Tag Archives: mărturii

A apărut Revista „Pentru viaţă” nr. 7 „O lume pentru viață” – Primăvara 2018

Descarcă revista în format PDF: Revista „Pentru viaţă” „O lume pentru viață” nr. 7 – Primăvara 2018

Citește online revista Revista „Pentru viaţă” nr. 7 „O lume pentru viață”– Primăvara 2018, dând click pentru linkurile de mai jos.

Cuprins

1 Editorial: O schimbare ce are loc în lume, de Alexandra Nadane, Președintele Asociației Studenți pentru viață

Luna pentru viață și Marșul pentru viață 2018  „O lume pentru viață” – fragmente din comunicatul Asociației Studenți pentru viață

A fi pro-viață la… Casa Albă și la Premiile Grammy

6 Femei fericite că au ales viața copilului lor

8 Fetița noastră, minunea noastră

10 Veronica Iani: Pentru că fiecare viață este un dar

12 Ca pe un condamnat la moarte prietenul mă ducea de braț, mă privea din când în când și nu spunea nimic

Coperta 3 Centrele de sprijin în criza de sarcină salvează vieți și conștiințe

Coperta 4 7 lucruri uimitoare de dinainte de a fi născut

 

Share

Femei fericite că au ales viața copilului lor / Revista „Pentru viaţă” nr. 7 – Primăvara 2018

Eram o femeie tânără, la cei peste 25 de ani ai mei, aflată mereu în centrul atenției bărbaților, ceea ce‑mi oferea o anumită încredere de sine, visând însă în adânc la o dragoste eternă.

Aveam un job foarte bun și eram implicată într‑o relație ca‑n cărțile Sandrei Brown, de o pasiune nebunească, cu un bărbat de o frumusețe răvășitoare. Care nu era al meu, ci era el însuși într‑o relație de câțiva ani cu o altă femeie, pe care, spunea el, nu o mai înșelase niciodată. Nu îmi doream însă să‑l fur cuiva, era chiar prima și ultima oară când, împotriva principiilor mele, eram o „cealaltă femeie” din viața unui bărbat. Știam și simțeam că el încă își iubește prietena (acum știu sigur că nu așa este iubirea, iubirea adevărată nu înșală), însă asta nu mă deranja. Deocamdată eu îi ocupam mințile și asta îmi era de ajuns. […]

Am început să observ după vreo 5 luni de relație că…. arăt din ce în ce mai bine, sânii parcă îmi crescuseră, tenul și pielea erau din ce în ce mai strălucitoare. Ce mai, parcă înflorisem ca o floare de primăvară! […] Până când o colegă de serviciu m‑a întrebat: „Fată, nu cumva ești însărcinată?!” Ups, la asta chiar nu mă gândisem.

Îmi întârziase ciclul aproape 2 luni, dar asta mi se întâmpla de 2–3 ori pe an, de aceea nu mă alarmasem până atunci. În plus, noi ne protejam. Odată luasem chiar și o pastilă de a doua zi.

Îmi iau însă un test de sarcină, mă duc în toaletă. Oroare! Iese pozitiv. Lumea mea se prăbușește! Știam că el îmi va spune să fac avort. Iar eu avort îmi propusesem, încă de când am auzit prima oară cuvântul, să nu fac niciodată așa ceva.

I‑am spus, m‑am dus la control. La ecografie, medicul îmi spune că am o malformație la uter și că sigur voi naște un copil cu probleme, mai ales din cauza pastilei de a doua zi. Lumea mea era la pământ. […]

Ador copiii, iar atunci eram pentru prima dată mamă. Mamă ești din momentul în care copilul este zămislit în pântecele tău. Au urmat zile întregi de discuții, de frământări, de nopți nedormite.

El punea o presiune imensă pe mine, iar eu nu doream sub nicio formă să‑mi clădesc viitoarea viață pe sfâșierea unei alte femei, cu un bărbat pe care nu‑l iubeam și care nici el nu mă iubea, la rândul lui.

Iar să‑mi omor copilul, primul meu copil, printr‑un avort, care, chipurile, m‑ar fi scăpat de probleme, m‑ar fi sfâșiat pe mine. Și nu cred că mi‑aș fi revenit vreodată, știind ce am făcut.

I‑am spus însă că o să fac avort, iar el a promis că mă lasă în pace, după cum l‑am rugat. […] Căutarea mea de atunci, preumblarea mea prin oraș, timp de o oră‑două, nu o voi uita niciodată. Căutam un cabinet să fac avort, rugându‑mă la Dumnezeu să nu găsesc niciunul. Și nu am găsit.

Deși eram într‑un loc în care văzusem foarte multe, acum, în nebunia mea, nu le mai găseam, deși am întrebat. Am amânat avortul.

Mai aveam o săptămână și făceam 2 luni de sarcină. Îl chem pe el la o întâlnire într‑un parc. Îi spun că nu am făcut avort și că m‑am hotărât să păstrez copilașul, fără să cer nimic de la el. El a luat foc, s‑a rugat de mine „să nu‑i distrug viața”. […] Din nou, i‑am spus că voi face avort, ca să pun capăt presiunilor. Și alungându‑mi toate gândurile din minte, a doua zi mi‑am propus să mă duc la medic. Eram ca un robot, fără simțăminte.

Însă, în adâncul meu, așteptam ceva de la Dumnezeu. Să facă cumva… El…

M‑am dus la o clinică unde știam sigur că voi găsi un doctor. Intru la ecografie, îi spun situația mea, că mă gândesc să fac avort. Îi spun și ce mi‑a spus doctorul de la prima ecografie.

Doctorul îmi spune: „Este un copil perfect!” și că să mă gândesc bine până a doua zi, că ar fi păcat să… fac avort.

Deși momentele erau pline de o emoție de maximă intensitate, eu, totuși, în adâncul meu, aveam o liniște pe care nu o puteam nici explica.

Simțeam că… va fi bine… cumva. A urmat noaptea. A doua zi trebuia să mă duc la cabinet cu o decizie finală. Sarcina era deja destul de avansată, nu mai puteam amâna.

Nu‑mi mai aduc aminte zbuciumul din sufletul meu din noaptea aceea. Știți de ce? Pentru că m‑am rugat să‑mi dea Dumnezeu în gând o soluție, astfel încât nimeni, dar nimeni, să nu sufere. Și mi‑a dat.

Am primit un gând care mi‑a spus ceva incredibil: „Minte!” „Minte că ai făcut avort și păstrează copilul, crescându‑l undeva departe, să nu afle el niciodată!”

M‑am hotărât instant să fac exact așa. Atunci mi s‑a întâmplat ceva incredibil. S‑a așternut în sufletul meu o liniște, o pace pe care niciodată, dar niciodată în viața mea nu o mai experimentasem. Nimic nu mă putea tulbura. Puteau să fie împrejurul meu războaie, cataclisme, că nimic nu mi‑ar fi luat acest simțământ adânc.

Am născut un băiețel perfect și frumos care este bucuria vieții mele. Tatăl lui a aflat târziu că eu am născut, a rămas șocat, însă nu s‑a mai putut face nimic, mai ales că el chiar se căsătorise între timp cu prietena lui. Acum băiețelul meu e măricel, e foarte ascultător, cuminte și deștept.

M‑am căsătorit la câțiva ani de la naștere cu un bărbat minunat, care îl adoră pe băiețel. Viața mea s‑a schimbat, pentru că eu m‑am schimbat și am ascultat de glasul conștiinței în cel mai important moment al vieții mele.

Lucrez acum în domeniul asistenței sociale, luptând zi de zi pentru viață, viața copiilor, viața mamelor, contra avortului, sprijinind femeile aflate în criza de sarcină, pe care eu însămi am trăit‑o.

Simt și trăiesc cu intensitate sentimentul că feminitatea nu este deplină decât atunci când femeia devine mamă. Iar Dumnezeu iubește mamele, eu știu asta!

Elena C., 37 ani, București

25 ianuarie 2016

Mărturia integrală este postată pe www.femeifericite.com și este publicată în cartea „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”.

Share

Mărturie: Sfatul meu pentru toate mămicile este să nu renunțe ușor la copilul lor. Aș fi trăit toată viața cu întrebarea dacă chiar era bolnav

Mărturie din cartea  „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”

Bună ziua,

Mă numesc Alexandra Senopol, am 27 ani și sunt din Constanța.

Aș vrea să vă spun povestea mea pe scurt.

Cu 2 zile înainte de nuntă am aflat că sunt însărcinată. Am fost foarte fericită, a fost cel mai frumos cadou de nuntă.

Eu îmi doream o fetiță iar soțul un băiat. La eco am aflat că a „câștigat” el. Am fost puțin tristă dar mi‑am revenit repede.

Am avut o sarcină toxică, m‑am îngrășat 30 kg dar în rest totul era bine. Făceam eco în fiecare lună, la o doctoriță cunoscută că fiind printre cei mai buni doctori ginecologi din Constanța. În ianuarie m‑a trimis să fac 3D și acolo a început totul.

Am aflat că am cordon ombilical bivascular (o arteră și o venă), caz rar în România. Doctorița de la 3D mi‑a zis să stau liniștită, că a auzit de un caz similar în Anglia și copilul era sănătos, dar foarte slăbuț.

Am început să mă documentez, să trimit emailuri la doctori în țară, să caut informații din alte țări, dar nimic. În România nimeni nu știa nimic.

Am intrat pe un site spaniol și acolo am găsit un forum despre această malformație. Toate mămicile care născuseră copii cu un cordon bivascular spuneau că sunt sănătoși, dar că nu se hrănesc bine în burtică și de aceea nu au mai mult de 3 kg.

