele adevăruri incomode pe care activiștii pro-avort nu le place să le recunoască. Pentru că atunci când este un copil în pântece, se schimbă totul.”

Sursă: LifeSiteNews

Share

Rapperul Wisin şi soţia sa au refuzat să avorteze fiica diagnosticată cu Trisomia 13

untitled

Wisin, celebrul cântăreț sud-american de muzică rap, şi soţia sa, Yomaira, au împărtăşit de curând experienţa din perioada sarcinii, iar mai apoi a naşterii fetiţei lor diagnosticată cu Trisomia 13.

Studiile au arătat că doar 31% din copiii diagnosticaţi cu Trisomia 13 sau Sindromul Patau trăiesc mai mult de o lună şi doar circa unul din 10 copii trăiesc mai mult de un an.

În majoritatea cazurilor, atunci când afecțiunea este depistată prenatal, se recomandă avortul, pe motiv că apar defecte structurale, anomalii ori retard, dar şi din cauza numărului relativ scăzut de copii care trăiesc mai mult de o lună după naștere. Cei doi soţi au avut de înfruntat exact această propunere, când, la cinci luni de sarcină, li s-a sugerat avortul.

Wisin şi Yomaira, care mai au doi copii, au refuzat să-l ucidă pe cel de-al treilea și au ales să se lase în mâna lui Dumnezeu. Într-o emisiune TV la care a fost invitată, Yomaira a pledat pentru vieţile tuturor copiilor cu dizabilităţi, precum fiica sa, căreia i-au pus numele simbolic Victoria.

„Nu vă avortaţi copiii, chiar dacă doctorii vă recomandă!” a spus Yomaira.

„Doctorii încearcă să vă convingă că avortul e în regulă, dar nu asta e calea pe care vrea Dumnezeu s-o alegem, pentru că nu noi suntem cei care să decidem viaţa sau moartea unei fiinţe umane, nici măcar a propriului copil. Avem încredere că Dumnezeu are un plan perfect, chiar dacă nu ştim de ce, sau nu ştim cum. Până acum, Victoria şi-a îndeplinit fiecare rost pe care îl avea de împlinit din momentul în care am aflat starea ei.”

Yomaira a mai spus că ea şi soţul ei au refuzat categoric avortul, fiind siguri de faptul că au primit acest copil de la Dumnezeu cu un scop şi că sunt pregătiţi, atât ei, cât şi ceilalţi doi copii să o accepte şi s-o iubească pe micuţa Victoria aşa cum este.

În prezent, micuţa este încă în spital, iar asta nu din cauza Sindromului Patau, ci a faptului că a avut o greutate scăzută la naştere şi câteva probleme respiratorii. În orice caz, cuplul a anunțat că starea ei e stabilă şi că familia e mereu aproape de ea.

În Irlanda, organizaţia Every Life Counts (Fiecare Viaţă Contează) a format o coaliţie a părinţilor aflați în situații precum a lui Wisin şi Yomairei, care pledează pentru o alternativă umană la avort în cazurile dificile. Această inițiativă este parte dintr-o mişcare mai mare de înfiinţare a instituțiilor de îngrijire prenatală pentru copiii cu dificultăţi, prin care întreaga familie beneficiază de îngrijire pluridisciplinară.

Un studiu recent publicat în American Journal of Medical Genetics arată că mulţi părinţi au întâmpinat reacţii negative din partea cadrelor medicale cu privire la copiii care au fost diagnosticaţi cu Trisomiile 13-18. Cu toate acestea, 91% dintre părinţii care au continuat sarcina spun că ar face aceeași alegere – deşi mulţi dintre aceşti părinţi nu au avut centre de îngrijire prenatală la care să apeleze.

În unele țări din America Latină, doctorii care doresc să protejeze viața copiilor nenăscuți au început să înființeze centre de îngrijire prenatală. Un astfel de centru este Acompañares (Însoțitorii) al Universității Catolice din Chile.

