Tag Archives: adopție

Fetița noastră, minunea noastră / Revista „Pentru viaţă” nr. 7 – Primăvara 2018

Mihaela-Cătălina, fetița noastră, a fost a noastră dintotdeauna. Ea doar s-a născut în altă parte, dar, când am întâlnit-o, am recunoscut-o! A venit după multe frământări și o lungă disperare și am înțeles de ce a fost să fie așa, ce dar poate însemna ea și cum de poate fi o astfel de iubire așa de adâncă, nu doar un sentiment născut pe neașteptate!

Discutasem de câțiva ani cu soțul să adoptăm. Trecusem de 40 de ani, nu puteam avea copii, așa că am hotărât că nu putem trăi degeaba, fără să dăm o șansă cuiva condamnat la a fi singur pe lume. În copilărie știam că vreau să dau o șansă unui copil nedorit și visam să am o fetiță numită Cătălina!

Anii tot treceau, iar noi nu depusesem încă actele necesare adopției, deși știam cam ce aveam de făcut, dar casa era în construcție și ne gândeam că dacă nu avem o cameră a copilului special amenajată și nu e casa intabulată, nu vom avea voie să adoptăm. Mai târziu am văzut că nu se cere să ai o casă în totalitate finalizată.

În cele din urmă, am depus dosarul cu tot ce trebuia, am fost la un curs de parenting, am fost evaluați acasă și în 3 luni și jumătate am obținut atestatul.

Am aflat de la DGASPC despre Mihaela. Fetița și fratele ei mai mic s-au născut dintr-o relație de concubinaj. Când Mihaela avea doi ani, tatăl ei a murit, iar familia concubinului a dat-o pe mamă afară din casă și ea a ajuns cu cei doi copii la un centru de ajutor pentru mame. Mama Mihaelei lipsea însă foarte mult de la centru, iar fetița adormea adesea pe podea, lângă ușă, așteptând-o să vină. Se pare că așa a ajuns Mihaela să aibă un somn agitat pe parcursul nopții. Pentru că mama sa nu a mai dorit să își asume grija copiilor, aceștia au fost dați împreună în plasament la o asistentă maternală.

Din păcate, fratele ei a fost dat spre adopție altei familii, Mihaela fiind astfel despărțită de el. În perioada vieții cu mama biologică, deși se pare că a fost alăptată, Mihaela a avut rahitism într-o formă destul de avansată, cu ușoare tulburări neurologice. Din cauza aceasta, unii s-au speriat de sechelele ei de rahitism și au refuzat-o. Acum face gimnastică și ceva electroterapie de două ori pe an în ambulator. E din ce în ce mai bine.

Mihaela a suferit și încă suferă din cauza despărțirii de fratele ei. Mi-a spus că vrea să-l caute, dar cum lucrurile sunt prea complicate, i-am sugerat să aștepte să fie major și doar să se bucure pentru el că are familie și e iubit și fericit! Da, dar atunci mă întreabă că de ce n-au iubit-o și pe ea, că de ce i-au despărțit, că poate ei îl îmbrățișează pe Ionuț, când ea tocmai plânge de dorul lui… Suferința despărțirii de fratele ei a fost cumva norocul nostru. E greu să știm că suntem fericiți cu prețul unei suferințe… Of, complicată este viața asta… Totuși, de când e acasă, ne-a spus de multe ori că s-a convins că o iubim, că e fericită alături de noi și a înțeles că ea și fratele ei au vieți diferite și că Ionuț e și el iubit.

Când am cunoscut-o și am ținut-o pe Mihaela pentru prima oară de mână, nu înțelegeam ce e cu mine, mă observam și nu înțelegeam de ce simt din mânuța ei valuri de căldură și liniște, de parcă eram prietene și o cunoșteam dintotdeauna. De aceea spun că nu am întâlnit-o, ci am reîntâlnit-o; nu am cunoscut-o, ci am recunoscut-o.

După vizitele standard, pe 24 martie am preluat-o pentru perioada de încredințare în vederea adopției. A fost exact cu o zi înainte de a împlini 8 ani. Când a înțeles că „legea a zis da”, a rămas mută de uimire și ușor-ușor a început să chicotească și toată ziua a țopăit, a chicotit, și cu toții am fost pe drumuri, să o înscriem la medicul de familie, să ne interesăm încă o dată de școală, să-i mai cumpărăm ceva hăinuțe și altele… Știind că vine ziua aceasta, îi cumpărasem o bicicletă roz, am comandat tort… A fost o zi plină, avem pat mare și am dormit toți trei. Ea a adormit greu, vorbind și râzând iar în timpul nopții avea grijă să mă atingă, să fim împreună. Acum are camera ei, dar tot mai cere să doarmă cu mine, are grijă să mențină contactul fizic, mâinile, picioarele sau capul le ține peste mine, oftează și geme și se alintă încântată și se face că toarce ca o pisică și îmi cere să o mângâi sub bărbie și se freacă cu capul… Într-o zi a început să strige prin casă: „Ce bine că sunt aici!…”

Urmărim să înțelegem ce e în sufletul ei, dar încă mai ține câte ceva doar pentru ea, când face prostii, adică strică lucruri, când stă cu gândurile aiurea și mâinile lucrează singure. De la cursul făcut în decembrie la direcție, despre copiii care au suferit traume, am înțeles că acești copii se comportă ca și cum ar fi mai mici ca vârstă, special parcă pentru a recupera ce au pierdut și strică lucruri pentru a primi atenție. Cătălina e foarte bine, dar are și ea toate acestea la un nivel mai scăzut.

Chiar dacă face și boacăne, nu mai putem înțelege viața dinainte de a fi ea! Cum am putut trăi fără ea?! Habar n-avem cum a fost posibil… E ca și cum fără ea nu avem rost, e aventura vieții noastre! Doamne ajută să reușim! Am sărit deodată de la zero la a avea un copil cu tot bagajul lui de emoții, gânduri, fapte și parcă a fost dintotdeauna la noi! Ne amuzăm cum răscolește peste tot, cum caută prin cămară, cum își bagă nasul în toate, cum vrea să fie în mijlocul atenției. Când mâncăm la masă toți trei, stă cu mâinile pe noi, să ne simtă, mereu vrea contact fizic, să știe că suntem aici pentru ea. Într-o zi m-am trezit că-mi spune: „Voi să nu mă părăsiți niciodată!”