Am mers de urgență la ginecolog, care nu putea să creadă că lunar (îmi făcea eco lunar) nu a văzut nimic. M‑a trimis de urgență la București, la maternitatea din Giulești, ca să fim sigure. Am stat la eco o oră, doctorul doar mormăia, folosea termeni medicali, eu nu înțelegeam nimic concret decât… „malformații”, „sindrom”.

După ce a terminat, mi‑a confirmat: cordon bivascular și pe lângă asta mi‑a zis că e suspect de mozaic cromozomial 21 (o fază ușoară a Sindromului Down).

Am crezut că mor când am auzit, el spunând că, dacă are ceva, nu are nimic la organe. Oricum, tot drumul până la Constanța am plâns și îmi puneam stupida întrebare: „De ce mie?”.

A doua zi dimineața am fost la ginecolog, care, când a auzit, mi‑a făcut programare la amniocenteză (peste 2 săptămâni). Menționez că eu eram însărcinată în 8 luni. Doctorița a spus că facem amniocenteza, ca să aflăm sigur.

Pe parcurs am aflat ce înseamnă asta și am refuzat să o fac. I‑am spus că oricum, dacă are ceva, eu nu fac avort, o să‑l iubesc așa cum e. Nici nu puteam să mă gândesc că, după ce l‑am simțit 8 luni, trebuie să renunț la el.

Ne‑am împăcat toți cu ideea și așteptam ziua cea mare, sperând că totul era o eroare medicală. Am hotărât să nasc normal, dar cu epidurală. Am programat nașterea pentru joi, 12 aprilie 2007. Cu o zi înainte, am făcut eco, mi‑a zis că bebe are 3,2 kg.

M‑am internat dimineața la 8, mi‑au făcut epidurala, mi‑au rupt apa și așteptam contracțiile. A trecut o oră, au trecut două, trei și degeaba, eu nu aveam nimic. În salon intrau și ieșeau femei însărcinate, eu nimic.

La ora 15, doctorița m‑a luat iar la control și, pe un ton speriat, mi‑a zis: „Alexandra, nu te agita, s‑a desprins placenta și risc să vă pierd pe amândoi, așa că îți fac cezariană”.

Am început să plâng, să‑mi sun familia, care era afară, cu toate că toată lumea îmi zicea să mă calmez, eu nu mă puteam opri din plâns. Am intrat de urgență la cezariană, tot cu epidurala, îmi venea să adorm, dar trăgeam de ochi de frică că nu mă mai trezesc.

Voiam să apuc să‑mi văd copilul. După o operație mai lungă decât e normal, am pierdut foarte mult sânge, am făcut hemoragie, am auzit cum doctorița a făcut: „Aoleu!” și apoi primul urlet al bebelușului meu.

M‑am speriat tare, am început să pierd și mai mult sânge, credeam că bebelușul meu chiar are malformații.

De fapt, doctorița a fost uimită când a văzut cât de mare este. Am născut un bebe de 3,9 kg și 53 cm. Nota 10.

Apoi am adormit, dar cineva acolo sus a vrut să rămân cu David. Așa îl cheamă pe bebe. Acum are 7 luni și este foarte frumușel, nu are absolut nimic, are 10,4 kg și 74 cm.

Ultimele luni de sarcină au fost foarte grele pentru toată familia mea, dar finalul a fost unul fericit. De aceea, sfatul meu pentru toate mămicile care trec prin așa ceva este să nu renunțe ușor la copilul lor, că nu se știe niciodată la ce încercări te pune Dumnezeu.

Dacă făceam avort, cu siguranță aș fi trăit toată viața cu întrebarea dacă chiar era bolnav. Doctorița mea mi‑a acordat toată atenția și chiar a plâns de emoție. Îi mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru mine și David, dar susțin că erorile medicale pot distruge vieți!

Alexandra Senopol, 27 ani, Constanța

2 mai 2017

Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.

 

Share

De la cunoașterea realității crizei de sarcină la proiectul de țară vital al românilor: prețuirea darului vieții și sprijinirea femeilor în criză

Foto: Pixabay

Argumentul cărții „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”

În viața noastră puține sunt lucrurile al căror impact uriaș este atât de puțin înțeles precum criza de sarcină.

Este vorba despre scurta perioadă din viața unei femei însărcinate în care avortul apare ca o altă opțiune pe lângă continuarea sarcinii și nașterea copilului.

Criza de sarcină apare în cele mai diverse situații de viață. Astfel, experiența directă și bibliografia teoretică arată că nu există niciun element care să elimine a priori posibilitatea apariției crizei de sarcină: nici starea financiară, nici statutul social ori marital, nici absența sau numărul copiilor, nici vârsta, nici nivelul intelectual, educațional și cultural, nici starea de sănătate a femeii, nici calitatea relației cu tatăl copilului, nici opinia familiei ori a prietenilor, nici afilierea ori practica religioasă a mamei, tatălui, familiei, nici măcar împrejurările concepției și starea de sănătate a copilului, de exemplu atunci când copilul a fost așteptat ani la rând și este deplin sănătos… În realitate, oricând poate apărea un element care să determine criza de sarcină.

De aceea, pentru a fi cu adevărat alături de femeia în criză de sarcină este nevoie de cele mai diverse abordări, potrivite fiecărei situații de criză: de la formele cele mai simple, cum este o discuție de 15 minute, până la sprijinirea emoțională și materială pe mai mulți ani de zile.

Cele mai multe dintre mărturiile cuprinse în acest volum au fost așternute în scris în anul 2016, când s‑a încercat pentru prima dată tipărirea unei cărți de mărturii despre criza de sarcină. Avorturile prezentate sunt avorturi la cerere. Majoritatea numelor de persoane și localități sunt anonimizate, doar în cazul autoarelor care au menționat explicit că nu doresc anonimizarea păstrându‑se numele real. Datele calendaristice sunt reale. Dacă nu este specificată o sursă, mărturiile sunt preluate de pe site‑urile destinate crizei de sarcină femeifericite.com și ­avorturiregretate.ro.

Mărturiile sunt experiențe de viață, sunt lucruri trăite a căror realitate nu poate fi anulată de nicio ideologie și nicio invocare a drepturilor și libertăților.

Este cutremurătoare distanța uriașă dintre gingășia dragostei materne și înverșunarea violentă a presiunii exterioare pentru avort.

Mărturiile arată că, după cuvântul scripturistic despre deplinătatea vieții intrauterine „Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m‑ai alcătuit în pântecele maicii mele” (Psalmul 138, 13), al doilea element relevant în problematica vieții și a avortului este gravitatea crizei de sarcină. Cât de adevărată este afirmația Fredericăi Mathewes‑Green: „O femeie nu doreşte să facă avort aşa cum doreşte o îngheţată sau un Porsche, ci ca un animal prins în cursă care îşi roade picioarele pentru a scăpa!”

Majoritatea mărturiilor se încadrează într‑unul dintre cele două tipare:

– criză de sarcină, frică, lipsă de sprijin, avort, durere, regret;

– criză de sarcină, frică, sprijin, curaj, naștere, efort, bucurie.

În criza de sarcină, frica este de neocolit: frica de ce va spune tatăl copilului, părinții, rudele, prietenii, colegii de serviciu, frica de a nu avea bani, locuință, putere de a face față situației, frica de un viitor pentru care nu s‑a făcut niciun plan. Frica nu este ea singură decisivă, ci contează dacă există sau un cineva care să sprijine.

Circa 80% din cazurile de criză de sarcină s‑ar putea rezolva în mod fericit dacă femeia ar primi sprijin din partea tatălui copilului. Dar un factor‑cheie în criza de sarcină și în decizia femeii de a face avort este violența din partea tatălui copilului, de la presiunile verbale, până la violența fizică gravă. Cel puțin 60% dintre avorturi sunt consecințe ale presiunilor partenerului de viață. Este șocant să constați câtă înverșunare poate apărea împotriva micuței ființe a cărei viață pâlpâie.

Adunarea acestor mărturii într‑un volum nu este menită să învinovățească, să acuze, să judece pe nimeni – nici pe femei, nici pe tații copiilor, nici familiile lor, prietenii lor, colegii lor, nici pe doctori și personalul medical, nici pe oamenii politici.

Este o mică oglindă a noastră, din ultimele decenii.

De aceea, sperăm ca aceste mărturii să ajungă la cât mai mulți ado­lescenți și tineri, pentru a putea înțelege că au o responsabilitate, să nu aleagă lașitatea și fuga de responsabilitate. Să nu folosească iubirea pe care o femeie o are pentru ei pentru a‑i cere să facă avort, căci aceasta este o desfigurare a masculinității sale.

Sperăm ca aceste mărturii să ajungă la cât mai multe adolescente și tinere, pentru a putea înțelege că o cale ușoară se poate dovedi greșită, iar o cale grea se poate dovedi cea corectă. Să înțeleagă că atunci când un bărbat le cere să facă avort, acel bărbat nu le iubește, ci le folosește și le distruge feminitatea.

Sperăm ca aceste mărturii să ajungă la părinții care cred că viitorul bun al fiicei sau fiului lor se construiește presându‑i să avorteze nepotul lor.

Sperăm ca aceste mărturii să ajungă la bărbații care își folosesc toată puterea de convingere, iar uneori violența verbală, psihică, fizică pentru a obține avortul și degrevarea de responsabilitate.

Sperăm ca aceste mărturii să ajungă la cât mai mulți doctori ginecologi. Dumneavoastră, doctorii ginecologi, sunteți cei prin care se nasc copiii.

