Tag Archives: Săptămâna pentru Viaţă

Concurs de eseuri: Suflet nevinovat cu drept la viață

alege-viata-rs

Cu ocazia Marşului pentru viaţă 2015 „Fiecare viață este un dar”, asociaţia Studenţi pentru viaţă a lansat cinci concursuri. Vă prezentăm mai al optulea eseu din cadrul secţiunii Concurs de eseuri sau povestiri pe tema „Fiecare viață este un dar”.

Autor: Mădălina Manuela Roatiş, Liceul Teoretic German ,,Johann Ettinger”, Satu Mare

Avortul nu este o soluție lipsită de remușcări și amintiri neplăcute. ,,Lovește în mamă, lovește în copil, lovește în cuplu, lovește în Dumnezeu.’’ Ce suflet ar putea să aibă cineva ca să comită indirect o crimă?

A vorbi despre avort înseamnă a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare păcat pe care îl poate săvârși cineva. Trupul mamei este, fără îndoială, cel mai sigur loc ce poate ocroti o ființă umană.

De data aceasta, responsabilitatea atârnă de femeia în cauză. Vina, însă, la rândul ei, este de mai multe feluri. În legătură cu avortul, putem aminti două feluri de culpă: culpa religios-morală și culpa criminală. Ființa umană este completă numai în momentul realizării echilibrului dintre planul fizic, psihic și sufletesc. O traumă precum avortul afectează fiecare din aceste planuri.

Când sufletul îți este greu, te apasă o astfel de decizie şi te urmărește o viață acestă senzație de greutate sufletească. Durerea, sentimentul de vinovăție vor fi prezente mai mereu, indiferent de cat de „pregătită” crezi că ești sau cât de justificată a fost decizia. Dacă situația este analizată, reiese că cele mai grave efecte sunt la nivel psihologic. Fie sunt catalogate ca depresii nervoase, fie ca psihoze – ele se regăsesc în psihiatrie sub numele de sindrom post-avort. Ceea ce este de nedorit în astfel de cazuri, consecințele la nivel psihologic pot fi: tentativa de suicid (din sentimentul că nu se mai poate tolera, privi în ochi, suporta să trăiască); refuzul propriei plăceri sexuale; sentimentul de goliciune, de vid interior care, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de din viață, îți poate umbri orice zâmbet), auto-pedepsirea și auto-persecuția sau pedepsirea partenerului, uneori şi a oricărei persoane din jur.

Comunicarea are un rol important în această situație. Indiferent de decizia luată, trebuie să te consulți înainte cu persoanele specializate, începând de la doctori, psihologi până la persoanele apropiate.

Întreruperea sarcinii este cauzată în principal de două motive: fie nu se dorește păstrarea fătului, fie, din motive medicale, sarcina nu poate fi păstrată. Totuși, suntem liberi să alegem. Indiferent de gravitatea problemei, există cu siguranță o soluție.

Aşadar, nu există nicio justificare pentru ca o făptură să fie ucisă, fără să aibă dreptul de a se naşte.

Dreptul la viață este unul din drepturile fundamentale.“Omul este om din momentul concepţiei. Fiinţa omenească este de atunci desăvârşită şi unică” (Dr. Jérôme Lejeune).

 

Share

Concurs de eseuri: Mamă la 16 ani. Naşterea fetiţei mele este cel mai bun lucru care mi s-a putut întâmpla

IMG_3486----prelucrat-v1-rs

Cu ocazia Marşului pentru viaţă 2015 „Fiecare viață este un dar”, asociaţia Studenţi pentru viaţă a lansat cinci concursuri. Vă prezentăm mai al şaptelea eseu din cadrul secţiunii Concurs de eseuri sau povestiri pe tema „Fiecare viață este un dar”.

Autor:  Adriana-Tamara Pescaru, Liceul Teoretic German „Johann Ettinger”, jud. Satu Mare

Aveam șaisprezece ani, eram tânără studentă la liceu, lipsită în totalitate de griji, abordând atitudinea tipică adolescenților de a acționa pe moment fără a se gândi la consecințe. Toată lumea face greșeli, mă gândeam mereu, unele sunt mai mari, altele mai mici, este un lucru omenesc. Una dintre greșelile mele, care aparținea categoriei de greșeli mari, imense de fapt, era că am rămas însărcinată. Când am aflat, eram deja în luna a doua și nu îmi venea să cred că tocmai mie mi se întâmpla așa ceva. De asemenea, am realizat extrem de greu că în pântecul meu se dezvolta o ființă umană, de care ar fi trebuit să răspund eu.

Atunci trebuia să iau cea mai importantă decizie din viața mea: destinul copilului. Încercam să mă gândesc într-un mod matur și la binele tuturor. Teama față de reacția părinților mei, care nu m-au fi iertat niciodată, și de părerea lumii domina. Ca să nu menționez faptul că așa-zisul „tată” al copilului se mutase înainte cu o lună într-o altă țară. Trebuia să iau decizia cât mai repede, înainte de a fi prea târziu. După mult timp de gândire, nopți nedormite și lacrimi, am ajuns la concluzia că unica soluție era ca copilul să nu se nască. Încă în ziua aceea am sunat la spital şi am făcut o programare pentru ziua următoare.

În noaptea aceea nu am putut adormi, gândindu-mă că poate procedez greșit, dar, într-un final, am reușit. Aveam un vis extrem de ciudat. Era o zi senină, eu eram încă mică. Mama mă ținea de mână; era prima zi de grădiniță. Purtam o rochiță roz cu imprimeu floral. Eu nu vroiam să îi las mâna, fiindcă în lipsa prezenței ei mă simțeam în pericol. Totul părea altfel fără mama, aveam sentimentul că m-a abandonat. Apoi m-am văzut pe mine din prezent. Mă aflam într-o cameră goală cu pereții albi. Un plânset mi-a atras atenția, am urmat zgomotul și am dat peste un pătuț în care se afla un bebeluș. Micuțul zâmbea, avea ochi mari, albaștri și chip strălucitor din care i se reflecta inocența. M-a cuprins un sentiment minunat, de nedescris, pe care nu l-am mai simțit înainte. Simțeam tentația de a-l lua în brațe preț de o secundă, dar, când să mă apropii, a dispărut din senin.

M-am trezit; era doar un vis, dar care părea incredibil de real. Am scăpat o lacrimă, fiind tulburată de cele văzute. Mi-am dat seama că nu eram capabilă să fac un asemenea lucru, de a lua viața unei ființe nevinovate în urma neglijenței mele. Am sunat la spital ca să anulez  programarea.