Nu am știut de la început ca legea permite schimbarea prenumelui copilului adoptat, dacă se aduc motivații pertinente. Înainte ea se numea Mihaela-Otilia. Dacă am aflat că putem schimba prenumele, am întrebat-o dacă e de acord cu Cătălina, numele la care eu visasem de atâta timp. Mihaela ne-a spus că nu mai vrea să fie strigată ca atunci când nu avea părinți și a fost total de acord să adăugăm si Cătălina. Așa că de multe ori o strig „Cătălina mea” și ea se prezintă de multe ori Cătălina.

O plăcere a ei este să o ducă tati în cârcă pentru că este puternic și este baza noastră. Îmi dau seama câtă nevoie a avut și de figura paternă, de un tată…

E fericită, dar o ajung și probleme din urmă. În august, am observat că se trezește plângând noaptea și pleacă prin casă și adoarme pur și simplu căzută pe burtă, după ce umblă prin casă, pe canapea, în sufragerie. Psihologul a spus atunci că face bine că scoate emoțiile adunate și se manifestă. Cătălina a motivat și de data asta că se gândește la Ionuț, se pare că e cea mai mare nedreptate suferită. De mama biologică s-a detașat deja, nu mai amintește nimic de ea.

E greu, da, dar abia asta înseamnă să trăiești, mai ales când atâta ți-ai dorit și nu mai știi cum să-i mulțumești lui Dumnezeu că s-a milostivit să-ți îngăduie să ai, în sfârșit, un motiv să exiști… Și încă o dată oftezi și te minunezi privind copilul că e adevărat, e viu, e al tău, iar Dumnezeu a fost de acord cu asta și după ce ai plâns atât, Dumnezeu ți l-a scos în cale…

Noi suntem într-un vârtej de trăiri și trebuie câteodată să ne oprim ca să înțelegem că realitatea s-a schimbat! În ceruri rămâne scris, iar nouă ne rămâne doar să ne minunăm, a câta oară, oare, de magia adopției care schimba destine și, deși nu știi ce te așteaptă, nu te-ai mai întoarce niciodată la cum a fost înainte, nici să fie posibil… Împlinirea noastră e imensă! Pentru noi, adopția chiar e magie curată!

Share

Veronica Iani: Pentru că „Fiecare viață este un dar” / Revista „Pentru viaţă” nr. 7 – Primăvara 2018

Veronica, cum ți-a venit ideea să începi colecția „Fiecare viață este un dar”, colecție ce cuprinde cărți cu subiecte mai delicate și mai puțin abordate în literatura pentru copii?

Am început să scriu și să ilustrez cărți pentru copii după 40 de ani. Interesant este că, încă înainte de a începe să scriu, am avut avut diverse experiențe care m-au ajutat să intru în contact cu subiectele abordate de mine ulterior în cărți: am fost voluntară la un centru pentru copii cu dizabilități, am luat o perioadă în vacanțe sau la sfârșit de săptămână câțiva copii de la un centru de plasament. La un moment dat, am citit un articol din presa americană despre un băiețel cu boala oaselor de sticlă și m-a impresionat foarte mult. Am simțit nevoia să scriu și cărți în care personajele să fie și copii cu nevoi mai speciale.

Astfel, am hotărât să încep o colecţie dedicată special lor. Am intitulat-o „Fiecare viață este un dar”. Și care putea să fie prima carte din serie dacă nu „BEBE. O poveste din burtică”? Aici începe povestea fiecăruia dintre noi: cu nouă luni înainte de a ne fi născut. În această carte, cel care le vorbeşte copiilor despre fiecare etapă a vieţii din burtică este chiar Bebe, un bebeluş nenăscut, vesel şi pus pe șotii.

Colecția a continuat apoi cu „IOANA. O poveste despre Sindromul Down” în care Luca, un băieţel de 7 ani, află de la părinţii săi că va avea o surioară. Bucuria i se transformă însă în îngrijorare atunci când i se spune că ea are Sindrom Down, crezând că este vorba de vreun cadou pe care surioara sa îl primeşte, iar el nu.

A treia carte a fost „TUDOR. O poveste despre adopție”. Este o poveste emoţionantă cu ajutorul căreia părinţii pot explica adopţia în limbajul copiilor. „Mami mi-a spus că un copil adoptat este un copil foarte special. Are două mame. Asta înseamnă că este iubit de două ori mai mult”, spune Tudor, băieţelul pentru care inima mamei adoptive a devenit al doilea loc al naşterii sale. Ca şi alţi copii care au fost adoptaţi, Tudor are multe întrebări şi temeri, la care părinţii lui îi răspund cu dragoste.

Am fost întrebată de multe ori de ce scriu cărți cu subiecte greu de abordat. Le scriu pentru că fiecare viață este un dar, iar lumea, și în special copiii, au nevoie să afle acest lucru. Cum putem să respectăm și să iubim un om, fie el născut său nenăscut, dacă nu îl cunoaștem? Știe toată lumea că inima unui copil nenăscut începe să bată la 16 zile de la concepție? Că la 10-11 săptămâni de la concepție copilul posedă deja 90% din structurile prezente într-un adult? Un copil nenăscut sau născut înseamnă IUBIRE. Un copil cu Sindrom Down are o sup ra-putere, pe care noi nu o avem: se numește IUBIRE necondiționată. Știm ce mare dar este adopția? Atât pentru copilul adoptat cât și pentru familie. Adopția înseamnă IUBIRE. Totul se reduce la IUBIRE. Iar ca să iubim este nevoie să CUNOAȘTEM.

Sper ca aceste povestiri sa hrănească în sufletele copiilor sămânța responsabilității pentru cel de lângă noi, sămânța pusă de Dumnezeu în fiecare om.