Cu mâinile dumneavoastră îi salvați, adesea, pe copii și pe mame în cazul unor sarcini și nașteri dificile.

Dumneavoastră puteți să le spuneți adevărul pe care îl știți mai bine decât oricine: în burtica ta, mămică înfricoșată, este un copil, băiatul sau fiica ta; în burtica ei, tată înfricoșat, este un copil, băiatul sau fiica ta. Nu la naștere „veți avea un copil”. Copilul este deja! Aveți deja un copil.

Dumneavoastră puteți să informați că avortul nu este o procedură 100% sigură, că există riscuri, de la sindrom post‑avort la infertilitate, și aveți dreptul să informați.

Dumneavoastră puteți să oferiți numărul de telefon al unui centru unde poate fi sprijinită femeia aflată în criză de sarcină.

Dumneavoastră aveți dreptul legal al libertății de conștiință să nu curmați o viață.

Dumneavoastră vedeți disperarea, frica, presiunea cu care adesea o femeie intră pe ușa cabinetului.

Dumneavoastră cunoașteți golul și durerea de după.

Dumneavoastră știți ce spune părintele artei și profesiei medicale în Jurământul lui Hipocrate: „nu voi da niciodată unei femei o substanță care provoacă avort”.

Dumneavoastră sunteți specializați în obstetrică‑ginecologie.

Sperăm ca aceste mărturii să ajungă la cât mai mulți clerici. Oameni ai credinței, nimeni nu știe mai bine decât dumneavoastră valoarea sufletului fiecărui om!

Nimeni nu știe mai bine că sufletul este creat de Dumnezeu atunci când trupul e zămislit dintr‑o celulă a tatălui și o celulă a mamei!

Nimeni nu știe mai bine cât de mult bine poate aduce un om în lume și cât de mult rău aduce luarea vieții unui om nevinovat, a unui prunc.

Sunteți cei în fața cărora sufletele oamenilor se deschid și sunteți martorii revărsării de durere sau de bucurie.

Sunteți cei care constată că, în fața morții absurde și a suferinței, doar Dumnezeu poate interveni și de aceea este chemat cu atâta nădejde – așa cum se vede din mărturii.

Unele dintre mărturiile din acest volum sunt scrise la îndemnul dumneavoastră, iar cei care le‑au scris au simțit că astfel îi vor ajuta pe alții.

Vă rugăm, încurajați‑i pe cei care pot vorbi despre momentele dificile să fie mărturisitori pentru a fi de folos celor care vor trece în viitor prin momente asemănătoare.

Sunteți cei prin care vine iertarea, vindecarea, pacea. Sunteți cei care nu judecă, dar nici nu mint numind răul altfel decât rău și binele altfel decât bine.

Sprijiniți femeile în criză de sarcină, îndemnați‑i pe bărbați să își asume responsabilitățile firești față de copilul lor și de mama copilului lor!

Rugați‑vă pentru ca inimile noastre să se deschidă către cei mai mici dintre noi!

Sperăm ca aceste mărturii să ajungă la cât mai mulți oameni po­li­tici. Pentru a înțelege ce se întâmplă cu românii din 1958 până în prezent.

În anul 2018, România sărbătorește Centenarul Marii Uniri. În Primul Război Mondial, în urma căruia s‑a înfăptuit Unirea, au murit circa 1.125.000 de români.

Dar nu în acest război și‑au pierdut viața cei mai mulți români, nici în Războiul de Independență și nici în al Doilea Răz­boi Mondial.

Cei mai mulți români și‑au pierdut viața prin avort: aproape 23 de milioane de avorturi chirurgicale au fost înregistrate oficial doar în spitalele de stat din țară (7,5 milioane în perioada de liberalizare 1958–1966; 7,4 milioane în perioada de restricționare 1967–1989; 7,9 milioane în perioada de liberalizare 1990–2016).

Media în 2016 a fost de 173 avorturi chirurgicale efectuate zilnic în spitalele de stat.

La aceste date, trebuie adăugate următoarele categorii de avorturi, care nu sunt raportate în statisticile din România:

avorturile care se efectuează în clinicile particulare;

avorturile medicamentoase, prescrise în spitalele de stat și în clinicile particulare;

avorturile făcute în străinătate de persoanele tinere și mature aflate la muncă în străinătate, care reprezintă o parte însemnată din populația României aflată în perioada de fertilitate.

Nu este cunoscut nici numărul avorturilor ilegale din perioada regimului comunist, dar și după 1990.

Dacă s‑ar avea în vedere și aceste avorturi, care nu sunt înregistrate în statistici, probabil că s‑ar ajunge la un număr total al avorturilor dublu față de cel din statisticile oficiale.

În Republica Moldova, a cărei populație la 1 ianuarie 2016 era de 3.553.056 locuitori, statisticile arată că în perioada 1960 – 1 ianuarie 2016 au fost înregistrate 2.112.158 avorturi chirurgicale în spitalele de stat. Și pentru Basarabia, în statistica reală ar trebui adăugate avorturile medicamentoase și avorturi făcute de către persoanele tinere și mature aflate la muncă în străinătate.

Aceste date fac ca România și Republica Moldova să se afle pe locurile 5, respectiv 6 în lume în privința numărului de avorturi raportat la populația actuală a țării.

Iubiți poporul acesta și – nu prin coerciție, ci prin sprijin – ajutați‑l să își nască fiii și fiicele pe care îi dă Dumnezeu!

Această carte este menită să ne aducă aminte de milioanele de copii care nu au văzut lumina zilei și de milioanele de femei în criză de sarcină care nu au fost informate, nu au fost sprijinite, nu au fost iubite.

Poate acești copii nu ar fi devenit atât de celebri precum Céline Dion și Cristiano Ronaldo, ale căror mame s‑au gândit să îi avorteze, sau Andrea Bocelli, a cărui mamă a fost sfătuită să îl avorteze. Dar fiecare dintre ei ar fi putut fi o lumină în viața părinților, în familiile pe care și le‑ar fi întemeiat, în societate românească sau chiar în lumea întreagă.

Poate mamele lor ar fi avut parte de dificultăți, dar ar fi avut parte și de „te iubesc, mamă” al acelor copii, de sprijinul lor la bătrânețe, de bucuria nepoților.

Am cunoscut femei care au regretat avortul dinainte de a‑l face, femei care au regretat avortul în timp ce avea loc, femei care au regretat avortul când s‑au ridicat de pe masa ginecologică, femei care au regretat avortul pentru prima oară la câteva decenii după ce a avut loc. Dar nu am cunoscut nicio femeie care să își îndemne fiica: „Mamă, când vei crește mare, să faci și tu măcar un avort, că este foarte bine!”

De aceea, publicarea mărturiilor este menită să ne facă să înțe­legem ușurința cu care fiecare dintre noi am trecut și trecem pe lângă femeile în criza de sarcină, indiferenți la frământările lor și la viața copilului pe care l‑au purtat în pântece câteva luni. Este și o ocazie de a le cere iertare pentru indiferența noastră.

Sperăm că fiecare și împreună, ca societate, vom învăța ceva din aceste mărturii, sperăm că inimile noastre se vor deschide către femeile în criză de sarcină și copiii lor.

Prin cunoașterea realității crizei de sarcină, sperăm să înțelegem că proiectul de țară vital al românilor din dreapta și din stânga Prutului este prețuirea darului vieții și sprijinirea femeilor în criză de sarcină. Doar așa vom avea un viitor!

Alexandra Nadane
1 martie 2018

Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.

Share

Cartea „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”. Descarcă PDF

Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.

Share

Ce te face să fii pro-viață? Sute de răspunsuri din America (2)

ase

 

Continuăm traducerea răspunsurilor la întrebarea „Ce te face să fii pro-viață?”, venite pe pagina de Facebook a organizației Human Coalition.

Întrebarea a fost pusă printr-un banner postat luni, 3 octombrie 2016, și a făcut ca sute de americani să posteze comentarii în care arată motivele pentru care sunt pro-viață. Majoritatea comentatorilor sunt femei care au făcut avort și au cunoscut ce înseamnă trauma post-avort, femei care au fost în criză de sarcină și au născut copilul sau părinți care au adoptat imediat după naștere un copil al unei mame care nu a putut să îl crească și a refuzat avortul.

Răspunsurile lor sunt binevenite, pentru că au curajul să spună argumentele de bun simț pentru care atitudinea pro-viață este firească. Între ele: omul este om din momentul concepției, copiii în primele luni ale vieții sunt cele mai vulnerabile ființe umane, adopția este o alternativă eficientă la avort, avortul rănește femeia, trăirea în negare nu anulează trauma.

În România sunt foarte multe persoane pro-viață care nu au curajul să își spună public opiniile. Sperăm că aceste mărturii vor ajuta și în această direcție. Dacă doriți să o faceți, vă rugăm să ne scrieți pe adresa studentipentruviata@gmail.com.

Jennifer Summers: Din păcate, se crede în mitul că femeile aleg avortul. Dar adesea femeile își VOR copiii lor, dar nu au puterea necesară sau sprijinul care ar face posibil să aibă grijă de un copil. Societatea le spune că singurul lucru responsabil pe care îl pot face este să nu nască copilul. Și, cu toate astea, cele mai multe femei care fac avort se simt distruse după ce se termină avortul și, din nou, cele mai multe femei își imaginează câți ani ar împlini copilul pentru tot restul vieții lor.

Oamenii sunt mințiți. În cazul în care ne dorim cu adevărat să susținem dreptul de a alege al femeii, atunci de cei care susțin asta se împotrivesc atât de mult ca o femei să fie lăsată să vadă copilul ei pe o ecografie?