În următoarele luni ale sarcinii încercam să îmi ascund abdomenul, care se dezvolta pe zi ce trece, purtând haine largi. La un moment dat, însă, când nu mai puteam ascunde secretul, am fost  nevoită să le spun părinților. Reacția lor a fost de neașteptat, fiindcă au fost cât se poate de înțelegători și mi-au oferit sprijinul de care aveam nevoie de mult timp. Mi-au spus că am făcut decizia corectă păstrând copilul și împreună am decis să întrerup un an școala. Peste câteva luni, i-am dat viață unei fetițe de o frumusețe excepțională. Acum stau lângă patul fiicei mele, admirându-i detaliile feței și fiecare mișcare de ai ei. În curând va împlini nouă ani. Timpul trece repede. Adeseori mă gândesc înapoi la trecut, când eram pe cale să fac cea mai mare greșeală a vieții mele, fapt pe care nu mi l-aș fi iertat niciodată. Copilul meu mi s-a arătat în vis, sugerându-mi că vrea să vină pe lume și că merită o șansă. Maternitatea îți arată adevăratul sens al vieții, că cel mai de preț dar este de a avea un copil pe care să îl ocrotești și să îl iubești necondiționat. Există momente incomparabile, cum ar fi când îi crește primul dințișor, sau spune primul cuvânt, succesul primilor pași, să îi auzi râsul sincer, să îl îmbrățișezi, ascultându-i bătăile inimii. Alte experiențe de neuitat în viața unei mame sunt desenele făcute la grădiniță, învățarea primei poezii, cadoul primit de Ziua Mamei, pe care nu le-aș schimba cu nimic din lumea aceasta. Nașterea fetiței mele este cel mai bun lucru care mi s-ar fi putut întâmpla.

Share

Concurs de eseuri: Gravidă într-a zecea. Cum să renunți la o ființă căreia tu însăţi i-ai dat viață?

IMG_3504---prelucrat-v1-rs

Cu ocazia Marşului pentru viaţă 2015 „Fiecare viață este un dar”, asociaţia Studenţi pentru viaţă a lansat cinci concursuri. Vă prezentăm mai al şaselea eseu din cadrul secţiunii Concurs de eseuri sau povestiri pe tema „Fiecare viață este un dar”.

Autor: Ştefania Lucian

Am  decis să scriu această povestire cu scopul de a-mi înfățișa lumii propria mea viață care nu a fost una tristă,chinuită, ci una împlinită și fericită deoarece „Fiecare viață este un dar”.

Totul  a început într-o toamnă ploioasă, când destinul meu a luat o întorsătură radicală. Eram în clasa a X-a și pot să spun că împlinirea mea ca adolescentă era completă. Învățam la cel mai bun liceu din oraș și viața îmi rezerva mii de suprize, pentru care eu nu eram încă pregătită.

Un strigăt mut, dar în același timp chinuit îmi domina corpul. Nu știam ce se întâmplă cu mine, dar mai târziu bănuielile mi-au fost confirmate. Aveam să devin mamă la o vârstă atât de fragedă! Totul s-a întâmplat foarte repede, fără să-mi dau seama ce se petrecea cu mine, însă voiam cu orice preț să apăr îngerul care cu fiecare lună creștea și își crea un loc tot mai important în inima mea.

Prietenii mereu îmi spuneau să renunț la el, fiindcă, odată cu el, și eu voi avea o viață grea și chinuită. Eu nu m-am gândit nicio clipă să renunț la acest dar minunat pe care mi l-a dăruit Dumnezeu, de aceea l-am protejat și i-am dăruit tot timpul meu, pentru a se simți iubit. Chiar dacă nu-i cunoșteam nicio părticică din corp, era copilul meu și îl iubesc nespus de mult. L-am păstrat doar pentru mine, simțindu-i fiecare bătaie, care reușea să mă emoționeze până la lacrimi.

Între mine și bebelușul meu a existat o legătură  strânsă, care nu putea fi destrămată de nimeni și nimic. ram pentru prima dată mamă și de aceea îi urmăream cu atenție fiecare reacție. Prima noatră comunicare a fost  prin intermediul burticii, în a patra lună, când, plină de speranță, i-am spus să dea din picioruș dacă este băiețel și el mi-a răspuns afirmativ. Nu poate fi explicat sentimentul pe care l-am simțit. Era unul care doar într-o secundă îți umple sufletul de speranță, de bucurie, dar în același timp și de teamă, deoarece ești responsabilă de viața care crește înăuntrul tău.

Pe perioada sarcinii am avut o grijă imensă cu el, deoarece era cel mai de preț  lucru care mi-a fost dat de Sus. Nu doream sub nicio formă să-l avortez, deoarece o mamă care își reneagă propriul copil va fi plină de durere și de remușcarea că a avut șansa să-l îmbrățișeze, însă n-a făcut-o.

Au  fost multe împliniri ca mamă, dar, pe lângă aceste împliniri, au fost și o mulțime de momente care voiau să mă facă să renunț, să mă dau bătută. Însă acestea n-au făcut altceva decât să mă întărească. Oamenii sunt răi și niciodată nu vei putea să-i schimbi, oricâte fapte bune ai face. De aceea, trebuie să ții capul sus și să mergi  mai departe cu speranța că Dumnezeu îți pregătește și ție zile de glorie. Inima mea a fost plină de emoții atât pozitive cât și negative. Cei din jurul meu nu voiau decât să mă facă să sufăr, însă, cu ajutorul persoanelor dragi, am reușit să trec peste aceste jigniri.