Ce planuri de viitor ai? Cu ce îți propui să ne mai surprinzi anul acesta?

Sper ca anul acesta să pot publica, tot în cadrul aceleiași colecții, „COPILĂRIA. O poveste despre bucurie”, o carte despre tot ceea ce înseamnă copilăria, și „LEO. O poveste despre prietenie”, carte despre prietenia care se naște între un copil pe care noi îl numim ”normal” și altul, care are boala oaselor de sticlă. Iar pe viitor îmi doresc să continui colecția cu povești despre copii cu autism, nevăzători, cu deficienţe de auz.

Cărțile autoarei Veronica Iani pot fi găsite pe veronicastories.com.

 

Share

Ce oferă un Centru pentru sprijinirea femeii însărcinate din Singapore?

Soluția pe care comunitățile responsabile față de femeile aflate în criză de sarcină au găsit-o în numeroase locuri din lume este sprijinirea instituțională prin centre de sprijin, finanțate de către donatori din comunitate. Iată prezentarea și serviciile oferite de către Centrul pentru sprijin în criza de sarcină Pregnancy Crisis Service din Singapore.

De așa ceva avem nevoie și în România!

Ne dăm seama că sarcina dumneavoastră neplanificată sau posibilitatea ei poate fi o experiență care vă depășește – este posibil să simțiți teamă, grijă, singurătate, o anumită rușine etc. Vrem să știți că suntem aici pentru dumneavoastră în această situație de criză.

 

Vă putem oferi următoarele servicii:

  • Servicii de consiliere – avem o echipă de consilieri specialiști în a te asculta și în a te sprijini în perioada de criză. Veți putea parcurge un proces care vă dă posibilitatea să ajungeți la o perspectivă mai clară a situației dumneavoastră pentru a lua o decizie informată.

  • Teste gratuite de sarcină și colaborare cu cadre medicale profesioniste – lucrăm strâns cu o serie de doctori care vă pot oferi consultații medicale dacă este nevoie (aceasta nu include tratament sau proceduri chirurgicale).

  • Intervenție către părinți – dacă aveți nevoie de ajutor pentru a spune părinților vestea că sunteți însărcinată, vă putem ajuta.

  • Asistență financiară

  • Consiliere premaritală – dacă luați în considerare căsătoria, vă putem ajuta să vă decideți dacă trebuie să faceți cest pas și cum să vă pregătiți pentru el.

  • Colaborare cu instituțiile de învățământ – dacă studiați, vă putem ajuta să discutați un plan șu școala dumneavoastră pentru ca studiile să vă fie cât mai puțin afectate.

  • Adăpost – dacă aveți nevoie de locuință sigură pe perioada sarcinii, vă putem ajuta.

  • Colaborare cu Agențiile de Adopții – dacă luați în considerare încredințarea copilului dumneavoastră spre adopție, pentru a fi îngrijit și iubit de o familie potrivită, să putem sprijini.

  • Colaborare cu consilieri juridici

  • Colaborare cu alte agenții de consiliere (personală, terapie de cuplu, consiliere familială).

Ce promite SCS:

  • Sprijin non-stop la numărul de telefon pentru situații de criză din partea voluntarilor.

  • Oferirea de ajutor fără prejudecăți, discriminare rasială, religioasă sau xenofobie.

  • Discreție – identitatea, precum și informațiile personale, rămân strict confidențiale.

  • Un număr de telefon la care puteți apela oricând pentru programări la ecografie și teste de sarcină.

Pentru a ajuta o femeie în criză de sarcină, puteți:

  • Să o ascultați

  • Să o încurajați.

  • Să NU O JUDECAȚI.

  • Să îi recomandați să ne contacteze pentru ajutor.

Date de contact:

24/7 hotline: 6339 9770

E-mail: help@pregnancycrisis.sg

Sursa: http://pregnancycrisis.sg

Traducere și adaptare: Maria Romanescu



Share

27-29 octombrie: Summitul Alianței România Fără Orfani

Tema Summit-ului din acest an – Nespus mai mult, are ca obiectiv principal descoperirea de modalități de implicare în viața celor peste 57,000 de copii şi mobilizarea noastră, a tuturor, pentru a ne implica în îngrijirea temporară sau adopţia copiilor aflaţi în sistemul de protecţie.

La eveniment vor participa peste 500 de persoane (personalităţi publice, părinți adoptivi, asistenți maternali și sociali, lucrători în ONG-uri, angajați şi directori ai DGASPC, clerici dar și parlamentari).

Agenda Summit-ului include dezbateri, peste 30 de workshop-uri pe diferite teme susținute de specialiști naționali și internaționali, sesiuni motivaționale alături de mărturii inspiratoare.

Instruirea va fi condusă de Kerri Dunkelberger, director executiv pentru plasament și adopții în cadrul organizației Olive Crest împreună cu colegele acesteia, Jessica Valdez – Director de Programe de Plasament și Adoptie și Katie Takeshita, Asistent Social pentru Adopții. De-a lungul a celor peste 40 de ani de activitate, Olive Crest a ajutat aproape 1,000,000 de copii și familii în dificultate.

pliant2

Pentru detalii şi înscrieri accesaţi www.romaniafaraorfani.ro

Sursă: afiparinte.ro

Share

O femeie își întâlnește copilul născut în urma unui viol, dat spre adopție în urmă cu 77 ani

unnamed

Minka Disbrow a aflat cum fata ei a fost crescută de către un pastor norvegian și de soția acestuia și că acum are 6 copii, incluzându-l pe astronautul Mark Lee.

SAN CLEMENTE, CALIFORNIA. – În cei mai mulți din cei 100 de ani pe care îi are, Minka Disbrow a încercat să afle ce s-a întâmplat cu scumpa fetiță pe care a dat-o spre adopție după ce a fost violată, în adolescență.

A sperat, însă nu și-a închipuit niciodată că o va revedea pe Betty Jane a ei. Cumplitul act de violență a lăsat-o pe Minka Disbrow cu o dragoste statornică pentru copilul ei. A păstrat o fotografie alb-negru a bebelușului înfășurat în pături, într-un coșuleț.