Și de ce se împotrivesc atât de mult față de asigurarea că femeia este pe deplin informată cu privire la procedura avortului înainte ca ea să aibă loc? În cazul în care ne-am dorit cu adevărat să oferim posibilitatea de a alege, ar trebui ajutăm femeile să aibă posibilitatea de a-și crește copilul, de a învăța să fie părinte, de a putea să trăiască pe picioarele ei etc.

Nicole Pinkston: Motivul este nepoata mea, care a început grădinița în acest an. Ea a fost concepută când un tip a violat-o pe sora mea, care are unele probleme psihice. Eu am fost însărcinată în aceeași perioadă și cealaltă soră a mea și soțul ei au crescut-o ca pe propriul copil. Acum, fiul nostru o numește o prințesă și vorbesc pe Skype de fiecare dată când pot. Eu lupt pentru viață datorită ei.

Terri Hisle Bauer: M-am născut cu un defect congenital sever. Părinții mei nu au ratat nici o zi în care să nu-mi spună cum le-am distrus viața. Sunt căsătorită cu un bărbat minunat, am 2 copii, 3 nepoți și mă bucur mult de timpul de la pensie. Dacă ar fi avut posibilitatea să facă amniocenteză când era însărcinată cu mine, mama m-ar fi avortat. Dar, din fericire, sunt aici. Dumnezeu ne iubește, Iisus este salvatorul meu.

Dianna Lara: În liceu, aș spune că am fost pro-alegere, cu excepția faptului că nu am crezut că avortul ar trebui sa fie folosit ca un mijloc control al nașterii. Apoi, în jurul anului de absolvire, am auzit un pastor citând din Psalmul 139 (138) în care psalmistul spune că Dumnezeu l-a alcătuit în pântecele mamei sale.

În acea vreme, eram fascinată de genetică și de Proiectul Genomului Uman. În acel moment, termenul „ADN” a căpătat un înțeles cu totul nou pentru mine. Mi-am imaginat mâna lui Dumnezeu cu o bobină de fire de ADN din care tricotează o ființă umană unică. Apoi, pastorul a spus: „Nu aveți dreptul să stați împotriva mâinii lui Dumnezeu.”

Această afirmație a pătruns în inima mea cu o putere pe care nu am mai simțit-o înainte și, în acel moment, am știut că dezbaterile despre când începe viața sau despre punctul de viabilitate sunt irelevante. Tot ceea ce contează este că mâna lui Dumnezeu se mișcă pentru a crea fiecare viață umană după „chipul și asemănarea” Lui și nici o altă ființă umană, nici măcar mama acelui copil, nu are dreptul moral de a distruge lucrarea mâinilor lui Dumnezeu.

Atunci am devenit pro-viață personal; dar nu am devenit un susținător public pro-viață până la mulți ani mai târziu, când fiul meu s-a născut la 34 de săptămâni și a stat 6 săptămâni la NICU (Terapie intensivă). Timp de șase săptămâni am văzut pe fiul meu și pe ceilalți copii de acolo care erau și mai mici ca vârstă decât el și mai fragili decât el, plângând de durere, încercând să se liniștească prin sugerea degetul mare. I-am văzut răspunzând la alinturile părinților și luptându-se în fiecare zi doar pentru a rămâne în viață. A devenit clar pentru mine că nenăscuții posedă demnitatea de ființe umane depline din momentul concepției și că fiecare dintre ei are instinctul să se lupte pentru propria lui viață.

În perioada nașterii fiului meu, soțul meu și cu mine am început să frecventăm o biserică pro-viață, care m-a ajutat cu adevărat să transform pasiunea și principiile mele în acțiune. Biserica mea mi-a dat impulsul final de care aveam nevoie pentru a trece de la a fi un observator pro-viață pasiv la un participant în această luptă istorică pentru viață.

Cassie Denise Guardiola: Când am fost în clasa a opta, doi dintre colegii mei m-au întrebat dacă sunt pro-viață sau pro-alegere. A fost prima dată când am auzit acești termeni. După ce mi-au explicat diferența, răspunsul meu a fost perfect clar pentru mine. „Bineînțeles că sunt împotriva avortului, cine ar putea să îl sprijine?” Am gândit asta cu mintea de 13 ani.

De-abia la liceu mi-am dat seama de intensitatea dezbaterii dintre susținătorii alegerii și susținătorii pro-viață. Un eveniment religios de la biserica mea mi-a arătat argumentele teologice pentru a fi pro-viață (motivele mele pentru a fi pro-viață au fost exclusiv seculare până atunci), consolidând astfel poziția mea pro-viață și mai mult.

Acum sunt studentă în anul întâi la colegiu și, într-un corp studențesc plin de ideologii liberale, activismul meu este mai puternic decât oricând. În calitate de membru al clubului pro-viață al universității, mă străduiesc să răspândească mesajul pro-viață în campus și sperăm că într-o zi vom vedea abolirea avortului.  

Julie Campbell Clark: Am fost crescută pro-viață și am crezut întotdeauna că avortul este un rău, dar simt aceasta și mai puternic ca adult, deoarece am aflat că trebuia să fiu avortată, dar mama mea a ales să mă dea spre adopție în loc de asta! Simt că ar trebui să lupt împotriva avortului cu tot ce am, pentru că aș fi putut să fiu eu în situația asta și trebuie să existe cineva acolo pentru a da acestor mame o altă opțiune!

Suzanne Hicks: Din bun simț. De ce aș crede în uciderea unui copil nenăscut? Acum un număr de ani i-au convins pe toți că e doar o bucată de țesut. Astăzi ei știu că nu este. Pentru cei care nu își pot permite să crească un copil sau nu au nici un sprijin, există mai multe grupuri care ajută și sprijină. Cred că este foarte important să ajutăm femeile care au făcut avorturi să se vindece. Sunt sigur că nu a fost o decizie ușoară și știu că sunt multe care suferă astăzi.

Aandw Christene Gutierrez: Am rămas însărcinată la 17 ani, când voiam să merg la Marină. Am planificat să fac avort, dar nu am ajuns să îl fac. Mă bucur că nu am făcut, dar îmi doresc să fi fost destul de drăguță și destul de curajoasă să dau copilul spre adopție – am fost prea egoistă pentru a face acest sacrificiu. Am fost o mamă groaznică, deși am încercat; pur și simplu nu am vrut un copil atunci. Responsabilitatea m-a mobilizat, dar dacă aș fi știut ce știu acum, dacă aș fi iubit cum știu acum să iubesc, aș fi dat copilul spre adopție. Dar, să îl omor? Nu, sunt pentru totdeauna bucuroasă că nu am făcut asta.

Abby Whitener: Acum am 20 de ani. M-am născut în Rusia. Mama mea avea doar 16 ani și era destul de săracă. Din fericire, bunica mea a convins-o să mă dea spre adopție, fie pentru că un avort ar fi prea scump, fie că a înțeles că sunt o ființă umană, sau din ambele motive.

Oricare ar fi fost motivul, la vârsta de nouă luni am fost adoptată de un cuplu de americani minunați pe care sunt mândră să îi numesc părinții mei. Cred în Iisus Hristos ca Mântuitor al meu. Sunt la colegiu în prezent.

Am făcut unele cercetări despre legile Rusiei cu privire la avort în anul în care m-am născut (1996). Am găsit un articol pe CNN, postat în 10 septembrie 1996, în care era scris despre o nouă lege, care a permis femeilor sărace din Rusia să facă avort în mod gratuit. În acel moment, aveam aproximativ 5 luni și eram la orfelinat. Dacă aș fi fost încă în pântecele mamei mele, ea ar fi putut cu ușurință să aleagă să facă avort. Dar, prin harul lui Dumnezeu, această lege nu a fost adoptată decât după ce m-am născut.

Deși legile Rusiei privind avortul s-au schimbat în bine, în alte țări, și în special prin legile despre avort din America, copiii nevinovați sunt încă uciși. Sunt pro-viață, pentru că aș fi putut să nu fiu aici dacă mama mea ar fi crezut că avortul este singura ei opțiune. Nu-mi pot imagina cât de îngrozită trebuie să fi simțit atunci. O iubesc pe ea și pe bunica mea pentru că mama a dus sarcina până la capăt și m-a oferit spre adopție.

Eu sunt acum o voce pentru cei fără voce.

Mary Brantley: Am crescut cu ideea că avortul este o crimă. În anul 2004, am avut un avort spontan la 10 săptămâni. Am fost devastată de pierderea copilului meu, pe care nu am ajuns niciodată să îl văd sau să îl țin în brațe. M-am înfuriat atunci că unele femei aleg să ucidă copiii lor, în timp ce eu îmi plângeam copilul. Viața lui minusculă și prețioasă mi-a amintit că orice viața este prețioasă și că este imperativ să ne ridicăm vocile pentru cei fără voce.

Tiffany Larramendi: Am fost o mamă singură cu 4 copii. Tocmai ieșisem dintr-o situație de violență în familie și eram în procesul de divorț. De-abia mă țineam pe picioare. Am mers la fostul soț și un lucru a dus la altul. Am fost atenți, am folosit protecție, deoarece am avut patru cezariene. Dar… iată că am rămas însărcinată.

Fiind o mamă singură cu patru copii și cu riscurile medicale pe care le aveam, nu vedeam cum aș putea face față. Am vorbit cu cineva și mi-a spus că dulcele meu copilaș are un scop și Dumnezeu va fi cu mine.

Am avut a cincea cezariană în 15 iunie 2016 și totul a mers uimitor de bine! Recuperarea mea a fost perfectă! Și băiețelul Liam (care înseamnă războinic puternic) este lumina vieții noastre!!!