Întrebarea mea este cum poți să renunți la o ființă căreia tu însăţi i-ai dat viață, care dorește să trăiască, care vrea să-i dai șansa să te iubească ca mamă. Cum poți să renunți atât de ușor la propria ta creație? Cum ar fi fost să renunțe și Dumnezeu Tatăl la noi, să ne lase în voia uitării pe noi, care suntem fiii  Lui? Experiența mea nu a fost una fericită, dar mi-am asumat greșeala făcută și pot să afirm că această întâmplare m-a făcut să îmi dau seama de importanța vieții unui om. Știu că nu sunt un model de urmat, deoarece la vârsta mea trebuia să mă ocup de școală, însă sper că povestea mea să fie luare de minte. Băiețelul meu acum este mare, are opt luni și în fiecare zi mă face tot mai fericită. Mă mândresc cu el, deoarece este copilul meu scump și iubit. De câte ori îmi întâlnesc „prietenii” aceia care doreau să renunț la el, le amintesc că băiatul meu este o minune care a avut norocul să nu fie ucis de propria mamă, este o persoană care are la fel ca noi are o inimă și har primit de la Dumnezeu, de aceea are tot dreptul să trăiască, fiindcă el nu a comis nicio greșeală. Nu am cui să mulțumesc pentru această minune, numai lui Dumnezeu, fiindcă doar El a fost alături de mine în aceste clipe de încercare și neliniște. Sper ca pe viitor să nu se mai comită atâtea nedreptăți și să apreciem fiecare viață, deoarece, fără voia mamelor noastre, nici noi nu am fi existat.

Share

Concurs de eseuri: Jurnalul unei fetiţe

IMG_3502---prelucrat-v1-rs

Cu ocazia Marşului pentru viaţă 2015 „Fiecare viață este un dar”, asociaţia Studenţi pentru viaţă a lansat cinci concursuri. Vă prezentăm mai al cincilea eseu din cadrul secţiunii Concurs de eseuri sau povestiri pe tema „Fiecare viață este un dar”.

Autor: Ana-Maria Tomi, 12 ani

S-au împlinit 30 de zile de când trăiesc sub inima ta, mamă. Inima mea, ca și a ta, bate deja. Și bate-bate repede de tot atunci când mă gândesc cât de mult mă veți iubi voi doi: mama și tata. Acestea vor fi primele persoane pe care le voi striga: mama și tata și iarăși mama și tata! Vă iubesc atât de mult! Poate nici nu știi încă, mamă, că eu trăiesc aici: oi fi eu micuță, dar trăiesc! Cordonul ombilical ne leagă, mamă, chiar dacă poate nu simți. O să afli în curând că în trupul tău mai e o inimioară care bate.

Mamă, acum am deja şase săptămâni. Sunt fetiță. Îți imaginezi, mamă, cât de mult o să mă iubești? O să mă îmbraci în rochițe, o să-mi împletești părul cu flori… Și eu te iubesc foarte-foarte-foarte mult! O să ne plimbăm amândouă cu bicicleta prin parc vara, iar iarna o să stăm sub pătură să citim povești. O să avem secretele noastre: numai noi două, ca între fete! N-o să-i zicem nimic lui tati! Iar tata o să-mi citească povești și o să-mi cânte, iar eu voi râde de vocea lui caraghioasă, pe care o aud și acum, în burtă, când vorbește cu mine: „Hei, bebe, ești bine?”

Ce repede trece timpul, mamă! Iată, trăiesc ca un omuleț în miniatură de trei luni. Voi, părinții mei, nu știți că voi avea părul blond, iar ochii mei vor fi albaștri! Ochii mei albaștri se vor oglindi în ochii tăi albaștri, mamă, întocmai cum se oglindește cerul în mare! O să-ți treci degetele prin părul meu, care aproape că va scoate scântei la atingerea ta plină de dragoste!

Am 14 săptămâni. Parcă văd: ai aranjat camera mea. Îmi doresc un pătuț alb, cu perne moi, pereții camerei să fie roz deschis, pe dulăpioare să am hăinuțe, jucării și cărți frumos colorate. Însă cel mai mult îmi doresc să te văd pe tine, mamă! Cred că și tu ești nerăbdătoare. Oare pregătești cu mâinile tremurânde camera mea?

Dar… ce se întâmplă? Unde ești, mamă? De ce văd acest cârlig venind spre mine? Ce e, amă, ce e? Ce vrea? Mamă! Mamă! Ajută-mă! Mă taie! Îmi taie mâinile, picioarele… mă doare atât de tare, mamă! De ce îl lași să mă rupă? Mânuțele mele, mamă… De ce lași cârligul să le taie? Mă doare atât de rău… Te iubesc, mamă! Nu te voi vedea niciodată.

Share

Concurs de eseuri: Viaţa este TOT ce avem. Şi o primim gratis, în dar

IMG_3492-prelucrat-v1-rs

Cu ocazia Marşului pentru viaţă 2015 „Fiecare viață este un dar”, asociaţia Studenţi pentru viaţă a lansat cinci concursuri. Vă prezentăm mai al patrulea eseu din cadrul secţiunii Concurs de eseuri sau povestiri pe tema „Fiecare viață este un dar”.

Autor: Oana Maxim, Botoşani

Văzând ceea ce se întâmplă în societate şi percepţia pe care unele persoane o au despre mica făptură din pântecele mamei, am început să mă gândesc serios la cauzele care îi împiedică pe oameni să înţeleagă valoarea unui copil şi să se gândească mai mult la factorii externi (stare materială, posibilităţi de întreţinere, carieră, succes pe plan profesional).

Am ajuns la ideea că omului îi este foarte greu să aprecieze ceva ce nu percepe cu ajutorul simţurilor, pentru că este dependent de simţuri. Chiar dacă mămica simte unele schimbări din momentul în care rămâne însărcinată, totuşi nu se poate asemăna cu momentul în care ochişorii copilului se deschid pentru prima dată la chipul mamei. Astfel, tendinţa viitoarei mămici şi a celor ce o înconjoară este să se raporteze mai întâi la lucrurile materiale şi această tendinţă devine mai importantă decât minunea care se produce în pântecele femeii: naşterea unei alte vieţi.

Dar ce este viaţa până la urmă? Nu este oare darul pe care noi toţi l-am primit în momentul în care mamele noastre au spus „DA” vieţii? Nu este oare ce avem noi cel mai de preţ, lucrul pentru care muncim din greu, ne sacrificăm, la care nu suntem niciodată pregătiţi să renunţăm şi pe care marea majoritate îl apreciem cel mai mult în momente critice?

Câţi dintre noi nu ar da orice pentru a-şi prelungi viaţa, pentru a ajunge să aibă o viaţă fericită, încununată cu reuşite, cu mulţumire şi linişte sufletească? Oare chiar avem nevoie neapărat de un necaz sau de o nenorocire în viaţa noastră pentru a descoperi cu adevărat că viaţa este TOT ce avem?