Din momentul în care a dat-o spre adopție, nu a mai văzut-o, până într-o zi, în 2006, când telefonul a sunat în apartamentul ei din California, să-i aducă o veste la care numai în vis ar fi putut spera.

Fiică a unor imigranți olandezi, Minka a avut o copilărie aspră, mulgând vaci la fermele din Dakota de Sud. Tatăl ei considera liceul un naz pentru copiii de oraș care nu aveau altceva mai bun de făcut. A terminat opt clase la o școală de țară cu un singur profesor, muncind ore bune la fermă, în paralel.

Într-o zi de vară, în 1928, aflate la un picnic cu fetele de la un curs de țesătorie, Minka și prietena ei, Elizabeth, au fost acostate de trei bărbați în timp ce făceau o plimbare în rochiile lor lungi. Amândouă au fost violate.

,,Nu am știut ce să facem, ce să spunem, așa că, atunci când ne-am întors, nu am suflat un cuvânt despre cele întâmplate”, își amintește Minka.

Lunile au trecut, iar corpul ei a început să se schimbe. Adolescenta, căreia i se spusese că bebelușii sunt aduși de barză, nu a știut ce se întâmpla. Mama și tatăl ei vitreg au trimis-o la un internat luteran pentru fetele însărcinate.

La 17 ani, a dat naștere unei fetițe cu părul blond și cu o gropiță adâncă în bărbie, pe care a numit-o Betty Jane. În inima ei, voia să păstreze copilul, însă rațiunea și propria mamă îi spuneau răspicat că nu o putea aduce cu ea la fermă.

Un pastor și soția sa doreau să adopte, iar Minka spera ca aceștia să îi dăruiască lui Betty Jane căminul pe care ea nu i-l putea oferi:

,,O iubeam atât de mult. Nu voiam decât ce era mai bine pentru ea.”

Însă nu i-a întâlnit niciodată și nici nu le-a aflat numele celor doi. Cu timpul, Minka a trimis zeci de scrisori agenției pentru adopții numai ca să fie la curent cu starea fetiței. Agenția i-a împărtășit fără greș tot ce voia să știe, până când a avut loc o schimbare în conducere și legătura s-a pierdut.

Viața femeii a mers mai departe: s-a căsătorit cu un vânzător de fructe care a devenit pilot de război și inginer arhitect, cu care a avut 2 copii. Ea a lucrat pe post de croitoreasă, vânzătoare de mătăsuri și șef de cantină în locuri ce se întindeau de la Rhode Island până la Minnesota și California de Nord, înainte să se mute în orașul San Clemente, situat pe malul mării, la o oră de condus spre nord de San Diego.

În fiecare an se gândea la Betty Jane în ziua în care o născuse, pe 22 mai. Cu 5 ani în urmă, se rugase să primească șansa unei revederi:

,,Doamne, de ai fi bun să mă lași numai să o văd! Promit să nu o mai deranjez niciodată”, se ruga Minka.

Așadar, pe 2 iulie 2006 a primit un telefon. Un bărbat din Alabama a început să îi ceară femeii, în vârstă de 94 ani pe atunci, informații despre trecutul ei. Îngrijorată că ar putea fi o încercare de furt de identitate, aceasta l-a întrerupt tăios și l-a luat la întrebări. Apoi, bărbatul a întrebat-o dacă ar dori să îi vorbească lui Betty Jane.

Numele fetei era acum Ruth Lee și fusese crescută de către un pastor norvegian, alături de soția sa, se măritase și avea acum șase copii, printre care și bărbatul de la telefon, profesorul și astronautul Mark Lee, un veteran care zburase de patru ori în spațiu și orbitase în jurul lumii de 517 ori. Timp de aproape 20 de ani, fata ei lucrase la un Wal-Mart, unde îi plăcea să ajute în special în zona pentru grădinărit.

Ruth a știut toată viața că fusese adoptată și a avut o copilărie fericită. De abia când a ajuns la vârsta de 70 de ani a început să-și caute părinții biologici. Atunci începuse să aibă probleme cu inima, iar doctorii au întrebat-o despre istoricul medical al familiei, despre care nu știa nimic. Însă fiul ei, Brian, a decis să încerce să afle mai multe și a trimis o petiție către Curtea Dakotei de Sud, cerând registrele de adopție ale mamei sale. A primit un teanc de 270 de pagini, printre care se aflau și o mărturie scrisă despre agresiunea suferită, alături de scrisori trimise de tânăra mamă, îngrijorată de starea micuței copile pe care o avusese în grijă numai pentru o lună.

Băiatul a încercat apoi să caute rudele Minkăi pe internet, poate chiar printre anunțurile funerare.

,,Căutam pe cineva pe care îl credeam mort”, mărturisește fiul lui Ruth, acum în vârstă de 54 ani. A căutat numele bunicii sale într-un registru electronic și a fost surprins să găsească un număr de telefon: ,,Mi s-a tăiat respirația pentru o secundă.”

Minkăi nu îi venea să creadă că o avea la telefon pe fiica sa biologică. Începuseră să îi tremure picioarele și nu putea pricepe cum o fată de fermă naivă și needucată putea să aibă nepoți ajunși atât de bine în viață.

O lună mai târziu, Ruth și Brian Lee au luat avionul spre California. Au ajuns la apartamentul bine întreținut al Minkăi, aflat pe o stradă umbrită de rânduri de palmieri, cu un buchet de flori gigantic. Femeii nu-i venea să creadă cum mâinile fetei sale semănau atât de mult cu cele ale propriei mame și era surprinsă de asemănarea gusturilor lor la îmbrăcăminte. S-au adâncit în studierea albumelor foto de familie și și-au povestit tot ce rataseră în timpul în care nu fuseseră împreună:

,,Era ca și când nu ne-am despărțit niciodată, ca și când am fost alături de familia mea toată viața”, mărturisește Minka.