Parrett KenandBrenda: Nepoata noastră Siri Ann a fost diagnosticată în uter cu nanism letal. Medicul a propus avortul. Fiica mea a spus că „e fiica mea și eu o voi purta până se va naște.” Jessica a simțit loviturile cu piciorul și simțea cum se învârtea în burtica ei. A știut că poartă în ea o viață prețioasă.

Siri Ann s-a născut la 7 luni, am ținut-o cu toții în brațe și ne-am arătat dragostea pentru ea până când s-a dus în Rai. Viața ei a fost scurtă, dar a avut scop și ea a fost iubită atât de mult!

A avut parte de iubire necondiționată, indiferent de circumstanțele vieții ei.

Fiica noastră mai are 3 copii adoptați, 2 de la naștere și unul de la vârsta de 11 luni. Acum au 7, 8 și 9 ani acum și sunt plini de viață, sunt o bucurie și o binecuvântare. Fiecare viață este prețioasă și ar trebui să fie protejată indiferent cum este! 

Share

„Chiar și în condiții imperfecte, viața pe care o primiți în dar va fi perfectă!” / Mărturii despre criza de sarcină #7

101-femei-fericite

Dragi prietene,

Îngăduiți-mi să vă numesc astfel. Nu scriu pentru femei și fete care sunt deja pe calea credinței și au încredere în Dumnezeu și o relație cu El, Cel care le întărește, și despre care știu ce atitudine au referitor la avort, familie, etc.

Scriu pentru fete și femei care, ca și mine, s-au trezit în vâltoarea vieții că sunt întâmplător și neașteptat  însărcinate. Pentru femei care, înainte de întâmplarea asta întâmplătoare – în ciuda mijloacelor contraceptive (în cazul nostru prezervativele) –, credeau că au răspuns la toate provocările vieții care vor veni, iar relația cu iubitul de la acea vreme e stabilă, bazată pe dragoste, încredere și poate va fi și marea dragoste care va duce la întemeierea unei familii. Criticii și cunoscătorii vieții în general pot riposta că problema trebuia gândită la rece dinainte. Și n-ar fi fost rău să fi fost mai bine instruiți cei doi tineri în ceea ce privește metodele contraceptive. Sigur, fiecare își poate da cu părerea…

Eu mă adresez însă acelor femei care se vor regăsi în povestea mea indiferent ce decizie vor lua: de a păstra sau nu copilul din pântecele lor. Mă scuzați, pentru sceptici, ghemul de celule…

Eram tare tânără, aveam 16 ani, mă îndrăgostisem, credeam că e dragostea vieții mele și nu îmi imaginam viață fără el. El a insistat să o facem, eu nu voiam neapărat, dar nu voiam să-l pierd. După câteva luni de sex „protejat”, am rămas gravidă. În copilăria mea, mă bucuram pe de o parte, știam că vreau să devin cândva mamă. Pe de altă parte, mă paraliza ideea de a-i spune așa ceva tatălui meu, care nici nu prea știa de relația mea „serioasă”. Tata e un om sever, calculat, nu face greșeli. Nu m-a bătut niciodată, nu m-a abuzat, dar e un om sever, e militar. Știam ce scandal și ce picare din „cer” ar cauza o astfel de veste în familia mea. Prietenul meu i-a spus mamei lui, care ne-a sfătuit prietenește să fac avort, ea fiind medic și cunoscând pe cine trebuie ca să o facem decent, discret și igienic. Câteva săptămâni am oscilat puternic între o mare bucurie de a avea un copil în pântec (simțeam prezența lui seara, când mă așezam în pat, o mare dragoste care aștepta să ne întâlnim față în față, o putere de a înfrunta lumea) și alegerea cealaltă, a morții, care ar fi făcut ca lucrurile să fie ca și cum n-ar fi fost. Și n-am putut alege de a mă război cu lumea pentru copilul meu, mă paraliza gândul că eram a XI-a , nu-mi puteam imagina ce voi face dacă ai mei nu mă vor sprijini financiar, iar pe prietenul meu nu l-am simțit ca sprijin, era la fel  de speriat ca și mine.

Familia mea este o familie atee de intelectuali, scăparea către Dumnezeu și punerea vieții mele în mâinile lui o intuiam doar, citind în vremea aceea multă literatură legată de spiritualitatea orientală. Mă rugăm ca Divinitatea să îmi mai trimită o dată același copil când voi fi pregătită, crezând în vremea aceea în reîncarnare, karma și nirvana. Și am făcut-o, m-am dus la avortul igienic, discret și pe ascuns. Imediat după aceea, ajungând acasă la prietenul meu, unde mama lui a avut decența de a ne lăsa singuri, m-a podidit plânsul și am plâns ore în șir, până seara, știind exact ce și pe cine am pierdut.

Relația cu prietenul meu a continuat șontâc-șontâc, cu mari probleme între noi. Voiam să fie bine, voiam să rămânem împreună dar eram foarte tineri și veneam fiecare cu proiecția lui despre relația perfectă. Cu sincope, certuri și despărțiri am rămas așa zis împreună.

Trei ani mai târziu, eram deja la facultate și am rămas din nou gravidă. Cu același bărbat, de acum cu o relație de 4 ani în spate, chiar cu probleme (ca a multora) putem spune că eram pregătiți cât de cât de  a lua viața împreună în serios și a accepta un copil. Dar împietrirea inimii mele a fost foarte mare, căci deși prietenul meu mi-a spus că îmi respectă decizia și va recunoaște copilul dacă îl voi naște și apoi ne vom căsători, eu aveam planurile mele. Eram studentă la medicină, mă bazam mult pe mine, capacitățile și calitățile mele. Nu vedeam cum voi putea să îmi termin facultatea și să trec toate examenele pentru a profesa cu un copil după mine. În continuare nu eram relaxată la ideea de a-i spune tatălui meu despre asta, eram amândoi studenți și stăteam la cămin. În același timp, citisem cartea lui N. Steinhardt Jurnalul fericirii și eram, din punct de vedere intelectual, convinsă de existența unei divinități personale, ca în religia creștină. Cu toate acestea, la gândul firav, ce încolțea în sufletul meu, de a vorbi cu un preot și a cere sfatul, mintea mea se încăpățâna și argumenta că, în ciuda argumentelor pro-viață pe care le-aș auzi, situația noastră materială e imposibilă, deci sfatul cerut nu îmi va folosi, ci doar mă va duce în impas și nu voi mai putea hotărî să fac ce „trebuie”.

Nu trebuie să mai adaug că nu mă spovedisem vreodată și că nu avusesem niciodată legătură cu vreun preot. Simpatia pentru religie era pur intelectuală și tolera îngăduitor diferite profiluri de preoți despre care auzisem (la TV, în familie, în media) și care nu erau cum ar trebui (așa îmi imaginam eu). Apoi față de cei doi-trei preoți pe care îi văzusem pe la cursuri la universitate, care ar fi putut fi cum trebuie, nu aveam curajul de a-i aborda, din cauza condiției mele și a vieții mele de până atunci. Deci mândrie combinată cu judecarea aproapelui, bătaie de joc a diavolului la adresa vieții mele, pe care am mușcat-o din plin.

M-am dus la fel de igienic la avort, iar după aceea o senzație de pustiu fără margini a cuprins inima mea. O împietrire rece, deznădăjduită, paralizantă, pustiu sufletesc și conștiință clară a omorului făcut. Poate credeți că acum scriu după ce am citit nu știu câte cărți despre asta sau părerea preoților etc. Nu, deloc, aceste senzații, stări m-au copleșit atunci și au rămas pe vecie întipărite în mine, a fost o conștientizare 100%, needulcorata și care nu putea fi ameliorată, îmbunătățită, justificată de nimic. Îmi lipsea motivația pentru orice, inclusiv pentru medicina mea, nu puteam să îl mai văd pe prietenul meu, mă încerca puternic și paralizant gândul sinuciderii, îmi lipsea energia de a trăi, înainte de toate astea fiind o persoană foarte veselă, vioaie, cu poftă de viață și prietenoasă.

M-am dus cu ultimele puteri sufletești, în continuare în stare de împietrire, la Cel la Care trebuia să mă duc de mult, la Domnul Hristos. În taina spovedaniei. A ajutat, dar a durat și durut mult. Și doare încă. Știți de ce? Pentru că, atunci când am ținut-o pe fetița mea în brațe (da, Domnul m-a învrednicit de acest lucru minunat), într-o situație materială similară, în care încă nu rezolvasem nimic din cele lumești, s-a desfăcut ca o legătură ce îmi ținuse ferecată inima și s-a revărsat peste mine numai dragoste, multă, multă dragoste. Fetița pe care o țineam în sfârșit în brațe îmi vindecase sufletul, îmi dădea puterea de a lupta cu lumea, cu mine, pentru căsnicia mea, cu temerile mele față de tatăl meu, cu prejudecățile. Și, așa cum în mod repetat de atunci am mărturisit, cel mai mare regret este că greșeala de a nu fi primit doi copii, două iubiri în viața mea, nu o mai pot repara. Nu mai pot schimba cu nimic cele petrecute, nu pot da timpul înapoi. Pot să înțeleg orice femeie care nu e pregătită să aibă un copil, e o iluzie să pretinzi să fii de la început pregătită. Te pregătești timp de nouă luni de zile. Sigur că și viața e grea și condițiile materiale improprii. Dar nu vă grăbiți, primiți darul, faceți jertfa! Iar ceea ce veți primi va fi cu mult peste măsura oricărei așteptări! Imaginea de a avea întâi casă, masă, apoi copii sănătoși e cultivată de mass-media, filme, prejudecățile societății. Chiar și în condiții imperfecte, viața pe care o primiți în dar va fi perfectă.