Din păcate, adesea aşa se întâmplă. Atunci când omul cunoaşte suferinţa pe propria-i piele, începe să privească dincolo de aparenţe, să se întrebe cum şi de ce a ajuns în starea în care se află, ce îl poate ajuta să se ridice şi să îşi continue drumul mai departe, sau pur şi simplu care îi este rostul şi de ce nu îşi află liniştea în ceea ce face.

Să ne gândim puţin la un caz de îmbolnăvire gravă a unei rude (mamă, tată, frate, soră etc). În momentul în care aflăm de o boală gravă, de un diagnostic dur care nu lasă loc speranţei, este inevitabil ca o stare de nelinişte, de neputinţă sau tristeţe să nu ne cuprindă. Atunci începem să acumulăm în interiorul nostru tot felul de amintiri, gânduri, sentimente, speranţe, rugăciune şi dorinţa de a face orice ne stă în putinţă pentru a ajuta persoana suferindă. Nu-i aşa că cel mai mare dar pe care am putea să i-l oferim ar fi zile din propria viaţă, picături din propria sănătate, firimituri din a noastră vitalitate?

Cine ar putea să îşi privească mama sau tatăl murind fără să se simtă neputincios că nu poate să îi dăruiască din propria viaţă, pentru că, la rândul său, viaţa i-a fost dăruită de aceste două persoane minunate care l-au crescut, învăţat, sfătuit, ascultat, îndrumat şi ajutat oricând a avut nevoie?

Sau ce om ar putea să îşi privească un frate sau o soră murind, fără a rememora toate momentele, năzbâtiile, râsetele şi năzdrăvăniile pe care le făceau împreună, pe care le împărţeau şi le trăiau cu maximă intensitate, fără a vrea să îşi dăruiască propria viaţă doar pentru a prelungi zilele acelui frate sau prieten, acelei surori sau şi prietene?

Analizând puţin, realizăm că, într-adevăr, viaţa pe care nu putem să o definim cu prea multe cuvinte din punct de vedere fiziologic decât prin bătăile inimii, respiraţie sau alte aspecte care ne indică prezenţa vieţii, este cel mai mare dar pe care îl avem şi pe care, în unele situatii, ne-am dori să îl dăruim la rândul nostru mai departe.

Viaţa este motivul pentru care astăzi ne aflăm aici (oriunde ar fi acest loc), motivul pentru care spunem: „Sărut mâna, mamă!” şi „Sărut mâna, tată!”, motivul pentru care respirăm, vorbim, simţim, iubim şi multe altele.

Viaţa este cea care ne dă toate oportunităţile pe care ni le-am putea dori! Muncim pentru a avea o viaţă fără griji, iubim pentru a avea o viaţă frumoasă, ajutăm pentru a avea o viaţă bună, ne întemeiem o familie sau urmăm calea pe care inima ne-o indică, pentru a avea o viaţă împlinită. Alergăm zilnic după idealuri,  muncim mult,învăţăm şi ne străduim să creştem permanent (spiritual, material, profesional), dar uităm să ne mai oprim niţel, să ne odihnim sufletul, să ne limpezim gândurile şi să ne liniştim cugetele.

Să ne gândim puţin şi la „mititeii” din burticile mamelor. Ei au viaţă, fiind cel mai fraged „stadiu”, dacă am putea să îl numim aşa. Ei bine, fiind o făptură vulnerabilă, mică, dar care are în propriile celule aceeaşi viaţă pe care o avem şi noi (căci nu ne-a adus barza pe niciunul!), ei trebuie să fie protejaţi şi îngrijiţi cu mare atenţie până când devin capabili să intre în contact cu lumea de dincolo de burtica mamei.

E ca vorba aceea: „Nu uita niciodată de unde ai pornit!” Ei bine, tot de acolo am pornit şi noi, de la momentul concepţiei, când mama şi tata ne-au dăruit şi nouă din celulele şi din materialul lor genetic. Trecând zilele şi săptămânile, ne-a adăpostit pantecul mamei călduţ şi confortabil. Era tot ceea ce aveam în acel moment. Uneori mama ne cânta, alteori vorbea cu noi, ne povestea, ni se destăinuia, aşa încât relaţia dintre noi a devenit una cu adevărat unică şi deosebită.

Chiar dacă poate a întânit unele obstacole sau probleme, mama mereu ne-a liniştit cu o mângâiere, cu o şoaptă, spunând: „Totul va fi bine! Mami are grijă de tine!”. Cu ce am putea noi să echivalăm tot ceea ce trăim din primul moment al concepţiei şi până în momentul de acum? Cu absolut NIMIC.

Cât de minunat trebuie să fie a simţi cum o nouă viaţă se dezvoltă în tine! Ce simte cea care trece prin tot felul de sentimente – de la stările de rău, momentele în care îi asculţi inimioara propriului copil, primul picioruş în burtă, durerile naşterii şi până la primul contact cu bebeluşul – dacă nu împlinire şi fericire? Ce om mai poate şterge cu buretele absolut toate cele enumerate mai înainte doar privind ochii sau ascultând primul plâns al copilului? NIMENI. Doar mama.

Aşadar, ea este cea care înţelege cel mai bine ceea ce înseamnă darul sfânt al vieţii în toate formele ei, deoarece, pe lângă propria experienţă şi propriile trăiri, ea este şi cea care poate să aducă pe lume o altă viaţă. Ea este cea care spune „MULŢUMESC!” din toată inima şi tot ea este exemplul viu şi grăitor care ne ajută pe noi ceilalţi să înţelegem acest minunat dar pe care îl avem.

În mod cert, FIECARE VIAŢĂ ESTE UN DAR!Trebuie doar să ne dorim să descoperim acest lucru, pentru că, în sinea noastră, deja îl conştientizăm, însă trebuie să trecem prin unele experienţe pentru a fructifica şi preţui cea mai mare avuţie pe care – culmea! – o  primim gratis!

Noi ne-am primit darul! De acum este responsabilitatea noastră să îi ajutăm şi pe alţii să îl primească pe al lor şi putem face acest lucru prin susţinerea mamelor însărcinate, prin ajutor, sfaturi şi bunăvoinţă. Trebuie să respectăm dreptul la viaţă al fiecărui copil pentru că şi dreptul nostru la viaţă a fost respectat. Aşa cum noi ne bucurăm de tot ce ne dăruieşte Bunul Dumnezeu, tot aşa trebuie să îi oferim şansa oricărui prunc să se bucure, să îşi bucure părinţii, să le mulţumească pentru că au spus „DA” vieţii şi să îi iubească din tot sufletul.