De atunci, cele două familii s-au mai întâlnit de multe ori. Minka și-a vizitat nepoții și strănepoții în Wisconsin și Texas și plănuiește să meargă în Alabama la primăvară, unde își va sărbători cei 100 de ani recent împliniți. A început să își împărtășească povestea de viață membrilor bisericii și comunității, iar portalul Orange County Register a publicat povestea ei în decembrie. Despre reuniunea improbabilă a familiei s-a scris până și în ziarul local din Viroqua, orașul de baștină al lui Ruth din vestul Wisconsinului.

,,Totul a fost o experiență uluitoare, ireală parcă. Uneori, încă mai cred că mă voi trezi și totul va fi fost doar un vis frumos”, spune Ruth, în vârstă de 82 ani.

Fata Minkăi, Dianna Huhn (55), mărturisește că reuniunea a umplut un gol pentru mama ei, pe care femeia elegantă, cu ochi albaștri sclipitori, îl ținuse ascuns mulți ani, ca pe un tainic secret: ,,Nu am mai văzut-o niciodată pe mama atât de fericită.”

Share

Ce te face să fii pro-viață? Sute de răspunsuri din America (1)

ase

O întrebare pusă printr-un banner postat luni, 3 octombrie 2016, pe pagina de Facebook a organizației Human Coalition a făcut ca sute de americani să posteze comentarii în care arată motivele pentru care sunt pro-viață.

Majoritatea comentatorilor sunt femei care au făcut avort și au cunoscut ce înseamnă trauma post-avort, femei care au fost în criză de sarcină și au născut copilul sau părinți care au adoptat imediat după naștere un copil al unei mame care nu a putut să îl crească și a refuzat avortul.

Răspunsurile lor sunt binevenite, pentru că au curajul să spună argumentele de bun simț pentru care atitudinea pro-viață este firească. Între ele: omul este om din momentul concepției, copiii în primele luni ale vieții sunt cele mai vulnerabile ființe umane, adopția este o alternativă eficientă la avort, avortul rănește femeia, trăirea în negare nu anulează trauma.

În România sunt foarte multe persoane pro-viață care nu au curajul să își spună public opiniile. Sperăm că aceste mărturii vor ajuta și în această direcție. Dacă doriți să o faceți, vă rugăm să ne scrieți pe adresa studentipentruviata@gmail.com.

Iată traducerea primelor 8 comentarii.

Mary West: Sunt o femeie în vârstă de 66 ani. Am fost adoptată la 8 luni de doi oameni minunați. Am avut o copilărie extraordinară și nu aș fi putut fi iubită mai mult. Ambii părinți au trecut la cele veșnice acum, dar nu trece o singură zi fără că eu să nu îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce am avut și am. Fratele meu, care a decedat și el, a fost adoptat, de asemenea. Părinții mei mi-a dat o plachetă pe care scrie „Nu ești carne din carnea mea, nici os din oasele mele, dar, în mod minunat, ești din mine. Să nu uiți niciodată, pentru nici un minut, că nu ai crescut sub inima mea, ci în ea”.

Christine Woodard: Nu m-am gândit cum sunt, pro-viață sau pro-avort, până când am fost agresată sexual și am rămas însărcinată. Toată lumea a presupus că voi face avort. Dar pur și simplu eu nu am putut! Am încredințat copilul spre adopție și, când mă gândesc la viața lui și cât de minunat este, cât de minunat este acest copil, izbucneasc în plâns. Povestea ar fi fost foarte diferită și, deși modul în care acest copil a fost conceput a fost groaznic, copilul este o binecuvântare și există un motiv pentru care el este în această lume, indiferent de modul în care a apărut! Acum sunt atât de pasionată de a fi pro-viață, încât spun tuturor povestea mea de viață atunci când pot… Fiecare copil merită să trăiască și poate fi mai greu pentru tine să dai viață în anumite circumstanțe, dar, la sfârșitul zilei, copilul tău ar trebui să fie mai mult important decât sentimentele tale… Și sunt atât de mulți oameni care s-ar bucura să adopte…

Elisa Rosa: Avem 15 ani. El era abuziv emoțional și a avea o istorie întreagă cu fete tinere. Testul a fost pozitiv. Am fost îngrozită la gândul că eu n-aș iubi copilul făcut cu el, dar am simtit ca nu voi fi niciodată în stare să trăiesc cu mine dacă aș fi făcut avort. Fiica mea are acum 6 ani și de fiecare dată când mă uit la ea îmi amintesc de ce sunt pro-viață – pentru că eu o iubesc din toată inima.

Anne Cooper: Am făcut un avort în prima sâmbătă din luna decembrie 1975. Prin rugăciunea altor femei, m-am vindecat emoțional la câțiva ani mai târziu. În urmă cu aproximativ 10 ani, o femeie care este extrem de apropiată de mine era într-o clinică de avort locală, înaintea unui avort pe care tocmai îl plătise integral. Dintr-o dată, ea a ales să plece de acolo. Fiica ei este absolut cea mai frumoasă, creativă, plină de bucurie și iubitoare de viață fată pe care am întâlnit-o vreodată în viața mea.

Debby Johnson: Am adoptat-o pe fiica mea cu 33 de ani în urmă și mă rog întotdeauna pentru mama ei biologică, care a ales să o nască.

Sheila Dethrow Campbell: Aveam 15 ani. „Iubitul” meu a făcut dragoste cu mine, s-a căsătorit cu mine (am divorțat 6 ani mai târziu) și, cu susținerea părinților și ajutorul celui de-al doilea soț, am crescut un băiețel simpatic. El are acum 40 de ani, este soț și tată, a făcut masterat în agronomie. Sunt foarte mândră de el și de influența pozitivă pe care o are prin cariera sa și prin coaching-ul pentru copii și alte binefaceri pe care le face în societate. Lumea este mai luminoasă cu el în ea. Sunt atât de recunoscătoare părinților mei că nu au crezut în avort, când eram prea mică pentru a lua decizii despre sarcină. Vorbesc cu alte femei care au făcut avort… ele au regrete și au ochii înlăcrimați și se gândesc la datele la care copilul lor ar fi fost născut. Ele plâng pierderea copilului, chiar dacă nu a fost decizia lor. Sunt decizii luate de către părinți și cadre medicale, care nu vor să să cunoască efectul acestei decizii. E atât de trist. Nu este o alegere. Este o ucidere clară, la care închidem ochii.