Copilul pe care l-am născut mi-a dat puterea să lupt. Deși am avut fetița tot în facultate, pe ea și apoi pe surioara ei, mi-am terminat studiile, mi-am luat rezidențiatul, am primit un loc de muncă. Sigur că nu a fost ușor, că a însemnat multă muncă, multă jertfă, o bună organizare. Dar, dragi prietene, nici nu știți ce putere se ascunde în voi. Sigur că nu aveți încredere în voi și în lume, cine are? Dar atunci când găsiți pentru ce și mai ales pentru cine să luptați, cu ajutorul lui Dumnezeu, totul devine posibil.

Între timp am patru copii, am învățat germană de la zero, am emigrat, lucrez în Germania, peste câteva luni îmi voi da aici examenul de specialitate.

În decursul vieții noastre împreună, am rămas cu același bărbat cunoscut în liceu, am avut multe dificultăți. Nu avem nici acum o relație perfectă, suntem prea tumultuoși amândoi. Ne distrăm acum însă la ideea că ar fi trebuit să așteptăm să ne „liniștim” înainte de a avea copii! Copiii ne-au schimbat, suntem amândoi mai responsabili, ne iubim mai mult, chiar și atunci când nu suntem de acord unul cu altul.

Am trecut prin spaima de a trebui să evacuăm o locuință, fiindcă proprietarul s-a hotărât spontan să vândă, iar eu eram cu burta la gură. Sau prin amenințarea de a-și pierde soțul locul de muncă fix când am aflat că sunt însărcinată, ca apoi, în câteva săptămâni, să se rezolve și să primească o ofertă mai bună. Ne-am mutat cu cățel și purcel de multe ori. Și emigrarea a fost la „limită”. Dar se poate. Dumnezeu nu promite o viață lipsită de griji, spune doar că alături de El le vom birui pe toate.

Fie ca măcar în inima unei viitoare mămici să lucreze legea dragostei!

Cu multă prietenie,

A.V.

 

Share

Miruna: „Micuţa mea nu m-a împiedicat să termin facultatea. Nici nu am dus lipsă de bani. A fost momentul meu” / Mărturii despre criza de sarcină #6

101-femei-fericite

Totul a început pe când eram la sfârşitul clasei a XII-a, mai precis prin 2010. Pe atunci, o prietenă îmi sugerase să o însoţesc la Bucureşti, să-şi rezolve nişte treburi. Noi locuiam undeva la ţară, în vecinătatea Bucureştiului. Am plecat fără să ştie ai mei, pentru că nu m-ar fi lăsat să merg singură. Tata şi fratele meu mă ţineau mai din scurt, mai ales de când mama decedase.

La momentul respectiv, ţineam legătura pe Yahoo Messenger cu un băiat. El locuia în capitală. Nu îmi amintesc exact cum îl adăugasem în lista de prieteni… Când am ajuns acolo, prietena mea mi-a spus că ar cam trebui să o aştept aproximativ 3 ore. Mă plictiseam, aşa că dădusem mesaj tuturor prietenilor virtuali din zonă cum că aş vrea să mă văd cu ei. Nimeni n-a răspuns. Doar acel băiat. A venit, ne-am întâlnit.

După acea întâlnire, el a încercat să vorbească cu mine din ce în ce mai mult. Juca foarte mult teatru, iar eu, ce să zic… Eram de la ţară şi eram foarte credulă. După câteva întâlniri, prin august 2011 am trecut mai departe. A fost prima dată când am întreţinut relaţii intime cu el.

După rezultatele de la bac fusesem admisă şi la facultate. Vorbeam în continuare cu acel băiat. Era foarte agresiv! Când începusem facultatea, eram extenuată din cauza lui! Mă duceam la el, nici nu înţelegeam de ce mă duc la el. Mă lua întâi cu frumosul, îmi vorbea frumos, cu atenţii, iar când ajungeam la mâna lui, mă forţa să întreţin relaţii sexuale cu el.

Îmi făcea lucruri foarte urâte! Ba era aşa, ba era aşa…. Când vedea că mă răcesc, mă forţa şi mai mult şi mă ameninţa. Mă şi bătea… Îi minţeam şi pe ai mei pentru el şi pe toată lumea. La un moment dat, am zis că nu mai vreau să fie aşa! M-am dus la bisericuţa din campus şi m-am spovedit. Mi-a dat canon părintele şi mi-a zis să fac tot posibilul să nu mă mai culc cu el. Încet, încet, am avut curaj să mă despart de el, în ciuda ameninţărilor, înjurăturilor şi a tuturor lucrurilor urâte pe care mi le făcea.

După despărţirea de el, m-am liniştit şi eu. Am terminat cu bine primul an de facultate, m-am angajat, următorii ani am cam uitat tot. Am şters cu buretele, am strâns ceva bănuţi şi am reuşit să supravieţuiesc.

Prin 2015, după revelion, exact în prima zi a anului, auzisem că el mă căutase şi că o prietenă i-a dat numărul meu de telefon; acea prietenă nu ştia despre toate câte mi le făcuse. N-avusesem curajul să mă deschid în faţa nimănui. Sâmbătă, pe 3 ianuarie, m-a sunat. A zis că are chef să mă vadă. Am fost de acord, cu condiţia ca întâlnirea să aibă loc la Mall, ca să fie mai multă lume şi să nu se întâmple ceva. El a zis că ia un taxi şi că vine după mine, la cămin. Nici nu terminasem cu pregătitul şi atunci când am ieşit din baie, el era deja la uşa camerei mele. Am zis că sunt gata, să plecăm, el tot insista să mai stăm. Am încercat să îl întreb de ce se comportase aşa cu mine, dar el m-a luat botjocoritor… Era la fel de rău şi de hain cum îl ştiam. Acelaşi om. Atunci, m-am culcat din nou cu el. Eram cu hormonii undeva mai sus de cap. Îmi ziceam că oricum are să fie ultima oară.

Începuse să mă mustre conştiinţa. Că nu se întâmplase nimic atâta timp şi cum am putut… Mai apoi, se repeta. Din nou, forţat. Mă şi legase la un moment dat. Cel mai groaznic a fost într-o zi de duminică. La fel, mă forţase, iar eu mă gândeam cum am putut face aşa ceva mai ales când Preotul săvârşea Sfânta Liturghie… Mi-era scârbă de mine. Mă simţeam murdară.

Încet-încet, a plecat. După toate astea, n-am mai vorbit cu el. Cel puţin până prin februarie. Îmi întârziase menstruaţia şi m-am dus la un control. Am aflat atunci că sunt însărcinată. Era vineri, luni începea Postul Mare. Am încercat să-l sun pe Părintele… Nu mi-a răspuns la telefon. Apoi, i-am dat lui mesaj. Ştiu că mi-a zis că era cu mama lui la cumpărături, dar în două ore a venit la mine la cămin. I-am arătat biletul de la medic.

Mi-a zis că nu are curaj să le spună părinţilor lui despre sarcina mea. Era foarte supus în faţa mamei lui. Mi-a zis să merg cu el să le spunem împreună despre asta. Eu mă gândeam că o să rămânem împreună şi că vedem cum facem să ne descurcăm amândoi. Am rămas la el peste noapte.

Am vorbit cu mama lui în acea seară. Mi-a zis ceva ce mi s-a întipărit în minte de cum am auzit: „Ar fi normal să faci avort, că fiecare femeie din ziua de azi face avort!” Apoi a zis că şi ea a făcut, la rândul ei, avort. Spunea că pur şi simplu nu e momentul nostru. Că putem după aceea să avem o mulţime de copii după ce petrecem mai mult timp împreună. Şi mai spunea că eu sunt în momentul în care trebuie să-mi reglez viaţa, să merg la Work&Travel, că eram implicată acolo, zicea că trebuie să merg în străinătate, să termin facultatea, să nu ştiu ce… Punea interesele mele înaintea copilului. Zicea că oricum n-o să ne descurcăm că n-avem resursele financiare şi mi-a zis să sun să programez avortul. Am zis că e în regulă şi că mâine dimineaţă, adică sâmbătă, îl programez.

Aşa a rămas. Nu am putut să dorm toată noaptea. Ei n-aveau nici o treabă… Mă gândeam cum de el, pe când mă certam cu mama lui, a ales să nu-mi ia în niciun fel apărarea, să-şi spună şi el punctul de vedere, ceva… N-a spus absolut nimic! M-a derutat foarte tare. Mă gândeam că ori suntem amândoi, ori doar eu înaintea mamei lui şi el face aşa cum dictează ea. Tatăl lui zicea că e încântat să aibă un nepoţel, dar juca şi el teatru…

Am sunat sâmbătă să programez avortul. A rămas să merg vinerea viitoare şi, după aceea, am plecat de la ei. I-am zis mamei lui că o să fac avort, să stea liniştită. Toţi o ţineau de bună că nu avem bani să-l creştem. El m-a însoţit la cămin, a dormit cu mine sâmbătă seara. Am fost de acord şi am vrut să stea pentru că intenţionam să îl duc să vorbească cu Părintele. Când a venit momentul să fie testat, a dat înapoi. A început să ţipe la mine şi atunci s-a aprins o altă discuţie… Repeta că dacă vreau să păstrez copilul, să îi spun şi lui. Să îşi exercite dreptul de tată şi altele…

Am vorbit singură cu Părintele, el plecase. Părintele a zis să nu mai stau în cămin, cel puţin câteva zile, şi să mă mut în căsuţa de lângă Bisericuţă. Aşa am făcut. A fost la cămin să mă caute după ceva timp, dar colega mea i-a spus că eu nu mai stau acolo, că am plecat la ţară şi de-atunci nu l-am mai văzut. El ştie că am făcut avort.