Fiecare viaţă este un dar!

Share

Povestea ofițerului FBI care a vrut să-și avorteze fetița cu Sindrom Down / Revista „Pentru viaţă” nr. 4 – Primăvara 2015

article-2440151-186F1ACB00000578-576_634x376 Heath White este un bărbat „perfect”, care a făcut totul la perfecțiune: studiile, atletismul, cariera sa de ofițer FBI. Crescut în estul Texasului, ştia un singur lucru: succesul.  A câştigat o bursă la North Western State, în statul american Louisiana. Acolo a început pasiunea sa pentru alergat, dar şi suita de reuşite în viaţă. El le-a povestit reporterilor de la emisunea E:60 a postului de televiziune ESPN că la şcoală avea numai note mari: „După ce am absolvit liceul, am intrat la facultatea de drept pentru un semestru şi am fost acceptat într-un program de antrenament pentru piloţi al Forţelor Aeriene SUA. Am crescut cu filmul TopGun. Vroiam să fiu Maverick (un personaj din film)”. Antrenat pentru succes După absolvirea clasei de piloţi, White a cerut-o în căsătorie pe prietena lui din şcoala generală: „La sfârşitul festivităţii de absolvire, toţi colegii s-au adunat în jurul lui Jeniffer, iar eu am îngenuncheat în faţa ei în timp ce toţi strigau: «Vrei să te căsătoreşti cu mine?»” Jennifer, viitoarea doamnă White, a răspuns afirmativ. În documentarul de la ESPN, ea îşi aminteşte cu nostalgie: „O doamnă s-a apropiat de mine şi m-a întrebat: «Până la urmă pe care l-ai ales?» «Pe cel cu inelul», i-am zis”. „Copiii noştri aveau să fie deştepţi, pentru că amândoi suntem absolvenţi de facultate. Urmau să fie perfecţi”, povesteşte Jennifer. Primul lor copil, Peeper, o fetiţă născută în 2005, a fost, desigur, şi ea perfectă, ca tot ce făcea Heath. Momentul de cumpănă Peste un an, cei doi soţi, care şi-ar fi dorit şi un băieţel, aşteptau din nou un copil. De data aceasta, lucrurile nu au mai fost la fel de minunate. Testele prenatale au arătat că acesta urma să aibă Sindrom Down, o boală provocată  de un cromozom în plus, care întârzie şi limitează modul în care copilul se dezvoltă, atât fizic cât şi mental. „El voia să fie perfect şi voia să se asigure că nimic din ceea ce făcea nu-i va sta în cale. Nu era ceea ce plănuise, nu era familia pe care plănuise să o aibă. NU MAI ERA TOTUL PERFECT, ŞI ASTA NU ERA BINE”, îşi aminteşte cu amărăciune soţia lui. Întrebată de reporterul de la ESPN de ce anume s-a temut cel mai mult în acele clipe, Jennifer a răspuns onest: „Că mă va părăsi, că pur şi simplu va fugi. Şi cel mai rău era că ştiam că îmi va cere să avortez, deoarece principiile lui în legătură cu avortul nu erau atât de puternice ca ale mele”. Ulterior, Heath nu a negat aceasta: „Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă s-o forţez să facă un avort. Principala mea grijă era în legătură cu ce va crede lumea despre mine: ca bărbat, ca pilot, ca ofiţer în Forţele Aeriene. Ce slăbiciune a mea a provocat acest lucru?” Jennifer îşi aminteşte şi acum cu tristeţe de acele clipe: „Nu a avut un comportament urât, obraznic sau abuziv. Dar pur şi simplu era absent emoţional”. „De ce eu?” Iată ce au povestit cei doi în faţa camerelor de filmare despre zbuciumul de atunci: Heath White: „Sunt superior din punct de vedere genetic. Sunt un câştigător cu sânge de campion. Să afli că vei avea un copil cu Sindromul Down e ca şi cum ai muri. Aşa mă simţeam eu. Mă simţeam de parcă aş fi primit un copil defect. Aveam permanent în minte întrebarea: DE CE EU?” Jeniffer White: „Îl iubesc pe bărbatul acesta mai mult decât propria mea viaţă, deci a trebuit să mă gândesc ce ar fi dacă aş scăpa de fetiţă. Şi îmi aduc aminte că o voce slabă din interior îmi spunea că nici nu se pune problema. Nu se va întâmpla aşa ceva. Eu am luptat cu aceste gânduri aproape o oră. El a luptat luni în şir”. Punctul de cotitură Paisley White s-a născut pe 16 martie 2007. Jennifer povesteşte cum s-a simţit în acele momente: „M-am simţit de parcă am pierdut un copil, chiar dacă copilul era chiar în faţa mea. Dar, după ce am început s-o alăptez, mi-am zis că e perfectă, vom fi bine cu toţii”. Privind-o, i s-a părut că nici nu arată de parcă ar avea Sindromul Down. Dar Heath a adus-o imediat cu picioarele pe pământ, spunându-i că se vede clar că fetiţa are Down. „Pentru Heath, care în perioada aceea încetase să mai alerge în competiţii, acceptarea a durat câteva luni”, îşi aminteşte şi Jennifer. Dar ce anume l-a făcut să îşi schimbe atitudinea? „Momentul decisiv”, povesteşte Heath, „a fost când am gâdilat-o, iar ea a început să râdă şi a încercat să mă îndepărteze. Iar râsul ei şi faptul că interacţiona cu mine m-au făcut să înţeleg că este la fel ca orice alt copil. Este copilul meu”. Întrebat ce simte când îşi aduce aminte de acel moment, Heath spune: „Fericire. Pentru că în acel moment Paisley a reuşit să mă schimbe”. Sindrom Down e şi destinul meu! DS De atunci, Jennifer povesteşte că Heath a început să alerge din nou – de data asta împingând-o pe Paisley în cărucior. „Ca să vadă lumea că sunt mândru de ea”, explică Heath. „Nimeni nu ştia cum m-am simţit înainte de a se naşte. Iar dacă voi reuşi  să împiedic măcar o familie sau o persoană să trăiască cu sentimentul de vinovăţie şi să facă greşeala pe care era cât pe ce s-o fac eu, va merita preţul plătit mai târziu, când Paisley va afla adevăratele mele sentimente.” Pe 2 martie 2008, înainte ca Paisley să împlinească un an,  au alergat la primul lor maraton. Jeniffer povesteşte că ea şi fata se aflau în public, la 100 de metri de linia de sosire. Heath le-a văzut şi s-a oprit. „Noi l-am întrebat: «Ce faci?» Şi el a zis: «O iau în braţe până la linia de sosire»”. O linie de sosire care a fost punctul de plecare pentru ceea ce a urmat. Heath a continuat să alerge la maratoane împreună cu fata lui. A câştigat chiar şi medalii împreună cu ea, inclusiv locul întâi. „Primul lucru pe care îl vede cineva când se uită la Paisley este Sindromul Down şi vreau ca acelaşi lucru să-l vadă şi când se uită la mine”, spune tatăl, care şi-a tatuat diagnosticul fetiţei pe piept. Ultima cursă Heath şi Jeniffer au adus pe lume al treilea copil în 2010. O altă fetiţă, pe nume Tex. Iar în 2012, la data interviului, aşteptau  al patrulea copil, tot o fetiţă, care s-a născut în octombrie, în acelaşi an. Pe 4 martie 2012, la 38 de ani, Heath White a împins-o cu căruciorul pe Paisley, acum în vârstă de 5 ani, pentru ultima oară, la o ultimă cursă. Cu aceasta, se împlineau  321 de mile alergate împreună de tată şi fiică – un număr cu o semnificaţie profundă, pentru că Sindromul Down este dat de a treia replicare a celui de-al 21-lea cromozom. „A fost un moment greu, de-abia mi-am recăpătat răsuflarea”, povesteşte el. „Nu ştiu dacă a fost epuizare fizică, dar eram destul de emoţionat, ştiind că va fi ultima oară când alergam împreună”. Heath crede că a venit ziua când Paisley se poate juca, poate merge mai departe fără ca el s-o mai împingă de la spate. fl-participants-column24a Perfecţiunea e în dragoste Jennifer observă: „La început, Heath a spus că nu vrea să aibă grijă de cineva pentru tot restul vieţii lui. Acum se îngrijorează că s-ar putea să nu ajungă să aibă grijă de ea pentru tot restul vieţii ei”. Într-adevăr, nicio medalie şi nicio distanţă nu pot şterge grijile unui tată pentru fata lui: „Mă tem că cineva o va numi într-o zi «retardată». Cineva poate va folosi acest cuvânt în prezenţa ei, pentru că e diferită. Iar eu va trebui să-i explic cum stau lucrurile cu societatea şi s-o ajut să-şi reconstruiască stima de sine spunându-i cât de mult o iubesc”. Este, poate, unul din motivele pentru care, între curse şi maratoane, Heath s-a aşezat la birou şi a început să scrie o scrisoare adresată fetei lui. „A fost modul meu de a mă căi. Dacă n-aş fi scris scrisoarea, ea n-ar fi ştiut cum m-am simţit înainte să se nască. Putea fi secretul meu ruşinos, pe care l-aş fi dus în groapă cu mine. Dar nu vroiam să mai fie un secret, vroiam ca ea să ştie că reprezintă totul pentru mine”, spune tăticul Heath. Iată ce i-a scris:

Dragă Paisley, Am vrut să-mi rezerv un moment ca să-ţi spun despre furtuna emoţională prin care m-ai făcut să trec în ultimii doi ani. M-am temut că într-o zi vei afla cât de fricos şi de egoist am fost şi, cu cât m-am gândit mai mult la asta, cu atât am devenit mai hotărât să-ţi spun adevărul. Vreau ca oamenii să ştie cât de multe m-ai învăţat, cât de mult te iubesc. Înainte să te naşti, eram îngrijorat numai de modul în care dizabilitatea ta va afecta imaginea mea. Nu există pe lume o oglindă mai bună decât tine. Tu eşti lumina şi întunericul meu şi este un privilegiu să-ţi fiu tată. Te voi iubi întotdeauna! Tati

Scrisoarea este o mărturisire adresată unei persoane care n-a citit-o niciodată. Persoana de care semnatarul a vrut să fugă şi către care fuge acum. Tatăl care cândva nu a vrut-o spune acum: „Tot ce am făcut, tot ce am încercat să realizez nu a fost perfect. Dar dragostea mea pentru Paisley este perfectă. Voi fi mereu acolo ca să mă asigur că trece de linia de sosire”.

Share

Programul Săptămânii pentru viață și al Marșului pentru viață 2015 „Fiecare viață este un dar” / București

Afis-MarsulPentruViata2015-Bucuresti-web (2)

ATENȚIE: S-a modificat ora și locul conferinței de presă. Aceasta va avea loc miercuri, 18 martie, la ora 14.30 pe Str. Matei Basarab nr. 46. Persoană de contact: Ioana Picoș – 0726.469.903.

În perioada 18–25 martie a.c. în România și Republica Moldova va avea loc Săptămâna pentru viață 2015 „Fiecare viață este un dar”, având ca punct culminant Marșul pentru viață 2015, organizat sâmbătă, 21 martie.

Programul Săptămânii pentru viață 2015 „Fiecare viață este un dar” în București este următorul:

Miercuri, 18 martie, la ora 14.30, pe Str. Matei Basarab nr. 46, va avea loc Conferința de presă pentru prezentarea Săptămânii pentru viață și a Marșului pentru viață. Persoană de contact: Ioana Picoș – 0726.469.903.

Joi, 19 martie, la ora 19.00, la Casa de Cultură a Studenților, va avea loc proiecția filmului „Gimme Shelter”.

Vineri, 20 martie, la ora 18.00, la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, va avea loc conferința „Cum să salvezi viața unui copil nenăscut?”, avându-l ca invitat pe doctorul ginecolog Ionel Cioată.

Sâmbătă, 21 martie, începând cu ora 14.00, va avea loc Marșul pentru viață 2015 „Fiecare viață este un dar”, pe traseul Piața Unirii – Str. Bibescu Vodă – Bd. Dimitrie Cantemir – Parcul Tineretului. Marșul se va finaliza cu concertul „Live for Life” susținut de Iris, Vlad Miriță, Marius Bălan, Emisia 2, Ioana Picoș, Morris, Rafaelo Varga și Kaira.

Duminică, 22 martie, în Parcul Tineretului, de la ora 15.00, va avea loc crosul „Alerg pentru viață”, prin care dorim să strângem fonduri pentru o campanie de publicitate „Copil ca tine sunt și eu” destinată integrării copiilor cu dizabilități în societate.