Diane Sweeney: Am o fiica adoptivă și sunt cu adevărat recunoscătoare mamei ei biologice.

Lisa Anne Long: Era în 1977, în Fort Lauderdale. Aveam 17 ani, iar testul a fost pozitiv. Din fericire, epoca luminată răsărise deja și, de mai mulți ani, lumea se trezise și oferise femeilor libertatea de alegere. Am crezut în ea cu toată inima mea; îmi convenea, pentru că atunci când mă confruntam cu rezultatul inevitabil al propriei mele promiscuități, aveam nevoie să cred în ea.

Angajamentul meu pentru „drepturile femeilor” (ale mele) m-a purtat pe ușa unei clinici de avort. Am fost ușurată când singura consiliere pe care am primit-o a constat în două întrebări. Câți bani am și ce formă de contracepție am folosit?

Am luat cu recunoștință Valium oferit și m-am agățat cu toată puterea mea de luminata mea „alegere” neinformată atunci când m-am întins pe masă. După ce ușurarea pe care o așteptam nu a venit, un sentiment sâcâitor că poate, doar poate, am făcut ceva într-adevăr groaznic a început să apară în mine.

Am plecat de la clinică hotărâtă să astup gura acelui sentiment cu marea pătură numită libertatea de alegere. Pe măsură ce timpul, a trecut îndoielile mele au fost înăbușite de retorica feministă a justificării, negării, a jumătăților de adevăr și de o agendă politică pasionantă.

Câțiva ani mai târziu, am fost rugată să particip la un forum cu privire la avort, unde era posibil să existe și unele dezbateri. Până în acest moment eram sigură că nu pot fi intimidată, deoarece activitățile mele pro-avort au băgat la fund toate îndoielile mele, și eram convinsă că sunt în siguranță, la înălțime, din punctul de vedere al standardelor morale. La urma urmei, toți, de la Jimmy Carter la Dan Rather susțineau același lucru ca și mine.

Înainte de a începe forumul, luminile s-au estompat, și cineva a anunțat că un scurt film despre un avort în primul trimestru va fi difuzat. Asta e bine, mi-am zis, că așa o să vadă oamenii că vorbim doar despre o bucată de țesut.

Imaginea de pe ecran s-a focusat și acolo, înaintea mea, era o persoană mică, cu brațe și picioare și formă de om. Acesta a fost un simplu avort la 10 săptămâni, a spus naratorul. Înainte de a mă putea gândi sau a-mi întoarce privirea, un tub ca de aspirator a apărut pe ecran, a fost pornit, iar părțile corpului au început să fie dezmembrate în mod eficient și apoi micuța formă a dispărut. O groază absolută și o durere copleșitoare au izbucnit din lăuntrul meu. (Avortul meu a fost efectuat la 10 săptămâni.) M-am simțit rău, trădată și furioasă.

Un vechi proverb spune că adevărul doare și, Doamne, cât doare!, pentru că, într-un singur moment îngrozitor, mi-am dat seama că toată raționalizarea, justificarea, vorbele, vorbele, vorbele nu pot niciodată să facă să dispară adevărul elementar de pe ecran, că acei copii mor – că copilul meu a murit într-un avort.

De asemenea, mi-am dat seama cât de complet falsă din punct de vedere intelectual am fost atunci când am apărat ceva despre nu am știut nimic cu adevărat. Din acel moment, am devenit o persoană care își amintește în primul rând acele părți ale corpului care plutesc și rapiditatea cu care ele au fost eliminate.

Am ajuns să înțeleg că „alegerea” de a comite crima a fost tot ce clinica și personalul medical aveau să îmi să ofere mie, căci altfel nu ar mai fi acolo pentru mine sau pentru oricare dintre celelalte femei exploatate pe care le cunosc, care au răni fizice, emoționale și / sau psihologice.

Atât timp cât operatorii clinicilor pot continua să ocolească adevărul și să convingă pe alții că este vorba despre alegere și nu despre uciderea copiilor, femeile vor continua, cu ignoranță, să sporească afacerile prospere ale clinicilor de avort în detrimentul vieții copiilor lor și în detrimentul propriei lor sănătăți emoționale și fizice.
Începând cu Roe vs Wade, au fost date legile cu privire la legalizarea avortului prin minciuni, înșelare și obliterarea adevărului. Milioane de oameni și-au pierdut viața, pentru că femeilor tinere nu li s-a spus nici măcar cele mai elementare lucruri despre dezvoltarea fetală sau posibilitatea complicațiilor fizice ale avortului. O problemă medicală sau chiar moartea, care pot să apară și apar în timpul acestei proceduri chirurgicale invazive, nu sunt menționate niciodată.

Săptămâna trecută m-am dus cu câinele meu, un Springer Spaniel, la medicul veterinar. Doctorul mi-a spus că are nevoie de o operație și, cu politețea firească, pe lângă faptul că asta e prevăzut de legile statului, m-a informat în detaliu cu privire la procedură, la complicațiile posibile și la potențialele probleme care ar putea apărea în timpul operației sau după aceea. Ei bine, cu tot respectul pentru cele drăgălașele ființe cu blană și cu patru picioare, un Springer Spaniel nu este o femeie; și totuși câinele meu este mai respectat, conform legii, decât mine.

Thomas Jefferson a spus „Grija pentru viața și fericirea oamenilor și nu distrugerea lor sunt singurul obiect legitim al unei bune guvernări.”

Dumneavoastră, doamnelor și domnilor, aveți dreptul și, mai mult, responsabilitatea de a respecta și de a proteja tinerele fete și femei, asigurându-vă că li se spune adevărul. Deciziile bazate pe înșelăciune pot să determine și determina durere și suferință peste măsură.

Vă rugăm să nu permiteți ca acest lucru să continue.

Depoziția mea în fața Senatului Floridei la dezbaterea legii „Womens Right to Know” (Dreptul femeilor la informare).