Ai mei au aflat abia după patru luni de sarcină, când ieşisem din post. Le-am spus târziu, ca să nu mă pună şi ei la păcate. Mi-au zis şi fratele meu, şi unchiul, şi tata că trebuia să-i anunţ din timp, „să mă salveze”. Mă gândeam: „Cum s-o omor eu pe bebe?”

Am vrut să-i spun la un moment dat şi lui că are o fetiţă, dar m-am gândit că ar fi mai bine să nu afle, pentru că şi aşa suportasem suficiente scandaluri, ameninţări… N-avea rost.

Micuţa mea creşte incredibil de repede. Nu m-a împiedicat nici să termin facultatea, că mă dusesem doar la examene pe când eram însărcinată, nici nu m-am plâns că n-am avut bani, pentru că oricum aveam economiile. A fost momentul meu, deci.

Miruna, 24 ani

15.02.2016

Share

„Vom păstra copilașul, indiferent de ce se va întâmpla! Suntem împreună pentru totdeauna, să nu uiți asta!” / Mărturii despre criza de sarcina, #5

101 femei fericite

Povestea mea începe în luna octombrie a anului 2014.

22 de ani, în primul an de masterat, aveam un job bine plătit, aveam un iubit cald, drăgăstos și cu un foarte bun simț al umorului, alături de care îmi doream să rămân pentru tot restul vieții. Eram în relații bune cu toată lumea – pe scurt, eram mulțumită de viața mea. Totul s-a zdruncinat vertiginos însă, când am aflat că sunt însărcinată. Și asta nu pentru că nu iubeam copiii – îmi doream să vină momentul cât de curând, însă parcă nu acum era timpul potrivit. Prietenul meu, actualul meu soț, nu avea pe atunci serviciu, era în an terminal la facultate, stătea încă la părinții lui acasă, fiind din București, eu încă stăteam la cămin…

Făcusem un test de sarcină care ieșise pozitiv, moment în care eu și cu iubitul meu eram năuciți total, nu știam ce vom face, vestea ne dăduse complet peste cap, mai ales că nu ne-am gândit la noi și la ce înseamnă asta pentru noi, ci cum îi va afecta pe părinții noștri, care, aveau alte viziuni și planuri pentru noi, în mod special părinții mei.

„Cu ce aveam să-l creștem? Unde, mai precis? Capul familiei nu are serviciu, facultate terminată, nu putem face nimic… Cine va fi alături de noi?”

Știm cu toții care este viziunea generală – întâi terminare studii, făcut carieră, viață trăită, călătorii în toată lumea, experiențe și abia mai apoi căsătorie și familie de întemeiat. Așadar, din punctul ăsta de vedere, nu eram niciunul dintre noi „copți”.

În sensul ăsta, ne-am gândit amândoi, sfâșiați de durere, la avort. Eram împotriva lui cu tot trupul și sufletul (eu mereu mi-am zis că nu voi face asta niciodată), însă, în momentele acelea de încețoșare a minții, ne-am gândit că vom trece amândoi peste tot ce va însemna trauma post-avort.

Bineînțeles, citisem nenumărate mărturii și cărți despre femei care au avortat, despre chinurile prin care au trecut după asta, iar acum, mai mult ca oricând, citeam tot ce îmi pica în mână despre acest subiect. Ba, chiar mai mult, îmi amintesc că citeam despre pedeapsa lui Dumnezeu pentru femeile care fac acest lucru, parcă pregătindu-mă pentru o asemenea durere.

M-a trecut un fior de fericire pe care nu-l voi uita niciodată când am fost prima dată la ecograf și am văzut că o sămânță minunată de om încolțise în mine. Apoi m-au cotropit toate gândurile contradictorii și l-am întrebat pe doctor despre avort. M-a întrebat dacă sunt sigură și mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată: „Cunosc un băiețel care acum are 6 ani și știe Luceafărul pe de rost. Mămica lui a trecut exact prin ce treceți dumneavoastră. Gândiți-vă bine, mai aveți timp, sarcina nu este încă destul de avansată.”

Au urmat apoi 2 săptămâni pe care le-am trăit ca și cum am fi făcut deja asta, și eu și iubitul meu. Eram sleiți de puteri, triști și abătuți, nu mai puteam vorbi sau gândi la nimic altceva. Trăiam păcatul groaznic pe care încă nu-l făcusem. Fără să știm ce vom face cu certitudine, iubitul meu m-a cerut de nevastă într-un weekend în care am plecat la țară, în satul în care au trăit bunicii lui. Mi-a promis că va fi alături de mine indiferent de felul în care vor evolua lucrurile și că vom rămâne împreună pe vecie. Eram împărțită între fericire nespusă, întrucât se materializa dorința mea de a fi mereu cu el, și o tristețe copleșitoare, neștiind ce se va întâmpla cu suflețelul din mine.

În acea noapte în care mi-a dăruit inelul de logodnă, am adormit plângând. El, fiind vizibil marcat de momentele prin care treceam, simțind nevoia să-și împărtășească cuiva amărăciunea, a plecat la o plimbare în aer liber cu un prieten. Atunci, știu că m-am rugat cu toată ființa mea Maicii Domnului și am rugat-o în mod repetat: „Te rog, Măicuță, nu mă lăsa să fac avort! Orice, dar nu asta!” Și am adormit sleită de puteri și de plâns, cu gândul ăsta în minte. Ca prin minune, la miezul nopții, iubitul meu m-a trezit parcă radiind și încurajat de o nouă putere: „Vom păstra copilașul, indiferent de ce se va întâmpla! Suntem împreună pentru totdeauna, să nu uiți asta!”

Dumnezeu, Măicuța Domnului lucrase prin intermediul oamenilor, așa cum o face de obicei: prietenul din copilărie al iubitului meu îl convinsese să păstrăm copilul cu orice preț. Nu știu cum, în ce fel și care a fost influența lui asupra partenerului meu, dar sunt sigură că a fost Mâna Maicii Domnului la mijloc.

Partea cea mai grea abia acum venea, deși eram amândoi ușurați sufletește… Pluteam, știind că am ales viața. Trebuia să le spunem părinților. Părinții mei (mama și soțul ei, tatăl meu vitreg) nu au fost de acord să-l cunoască pe prietenul meu, deși știau destul de multe despre el, de la mine. Apoi, văzând acestea, iubitul meu a vorbit cu părinții lui, le-a spus că vom avea un copil și, deși șocați, în acea săptămână i-au sunat pe ai mei să se întâlnească, să se cunoască și să stabilească cele ce vor urma, în principiu, cununia.

Tatăl meu și cu soția sa au reacționat creștinește și, deși lui îi spusesem doar de logodnă, mi-a spus: „Mă îndulcesc cu gândul că voi avea un nepoțel sau o nepoțică, dar acum, cum vrea Dumnezeu”. Atunci m-am simțit cu adevărat binecuvântată. Sora mea, de asemenea, de când îi aruncasem ideea „ce-ar fi dacă aș fi însărcinată?” s-a arătat foarte entuziasmată și mi-a spus să nu mă gândesc să fac vreo prostie, iar toate întrebările mele căpătau răspuns și sprijin și din partea ei.

Colegele mele de la serviciu, pe care le anunțasem de sarcină, mi-au spus să renunț la copil, că nu este momentul, că nu voi mai putea să mă distrez, să fac nimic din ce îmi place. Două dintre ele mi-au împărtășit poveștile avorturilor pe care le-au făcut, spunându-mi că pentru ele a fost alegerea cea mai bună la momentul respectiv. Am rămas fermă pe poziții, indiferent de ce argumente mi-aduceau, toate menite să îmi coloreze în griul monotoniei viața ce va urma nașterii.

Ca să nu mai lungesc cu detalii povestea, alături de noi au fost tatăl meu și soția lui și părinții soțului. Cei din urmă s-au dedicat trup și suflet familiei noastre nou formate, fiind întotdeauna gata să ne ajute și să facă tot ce le stă în putință să pășim în viața de familie cu Dumnezeu înainte. Am aranjat repede o nuntă simplă, foarte frumoasă, la care au venit cei mai dragi oameni ai noștri. Incredibil, dar toate s-au aranjat după voia minunată a lui Dumnezeu… După nuntă, ne-am depus dosarul pentru prima casă la bancă, soțul meu s-a angajat, având un serviciu foarte bun, a terminat facultatea cu brio și, după ce am născut, ne-am mutat în casă nouă, aranjată de la zero cu tot ce aveam nevoie.

Ilinca s-a născut pe 28 iunie 2015.

Acum, mai clar ca niciodată, îmi vin în minte cuvintele pe care duhovnicul nostru le-a spus soțului meu: „Când dă un dar, Dumnezeu nu îl lasă de izbeliște”. Ca dovadă, toate grijile noastre de la început au dispărut. Avem tot ce ne trebuie și nu avem nevoie de mai mult.

Fetița noastră minunată are 7 luni și este bucuria vieții noastre! Mereu ne gândim cu multă amărăciune la ce am fi putut pierde dacă am fi făcut acel pas. Prin ea, am câștigat mai multă credință în Dumnezeu, încredere în noi, mai multă responsabilitate și stabilitate. Și ea ne luminează zilele cu zâmbetul ei de îngeraș.