Pe Instagram şi Facebook, Visin a publicat prima fotografie cu micuţa Victoria, imaginea cu mânuța fetiței și mâna soției, însoțită de o mulţumire specială:

„Mulţumesc DUMNEZEUL MEU PENTRU MARE MILA TA, mulţumesc tuturor pentru urările şi comentariile voastre, continuăm lupta alături de #Victoria”

În primele trei zile, postarea a avut 75.000 de like-uri şi circa 2.000 comentarii, majoritatea gânduri bune şi binecuvântări.

Iată două dintre comentarii.

Francisco Ayala Gutierrez: Wisin, cred că e momentul să ridici ochii către Dumnezeu. Chemarea ta pe drumul Său a fost mereu acolo, de tine depinde dacă accepţi sau renunţi. El are familia ta în palmă, nu te-a lăsat nici măcar un minut, dar e momentul să laşi totul şi să-L urmezi. Binecuvântări pentru tine şi pentru familia ta din Mexic.

Prisma Garza: Timp de trei ani eram super bine din punct de vedere economic, aveam totul şi recunosc că eram în nori… Cu cel de-al doilea copil pe drum… Când a venit pe lume a venit cu o malformaţie congenitală la inimă, mi s-a prăbuşit lumea şi m-a făcut să descopăr lucrurile cu adevărat importante. Azi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi l-a trimis pe fiul meu cu o inimă diferită ca să o schimbe pe a mea. Binecuvântări pentru #Victoria.

Primi doi copii ai familiei apar într-o altă postare, iar textul care însoțește imaginea lor arată că experiența cu Victoria l-a făcut pe cântăreț să prețuiască și mai mult familia:

„DUCÂND LA ŞCOALĂ COMORILE MELE. BUCURĂ-TE DE FAMILIA TA, VIAŢA E FRAGILĂ. #benedicionesparatodos”

untitled1

Surse: LifeSiteNews, Facebook

Share

Cântecul de leagăn al unui tată

Share

Uimitoarea poveste a unei chinezoaice căutătoare în gunoaie ce a salvat 30 de copii abandonaţi în tomberoane

chinezoaica

de Annie Lignou

Povestirea uimitoare a chinezoaicei Lou Xiaoying, strângătoare de haine vechi, care a izbutit, în vreme de patruzeci de ani, să salveze și să crească 30 de copii părăsiți.

În China, uciderea pruncilor și părăsirea lor a luat un înfricoșător avânt, datorită asprelor măsuri politice care îngăduie numai un copil pentru fiecare familie care trăiește la orașe. Și astfel chinezii, îmbrânciți de sărăcie și de uriașa constrângere politică, sunt nevoiți să-și părăsească pruncii, dacă este al doilea, sau să-i ucidă, dacă primul copil este fetiță. Ei cred că un băiat va corespunde mai bine la nevoile economice ale familiei.

Cazuri înfricoșătoare de prunci nou-născuți aruncați în tomberoane, este un fenomen zilnic. Recent, la lumina publicității a ajuns cazul unei fetițe cu o tăietură de cuțit la gât. (Din fericire, copilului, după protestul tuturor cetățenilor, i s-a acordat primul ajutor, iar acum este deplin sănătoasă și în curs de a fi înfiată).

Care părinte cu mintea sănătoasă poate face o astfel de crimă? Greu de răspuns. Este cunoscut faptul că statul indiferent procedează și la avorturi obligatorii, cum a fost în cazul tinerei chinezoaice, pe care au constrâns-o să facă avort, pentru că nu avea cu ce să plătească amenda (da, amendă pentru viața umană), după care, drept pedeapsă, i-au pus în patul ei săculețul cu embrionul avortat. Ti se blochează mintea numai când te gândești la aceasta, de aceea nici nu am postat fotografiile care circulă pe internet și care te fac să simți mânie și rușine că aparții neamului omenesc. Dar cum se poate împotrivi cineva la aceste puteri atât de mari?