Miercuri, 25 martie, de la ora 15.00, la Centrul de găzduire pentru victimele violenței domestice „Diaconia” va avea loc un concert pentru copii al violonistului Bogdan Gogoncea de la Filarmonica „George Enescu” a Ateneului Român, pentru copiii și mamele aflate la centru.

Miercuri, 25 martie, la ora 18.00, la Institutul Oncologic „Alexandru Trestioreanu“ – Fundeni, va avea loc evenimentul „Citim împreună”, în parteneriat cu Asociația P.A.V.E.L., în care actrița Ioana Picoș împreună cu alți actori tineri vor citi o poveste și vor discuta pe marginea ei cu copii pacienți.

Share

Au început înscrierile pentru Crosul Alerg pentru viață / 22 martie

AlergPentruViata-afisweb (1)

Crosul Alerg pentru viață este un cros popular de 5 kilometri organizat de Studenți pentru viață, care va avea loc duminică, 22 martie, de la ora 15.00 în Parcul Tineretului. Startul se ia la intrarea Șincai, iar înscrierile se fac prin completarea formularului de înscriere disponibil aici.

Nu se percepe taxă de înscriere, dar sunt încurajate donațiile.

Evenimentul face parte din Săptămâna pentru viață și are ca scop promovarea respectării și integrării copiilor cu nevoi speciale, precum și conștientizarea opiniei publice în legătură cu nevoile acestora și cu necesitatea de a fi sprijiniți.

Fondurile obținute în urma evenimentului vor fi folosite în derularea campaniei „Copil ca tine sunt și eu”.

Proiectul „Copil ca tine sunt și eu” este o campanie care are ca scop creșterea gradului de conștientizare a opiniei publice cu privire la respectul și atenția acordată vieții copiilor cu nevoi speciale, precum și asupra necesității de integrare socială a acestora.

Proiectul presupune producerea și difuzarea la TV și pe internet a unor clipuri tematice, desfășurarea unei campanii de publicitate outdoor, producerea unor materiale de informare (site, reviste, flyere etc.) și organizarea unei conferințe la care să participe părinți ai copiilor cu nevoi speciale, organizații din societatea civilă, persoane publice și reprezentanți ai instituțiilor statului.

Beneficiarii sunt copiii care s-au născut și se vor naște cu nevoi speciale. Nu ne limităm la un număr sau la o grupă de vârstă, deoarece considerăm că noi ca oameni și ca cetățeni avem nevoie să ne schimbăm modul în care privim dizabilitățile și să înțelegem că viața acestor copii este un dar. Că viața unei persoane cu Sindrom Down e la fel de importantă ca viața unui geniu al științei, iar un bătrân imobilizat la pat nu este mai puțin om decât un campion olimpic.

Bugetul necesar pentru realizarea acestui proiect este de 50.000 de lei. Vă invităm să sprijiniți inițiativa noastră cum puteți: prin participarea la Crosul Alerg pentru viață, prin donații și promovare.

Asociația Studenți pentru viață este o organizație înființată în 2013, care oferă sprijin și consiliere tinerelor și adolescentelor aflate în criză de sarcină sau situații de violență și desfășoară programe de formare destinate tinerilor pentru familie și integrare socială.

În România, multe dintre femeile care fac întrerupere de sarcină la cerere ajung în această situație ca urmare a presiunilor sau a actelor de violență venite de la partener sau din partea celor din jur. Criza de sarcină este o povară pe care anual zeci de mii de tinere o poartă singure: sunt abandonate de parteneri, sunt date afară din casă de către familie sau trec prin situații de criză majoră în momentul în care în viața lor apare o sarcină neașteptată. În astfel de cazuri, mult mai dese decât se crede, încercăm să oferim consiliere, sprijin moral, psihologic și material: le căutăm locuință, încercăm să le oferim bani pentru alimente, analize și cele necesare unui trai decent pe perioada sarcinii, iar după naștere le ajutăm să integreze în familie și pe piața muncii.

Adresa de Facebook a evenimentului:

https://www.facebook.com/events/407037676140475/

Share

Ioana Picos: “Adoption Is an Act of Love”

You’ve seen Ioana Picos in modeling, film, theater, music, in the events United We Save Rosia Montana, in campaigns against shale gas exploitation through fracking, while supporting autistic persons and many other humanitarian campaigns. The 28-year old actress has recently been ambassador of Romania’s March for Life 2014 – “Adoption, the Noble Choice” and of Romania’s Pro-Life Week, which included and promoted the march and its theme.

Rep: What made you say Yes to the proposal to become ambassador of Romania’s March for Life 2014 – “Adoption, the Noble Choice”?
Ioana Picos:
Many things. First, I knew Alexandra Nadane, President of the Association Studenti pentru Viata, who asked me to be spokesperson for the Pro-Life Week and The March for Life 2014, both having the theme “Adoption, the Noble Choice”.

I’m an actress and somehow it’s part of my attributions to convey messages to the public. But the most important reason why I accepted is that I am pro-life and I believe adoption is an extraordinary solution which caters for so many needs. I’m thinking about the mothers who cannot provide their child optimum familial conditions, and also about adoptive parents who often long for a child’s love for years on end. Also, let’s not forgive the child – actually, the most important party involved in this process – who gets the chance to develop in a healthy family.

Adoption is an act of love. It’s not only for those who cannot have natural children, it can also be made by those who already have kids.

Rep: In general, the March for Life aims to protect the life of the unborn children, a controversial subject in Romania, where abortion on request is legal until 14 weeks of pregnancy. Aren’t you afraid your reputation can be hurt by publicly expressing your pro-life convictions?
Ioana Picos:
I openly and publicly express my opinion and I take whole responsibility for it, whatever the consequences.

Because I think a human being who is one week into one’s development is no less than a human being two weeks in one’s development. Otherwise, the baby would come into being directly when it’s 14 weeks old. But it is not so. It is just like you’d say a six-month old baby is less human than a teenager just because it is so much smaller and it cannot walk and talk yet. Does that make him have less rights than the teenager? That does not give its parents the right to kill it.

It’s a pity women don’t understand abortion actually deprives men of what is their natural responsibility. Neither does abortion bring any benefits to them as women. I don’t think there is a woman who got pregnant and, having her man’s entire support, she still wants to abort. Women get to that because men refuse to take responsibility.