Share

De Ziua Națională a Adopției continuăm să sprijinim adopția

Adopție 2014

Foto: Cătălin Apostol

Tema Marșului pentru viață 2014 a fost „Adopția, o alegere nobilă”. Astăzi, de Ziua Națională a Adopției, continuăm să sprijinim adopția și sperăm ca un număr cât mai mare de copii să se bucure de dragostea unei familii.

 

Share

Ghidul „Cum pot lua în plasament sau adopţie un copil?”

plasament-1024x680

În acest ghid veți găsi răspunsuri la întrebări precum:
* Ce prevede legislaţia în domeniul plasamentului familial şi a adopţiei?
* Cine poate lua un copil în plasament familial sau adopţie?
* Drepturile şi obligaţiile persoanelor sau a familiilor
* Paşii necesari pentru a lua un copil în plasament sau adopţie
* Actele solicitate familiilor care doresc să ia un copil în plasament sau adopţie
* Întrebări de autoevaluare
Ghidul este realizat de Asociaţia „Tzuby’s Kids” în parteneriat cu Alianţa România Fără Orfani şi se modifică constant în funcţie de modificările legislative sau prin îmbunătăţiri de conţinut.
Ultima actualizare: 16 noiembrie 2015.
Click aici pentru a descărca gratuit ultima versiune!

Sursă: Știri pentru viață

Share

Nancy Reagan (6 iulie 1921 – 6 martie 2016), soția de lângă Președintele Ronald Reagan, a fost părăsită de tată și apoi adoptată

Nancy_Reagan

Nancy Reagan (Sursă foto: Wikipedia)

Ce șanse în viață are un copil care va fi părăsit de tată după naștere și va fi trimis de mamă la vârsta de doi ani să stea cu rudele, pentru că nu se putea ocupa de el?

Are toate șansele din lume, la fel cum orice copil are toate șansele din lume dacă este sprijinit. Viața lui Nancy Reagan, precum viața lui Steve Jobs, dat de părinți spre adopție pentru că nu își terminaseră studiile, precum viețile lui Celine Dion, Andreea Bocelli și Cristiano Ronaldo, toți trei fiind la un pas de a fi avortați,  arată că cele mai defavorabile împrejurări de la începutul vieții pot fi urmate de un parcurs ulterior de excepție.

Născută Anne Frances Robbins pe 6 iulie 1921, în New York, Nancy (așa i s-a spus de mică) a fost fiica actriței Edith Luckett și a lui Kenneth Robbins, un vânzător de mașini care și-a abandonat familia curând după nașterea fetiței.

Mama ei s-a reîntors pe scenă când Nancy avea 2 ani și a trimis-o să trăiască la un unchi și o mătușă.

În 1929, pe când Nancy avea 8 ani, mama ei s-a căsătorit cu un neurochirurg din Chicago, Loyal Davis, care a adoptat-o pe Nancy și i-a dat numele lui de familie. Din acel moment, copilăria dificilă de până atunci a lui Nancy a devenit stabilă și fericită. Toată viața l-a descris pe Loyal Davis ca fiind adevăratul ei tată.

„Fără Nancy, nu ar fi fost niciun Guvernator Reagan și niciun Președinte Reagan” – astfel a sintetizat Michael K. Deaver, consilier și prieten apropiat al familiei Reagan, rolul uriaș al lui Nancy Reagan în cariera soțului ei.

Dumnezeu să-i odihnească!

800px-Photograph_of_Governor_Ronald_Reagan,_Ron_Junior,_Mrs._Reagan,_and_Patti_Davis_-_NARA_-_198603

Familia Raegan în 1967 (Sursă foto: Wikipedia)