La antipodul tuturor acestora se află minunata strângătoare de haine vechi, Lou Xiaoying, deja în vârstă de 88 de ani, care, împreună cu soțul ei, au reușit să salveze și să crească 30 de copilași, fără să le moară vreunul. Foarte săraci în bani, însă foarte bogați în dragoste.

copii-înfiați

Voind să le ofere cu adevărat tot ce puteau mai bun, s-au îngrijit de hrana, îmbrăcămintea, educația lor, crescând ei înșiși 4 dintre ei, iar pe ceilalți dându-i la prietenii și la rudele lor care nu aveau copii, Astfel încât să meargă la școală și să trăiască cât se poate de bine. „Mergeam întotdeauna pe neașteptate la casele copiilor, spunea ea, pentru a verifica cum trăiesc, iar în fiecare Duminică îi luam pe toți cu mine și ieșeam la plimbare în pădure și în mijlocul naturii, astfel încât să simtă grija, dragostea și ocrotirea de care aveau nevoie”.

Povestirea lui Lou a început în 1972 pe drumurile orașului Jinhua, când a ieșit, potrivit obiceiului ei zilnic, să caute obiecte folositoare în gunoaiele din tomberoane. În unul din ele a aflat aruncată o fetiță mică. Pericolul de a fi descoperită era mare, spune ea în interviul ei publicat în ziarul Yanzhao Metro Daily:

„Nu am ezitat nici o clipă. Ar fi murit, dacă nu am fi luat-o și nu am fi îngrijit-o. Tocmai atunci am înțeles că iubesc copiii și aș fi vrut să le ofer tot ce aș fi putut mai bun. Văzând-o cum crește, pentru noi aceasta era ceva cu totul deosebit. Toți acești copii au nevoie de dragoste și de purtare de grijă. Sunt niște ființe unice și vrednice de a fi iubite. Nu pot înțelege cu nici un chip cum este cu putință ca unii să-i arunce la gunoaie… Această fetiță a mea are acum 40 de ani și are copilul ei”.

bunica

Această bunică uimitoare este internată astăzi într-un spital datorită unei insuficiențe renale, unde o îngrijesc și o înconjoară toți copiii ei. Își amintește:

„Pe fiul meu cel mai mic, Zahng Gkilin, care astăzi are 7 ani, l-am găsit și pe el aruncat într-un tomberon. Pe atunci aveam 82 de ani, foarte bătrână ca să mai cresc încă un copil. Însă nu am putut sub nici un chip să-l las la mila lui Dumnezeu. Când l-am privit, a zâmbit la mine. Era atât de dulce! Mi-a fost cu neputință să-l las acolo. L-am luat acasă, la casa de la țară (o baracă găurită peste tot, aflată într-o pădure), și l-am îngrijit. I-am dat numele Zahng Gkilin, care înseamnă Rar și Prețios. M-au ajutat și copiii mei cei mai mari la creșterea lui. Acum este deja un tânăr foarte sănătos și vesel. Știu că zilele mele sunt puține. Aș vrea ca, înainte de a pleca, să-l văd și pe acesta că merge la școală”.

nepotul

Lou, în afară de ceilalți 30 de copii ai ei, are și o fiică naturală, care s-a inspirat de la mama ei și și-a închinat viața căutării și sprijinirii copiilor părăsiți. Povestea lor a sensibilizat întreaga Chină a miilor de copii părăsiți, iar lucrarea lor a aflat peste tot imitatori numiți și nenumiți.

fiica

 

Lou a dobândit pe bună dreptate supranumele de „Înger pământesc” și constituie dovada vie că nu este nevoie să ai absolut nimic pentru a da dragoste și purtare de grijă.

 

Sursă: Știri pentru viață

Share

Citește Comunicatul Marșului pentru viață 2018

Descarcă de mai jos foto profil/cover FB și pancarte Marșul pentru Viață:

2%

Donează

RO25BTRLRONCRT0V17367901 - LEI RO10BTRLEURCRT0V17367901 - EURO RO50BTRLUSDCRT0V17367901 - USD
BANCA TRANSILVANIA, SUCURSALA LIPSCANI, BUCUREŞTI

Arhivă Blog