They should understand sex leads to conceiving children and you cannot trick nature through abortion, pills or spermicides without serious physical, psychological and spiritual risks. All these are against nature and, as any artificial thing, negatively impact women. Contraceptive pills wreak havoc in your body – you need other pills to prevent water retention and other pills to detoxify. Just take a look at the contraceptives prospect and you can better understand what women subject themselves to because men are not willing to take responsibility for a child.

We’d better raise our children according to our robust Christian values, we’d better not promote sexuality so much, we’d better remember we as humans are more than basic instinct and that, when a child appears into our life, we’d better trust God, Who gave it to us with a well-designed purpose.

People are the only creatures on Earth who kill their babies. I think it speaks volumes about us. From my point of view, it’s mere cowardice. It’s so simple to think about abortion when you have already been born and you’re alive and well. But what if your mother thought just like that?

That’s why I consider that all who are close to me in my professional and personal life understand this and understand how important family is. As for those who don’t share these views, I wish them all the best.

Rep: You were the March for Life ambassador and host of the charity concert. How did the 12 artists participating in the Live for Life charity concert view this event?
Ioana Picos:
We’ve had excellent feedback from them! Vlad Mirita, Alexandra Usurelu, Bogdan Vladau, Anthony Icuagu, Vlad Stoia, Beatrice Vladan and Caitlyn are very close and dear friends of mine. They’ve known me long enough to realize that, if I get involved in a project, it must be serious and worth it. They did not even once wondered whether to go along with me on this. Their only question was: “How many songs do you need us to sing?”. And I think this sums it up. Vlad Mirita even brought one of his friends, soloist Iordache Basalic, from the Bucharest National Opera, while, immediately after the concert, Marius Bălan called me and told me not to forget about him next time!

Rep: It was the first time you got publicly involved pro-life and in favor of adoption. Have you ever had any doubts about the cause or moments when you thought you wouldn’t be able to keep it up?
Ioana Picos:
No doubts, only moments when I prayed that everything turns out well. I must admit I was surprised by the effort needed to organize such an event. But when you do things with pleasure and passion everything goes well. Of course, when it’s for a noble cause, God helps you. So it happened! There were no incidents, everything went smoothly.

Rep: What impressed you most about the March?
Ioana Picos:
People’s solidarity. Their beauty. I remember the moment when I was in Tineretului Park and I saw them all coming! They were so many! Determined, joyful and also undeterred, knowing why they were there and believing in Romanian healthy values and traditions. United Romanian souls! I had such a unique feeling!

Rep: Have you thought of adopting children yourself?
Ioana Picos:
Some say it’s not you who choose the child, it’s the child who chooses you. If this happens, I’d surely do it. God takes care of everything and it will be according to His will.

Rep: What is family to you?
Ioana Picos:
The roots without which you cannot have stability in life.

Rep: The March brought to the public’s attention the need to start the adoption process during pregnancy, for mothers or families who cannot raise their children. What arguments in favor of this option would you give to such a person?
Ioana Picos:
When you love somebody, you wish them well. Therefore, if the first option – that of raising the child in its natural family – proves impossible, then the next step would be adoption. Surely, if it could speak, no child would want to be killed. That is why, if, while she is pregnant, the woman, the mother could chose a proper family for the child, with professional help, of course, she would thus prove her love to her child. She would prove it by ensuring for the baby a future she could never offer to it. It’s her proof of love for the child.

This is also a sacrifice made out of maternal feeling. We should not judge mothers who do that, it’s not a proof of irresponsibility. On the contrary, it is exactly their most responsible act. She will never be ashamed by her choice, because she will know she put first the interest of the child and this was the most important thing about her decision. Many such children thank their natural mothers for their decision. How much joy will then be in the mother’s heart! She will be confirmed that she made the right choice. That she walked the path of love and she did well for the child.

Rep: Would you like to star in pro-life movie such as Bella?
Ioana Picos:
I’d enjoy it.

Rep: How would you define in one word or expression, Romania’s March for Life 2014 – “Adoption, the Noble Choice”?
Ioana Picos:
Love.

Rep: If you were to change the slogan of the March, with what would you replace “Adoption, the Noble Choice”?
Ioana Picos:
“An Act of Love”.

Rep: What else would you like to tell to our readers, who visit Stiripentruviata.ro?
Ioana Picos:
Thank you for having been with us in the March for Life and for working daily to do good in different ways. God bless you!

Share

Pentru viata (For Life) magazine – the Spring 2014 edition

0-Coperta-Pentru-viata-web

On the occasion of Romania’s March for Life 2014 – “Adoption, the Noble Choice”, Studenţi pentru viaţă Association published a new issue of its “Pentru viaţă” magazine, which is freely distributed and is almost exclusively produced with contribution from the volunteers and all the persons interested in the fate of Romania’s children.

This year’s March for Life theme proposed by the organizers aims to bring solutions and initiate a public debate with real and auspicious results for the disadvantaged children and for the unborn children.

You can read in this issue testimonials from adopted children, you can find out more about legislation regulating adoption in the country and abroad. Then you can start a real change at home, with your family and friends, or even initiate official proceedings to improve adoption in Romania.

Let the children be adopted during their mother’s pregnancy! Mothers and children could thus avoid future incertitude and the feeling of concern instead of joy when a child is born into a disadvantaged family.

We encourage you to present on your websites and blogs any article from this spring’s magazine. You can find below the links to all its contents.

Pentru viaţă – Spring 2014

Contents Pentru viata – no. 2

1 Editorial

2 I’ve Become Pro-Life As Soon As I Gave Birth

3 Adoption During Pregnancy. The British and Australian Practice

4 The Pregnant Teenagers′ Problems

5 Begging for Love. An Adopted Child′s Recollections

6 Press Release: Romania′s March for Life – “Adoption, the Noble Choice”

7 The Girl from My Dream. How I Adopted Two Children

8 Let Me Tell You a Nice Story!

Cover 1

A hi-res version of the Cover 1 can be downloaded from here

Cover 2

Pregnancy Crisis Counseling Centers in Romania

Cover 3

Did You Know These Celebs Were Adopted?

Cover 4

Famous quotes about adoption

Share

Marșul pentru viață 2019

Descarcă de mai jos foto profil/cover FB și pancarte Marșul pentru Viață:

2%

Donează

RO25BTRLRONCRT0V17367901 - LEI RO10BTRLEURCRT0V17367901 - EURO RO50BTRLUSDCRT0V17367901 - USD
BANCA TRANSILVANIA, SUCURSALA LIPSCANI, BUCUREŞTI

Arhivă Blog