Share

Starul american Jim Caviezel a adoptat doi copii cu dizabilităţi

caviezel2 Jim Caviezel a devenit faimos pentru rolul lui Iisus pe care l-a interpretat în filmul „Patimile lui Iisus”. Însă, viaţa personală este chiar mai remarcabilă decât incredibilul său talent actoricesc. Alegând un drum pe care puţini se încumetă să meargă, el şi soţia lui Kerri au adoptat doi copii din China, ambii cu nevoi speciale. Primul a fost Bo, un băieţel ce fusese abandonat într-un tren imediat după naştere. El a fost crescut într-un orfelinat până la vârsta de cinci ani, spunându-i-se că nu va avea niciodată o mamă. O tumoare pe creier ce era vizibilă şi la nivelul capului îi ameninţa viaţa, eliminând astfel orice şansă la o familie iubitoare. Mai târziu, Caviezel şi soţia sa au decis să adopte un alt copil, o fetiţă nou născută ce era sănătoasă. Însă, înainte de adopţie, cuplul a întâlnit o altă fetiţă de cinci ani ce avea, de asemenea, o tumoare pe creier. Gândindu-se că fetiţa sănătoasă va putea găsi o familie iubitoare care să o adopte, cei doi au ales să o adopte pe cea cu probleme ce nu ar fi avut niciodată o astfel de şansă. Vă prezentăm mai jos câteva fragmente din interviul pe care  actorul l-a acordat publicaţiei Catholic Digest: Tu şi soţia ta Kerri aţi devenit părinţii adoptivi ai unui băieţel Bo şi ai unei fetiţe, LeLe, ambii orfani din China. Ce impact a avut acest lucru asupra ta şi asupra credinţei tale? Nici nu ştiu cum am fost înainte (râde). Dennis Quaid mi-a spus acum mult timp când l-a avut pe fiul său Jack . Acum ştiu ce înseamnă asta cu adevărat. Chiar dacă ei sunt adoptaţi, simt ceva la fel de puternic ca un instinct. Asta m-a dat peste cap. Totdeauna am crezut că dacă voi adopta un copil nu voi avea acelaşi sentiment ca atunci când ar fi genetic copilul meu. Total greşit. În ce manieră a influenţat acest lucru credinţa ta şi a soţiei tale? Ei bine, noi suntem nişte oglinzi, nu-i aşa? În fiecare zi când mergem la şcoală noi ne rugăm. Nu vorbim, ci ne rugăm. Tot timpul simt că noi comunicăm mai bine în rugăciune. Dacă eu nu rămân statornic, nici ei nu rămân. Ce altceva din rolul de tată te-a schimbat? Cred că iubeşti mai mult. Văzând-o pe soţia mea îngrijind copiii şi modul în care ei răspund la asta, precum şi felul lor de a fi, mă face să-i iubesc mai mult. În plus, sunt mult mai responsabil de atribuţiile mele. Nu sunt condus de sentimentele mele, ci de dragoste, care este o alegere. Şi asta se manifestă prin faptul că sunt absorbit de copii mei – nu mai e un mod de a simţi, ci devine un mod de a acţiona. Asta e ceea ce m-a învăţat credinţa mea şi e ceea ce acum îi învaţă pe ei, dar pentru aceasta ei trebuie să o vadă venind de la amândoi. Care sunt lucrurile care îţi aduc cea mai mare satisfacţie atunci când eşti tată? Zilele trecute, fetiţa mea mi-a sărit în poală, şi-a pus mâna pe faţa mea şi mi-a şoptit la ureche: „Tăticule, te iubesc atât de mult.” Te atinge la inimă. Când ajungi acasă şi copiii fug către tine, se urcă pe tine şi te apucă de picior. Noi avem un mic ritual. Ei stau pe picioarele mele şi eu îi duc în bucătărie şi nu facem altceva decât să râdem. Ce rol a jucat soarta în procesul de adopţie pentru tine şi soţia ta? Ieşeam de la slujbă când Susie McEveety, soţia lui Steve McEvety, care a regizat „Patimile lui Iisus”, mi-a zis: „Am văzut poza unui copil cu o tumoare în vârful capului şi pe creier”. Şi i-am văzut ochii – asta sună cam siropos, dar vă spun adevărul: în inima mea l-am auzit pe acest băieţel spunându-mi: Mă vei iubi? Apoi i-am spus soţiei. Credeam că o nu o să fie deloc de acord, dar a spus: „Eu am spus că nu am fost dispusă să adopt, eu vreau propriii mei copii”. Am fost foarte aproape de a avea copii, dar nu a mers, şi asta e tot ce pot să spun deşi încă sper să avem copiii noştri biologici cu toate că ştiu în străfundul inimii mai puternic decât orice, chiar şi decât întâlnirea cu soţia mea şi devenirea mea ca actor, că asta e ceva ce Dumnezeu a rânduit pentru noi. Unul dintre lucrurile care te-a îndemnat să alegi procesul de adopţie a fost provocarea pro-viaţă. Poţi să ne împărtăşeşti ceva despre asta? Un cunoscut mi-a spus: „Eşti pro-viaţă, dar dacă tu crezi cu adevărat în ceea ce vorbeşti, adoptă un copil, dar nu orice copil, ci unul cu o deficienţă serioasă şi vei deveni pro-viaţă”. El nu şi-a schimbat poziţia niciodată şi acest lucru m-a convins. Nu cred că şi-a imaginat vreodată că o să fac acest pas uriaş. Ascultam Johnny Mathias zilele trecute şi am zis: Încă nu am auzit niciodată o persoană care să cânte ca şi Johnny Mathias. Cât de aroganţi suntem ca doar să ne gândim la cei 51,5 milioane de copii ce au fost avortaţi în ţara asta (n.red. – SUA) fără a face nimic… Uite, eu sunt pentru ajutorarea femeilor. Pur şi simplu nu văd avortul ca şi o soluţie pentru ajutorarea femeilor. Şi nu îmi iubesc cariera atât de mult încât să spun că voi rămâne indiferent la aşa ceva. Apăr fiecare bebeluş care nu s-a născut. Şi, totodată, fiecare voce care ar fi fost unică ca cea a lui Johnny Mathias. Cum putem şti cu siguranţă că nu am ucis chiar copilul care ar fi putut crea un tip special de medicină care i-ar salva pe ceilalţi? Care este motivul pentru care aproape ai refuzat rolul lui Iisus şi de ce acceptarea rolului a fost una dintre cele mai grele decizii din viaţa ta? În viaţa mea, au fost patru decizii cu adevărat greu de luat – unde aş fi putut spune cu uşurinţa „Nu, nu vreau să fac asta”. Prima, să devin actor. A doua, legată de întâlnirea cu soţia mea – decizia de a mă căsători. În această societate în care lumea are concepţia „Acordă-ţi timp”, am ştiut că am întâlnit o doamnă specială şi am ştiut că dacă nu fac asta o să fie o greşeală. A treia a fost „Patimile lui Iisus”. Au fost extrem de mulţi oameni din echipa mea care au spus să stau departe de acest film. Mergeam la culcare şi să îmi spuneam că nu o să fac asta. Şi apoi nu puteam să adorm. Aveam toate semnalele ca să nu fac acest pas, dar ceva din interiorul meu continua să îmi spună: <Fă-o!>. În al patrulea rând, e vorba de copiii mei şi de decizia a adopta copii cu dizabilităţi. Cele patru decizii sunt strâns legate una de alta. Dacă m-aş fi lăsat condus de sentimente, aş fi spus nu la toate patru. Mă gândesc la moarte, la Judecată, iar Dumnezeu ar fi spus că asta avea în plan pentru mine şi eu am refuzat. Iar eu aş fi răspuns că am fost prea speriat. Acesta a fost punct de cotitură. Nu pot să îmi hotărăsc viaţă bazându-mă pe sentimente. Când Îl simt pe Iisus, simt o pace şi un calm de nedescris. Şi nu pot spune că mă însoţeşte peste tot. Dar recunosc pacea când o simt şi îmi spun că sunt pe calea cea bună.

Share

Marșul pentru viață 2019

Descarcă de mai jos foto profil/cover FB și pancarte Marșul pentru Viață:

2%

Donează

RO25BTRLRONCRT0V17367901 - LEI RO10BTRLEURCRT0V17367901 - EURO RO50BTRLUSDCRT0V17367901 - USD
BANCA TRANSILVANIA, SUCURSALA LIPSCANI, BUCUREŞTI

Arhivă Blog