Așadar, trăim o minune noi, familia noastră. Odată cu un copil, Dumnezeu șterge orice griji și nu ne lasă singuri în vâltoarea lumii. Este cel mai frumos lucru greu din lume – să ai copii. Și dacă nu ar fi fost greu, care ar mai fi fost farmecul? Am fi lenevit, am fi fost înghițiți de o viață plănuită în spiritul plăcerii și al confortului… Prin familie ne consolidăm viața duhovnicească, exersăm smerenia și jertfirea pentru cei dragi.

Dacă ar fi să dau un sfat femeilor aflate în criza de sarcină, le-aș îndruma să se roage ardent la Maica Domnului, cea Grabnic-Ajutătoare, pentru luminarea sufletului și a minții lor și să-și asculte instinctul matern. Odată cu nașterea copilului, totul se schimbă. Soții care devin părinți trec prin niște sentimente incomparabile cu ce a fost înainte de copil. Este vorba de o fericire inexplicabilă în cuvinte, de o stare de beatitudine continuă când îți vezi bebelușul crescând, zâmbind, respirând și iubindu-te.

Alexandra G., București

**************************

Dragi prieteni și colaboratori,

În 26 martie 2016, în România și Republica Moldova se va organiza Marșul pentru viață 2016 „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie”. Cu acest prilej, Asociația „Studenți pentru viață” încearcă să publice patru volume de mărturii despre criza de sarcină, pentru a veni în întâmpinarea frământărilor femeilor care se vor afla în situații de criză și pentru cei din jurul lor care le pot sprijini:

^AAD2AC31F61419A98E211678ADD22CF2BFB8A6683AFDBC3450^pimgpsh_fullsize_distr

101 femei fericite că au ales viața copiilor lor
101 oameni care au supraviețuit avortului
101 avorturi forțate
101 avorturi regretate

În viața noastră cotidiană puține sunt lucrurile al căror impact uriaș este atât de puțin înțeles precum criza de sarcină.

Este vorba despre scurta perioadă din viața unei femei însărcinate în care avortul apare ca o altă opțiune pe lângă continuarea sarcinii și nașterea copilului.

Criza de sarcină apare în cele mai diverse situații de viață. Astfel, experiența directă și bibliografia teoretică arată că nu există niciun element care să elimine a priori posibilitatea apariției crizei de sarcină: nici starea financiară, nici statutul social ori marital, nici absența sau numărul copiilor, nici vârsta, nici nivelul intelectual, educațional și cultural, nici starea de sănătate a femeii, nici calitatea relației cu tatăl copilului, nici opinia familiei ori a prietenilor, nici afilierea ori practica religioasă a mamei, tatălui, familiei, nici măcar împrejurările concepției și starea de sănătate a copilului, de exemplu atunci când copilul a fost așteptat ani la rând și este deplin sănătos… În realitate, oricând poate apărea un element care să determine criza de sarcină.

De aceea, pentru a fi cu adevărat alături de femeia în criză de sarcină este nevoie de cele mai diverse abordări, potrivite fiecărei situații de criză: de la formele cele mai simple, cum este o discuție de 15 minute, până la sprijinirea emoțională și materială pe perioada a mai multor ani de zile.

În această diversitate, există, este drept, și câteva tipologii predominante. Astfel, circa 80% din cazurile de criză de sarcină s-ar putea rezolva în mod fericit pentru ambele vieți direct implicate – respectiv prin nașterea copilului – dacă femeia ar primi sprijin din partea tatălui copilului. O dovadă în plus a acestui fapt o reprezintă statistica potrivit căreia cel puțin 60% din avorturi sunt consecințe ale presiunilor partenerului de viață. Un factor-cheie în criza de sarcină și în decizia femeii de a face avort este violența din partea tatălui copilului, de la presiunile verbale, până la violența fizică gravă.

Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii sau îndemnând pe cunoscutele dumneavoastră care au trecut prin criza de sarcină să trimită mărturii pe adresa de mail 101marturii@gmail.com.

Mărturiile pot fi complet anonime și garantăm că datele personale sau datele de contact ale celor care le vor trimite nu vor fi făcute publice, decât dacă ei solicită aceasta.

Vă rugăm să oferiți doar mărturii complet adevărate, deoarece spunerea adevărului și numai a adevărului este centrală în abordarea crizei de sarcină.

Am cunoscut femei care au regretat avortul dinainte de a-l face, femei care au regretat avortul în timp ce avea loc, femei care au regretat avortul când s-au ridicat de pe masa ginecologică, femei care au regretat avortul pentru prima oară la câteva decenii după ce a avut loc. Dar nu am cunoscut nicio femeie care să își îndemne fiica: „Mamă, când vei crește mare, să faci și tu măcar un avort, că e foarte bine!”.

De aceea, aceste cărți sunt menite să crească nivelul de conștientizare al opiniei publice cu privire la ușurința cu care fiecare dintre noi am trecut și trecem pe lângă femeile în criza de sarcină, indiferenți la frământările lor și la viața copilului pe care l-au purtat în pântece câteva luni. Este și o ocazie de a le cere iertare pentru indiferența noastră.

Vă rugăm să puneți bannerele pe saitul/blogul dumneavoastră, pentru ca mesajul Scrie, dă like, distribuie să ajungă la cât mai multe persoane.

Pe aceste bannere puneți link activ către postarea

Mărturiile despre criza de sarcină pot salva vieți. Scrie, dă like, distribuie!

Iată câteva dimensiuni:

728×90

Stiri1

728×90

Stiri2

1200×150

OT1

1200×150

OT 2

 

Share

Mătușa bunicului meu a fost unul dintre primii doi medici ginecologi din București / Mărturii despre criza de sarcina, #4

101 avorturi regretate

Mătușa bunicului meu a fost unul dintre primii doi medici ginecologi din București.

Și-a făcut studiile la Paris.

Revenită în țară se căsătorește cu un ortoped, profesor universitar și medic la curtea regală.

Își construiesc una dintre cele mai frumoase vile din capitală. 12 camere. În casa lor holurile și scara interioară erau tapetate cu tablouri de Grigorescu. Frecvent se dădeau baluri la care participa toata protipendada și persoane aparținând curții regale.

Aveau 4 servitori, Rolls Royce la scară cu șofer, fermă cu 50 de hectare de teren.

Toate aceste lucruri se petrec imediat după anul 1900.

În paralel cu profesia ei, mătușa face avorturi. După încetarea activității într-un spital de stat își deschide propriul cabinet ginecologic unde în continuare face avorturi.

Asistenta ei se stinge din viață după boli foarte grele, rămânând paralizată la pat timp de 9 ani, numai după ce rudele cheamă câțiva preoți să îi oficieze slujba de maslu acasă. S-a chinuit foarte tare.

Mătușa care își diviniza soțul trece în primul rând prin durerea de a nu a putea avea copii.

Cu toate bogățiile lor se simțeau săraci.

Soțul face în mod subit cancer și moare în 2 ani de la declanșarea lui, fără ca nimeni să îl poată ajuta cu nimic. Amândoi erau medici.

Mătușa face anxietate, în timp comunismul îi ia averile și rămâne să trăiască din vânzarea bunurilor din propria casă.

Nepotul ei de-al doilea, singurul urmaș direct după ea, tatăl meu, o împinge pe mama, împreună cu familiile lor, să facă 3 avorturi. Se îmbolnăvește de o boală psihică gravă și nu mai poate munci de la 40 de ani. Fratele meu imediat după ce a lăsat-o pe prietena lui să facă un avort se îmbolnăvește de altă boală psihică nediagnosticată și nu mai poate munci de pe la 30 de ani.

Eu însămi am făcut o boală în urma căreia am rămas cu un handicap, la vârsta de 16 ani.

În calitate de a treia generație, nu mai putem avea copii nici unul, nici altul și probabil că neamul se va stinge aici.

De la bogăția cu care era înzestrată familia la 1900, iată că suntem în 2016 și cei care au făcut avorturi în familie trec prin niște lipsuri financiare greu de imaginat. Dumnezeu a făcut ca eu și soțul meu să îi putem ajuta cu minimul necesar pentru a exista. Nu au absolut nicio formă de venit. Dar asistăm cu mâinile legate la dezbinarea pe care o produc în sânul familiei din cauza bolii și aici nu putem interveni cu nimic. Decât suferim în tăcere de ani întregi.

Mătușa s-a stins din viață la 84 de ani. S-a retras din societate, a citit singură în fotoliu zeci de ani de la moartea soțului preaiubit și a suferit enorm după dispariția lui.

A conștientizat însă răul produs de avorturi. Toate bunurile de preț pe care le mai avea le-a vândut și banii i-a dat pentru pictura bisericilor, regretând enorm faptele pe care le-a făcut.

A murit în pace, fără chin, în urma unui atac de cord.

Apartamentul în care a fost cabinetul ginecologic unde se făceau avorturi a fost vândut unui cuplu. Soția respectivă nu a vrut să aibă copii și a avortat toți copiii care trebuiau să se nască. Imediat după 40 de ani face cancer la sân, mai multe operații și apoi schizofrenie. Se chinuiește îndelung până să moară.

Statul a făcut să fie demolat acel apartament. Problemele s-au complicat. Urmașii moștenitori nu au reușit nici până in ziua de astăzi să ia banii după el și trăiesc în sărăcie și în lipsuri materiale foarte mari.

Eu personal nu am făcut niciun avort, nici chirurgical, nici nu am luat pilula de a doua zi, nici anticoncepționale, care sunt avortive, imediat sau duc pe teren lung la avort; dar sunt foarte traumatizată referitor la aceasta temă. Simt suferința acelor copii uciși.

Mă rog mult pentru aceste persoane din familie care au făcut avorturi și pentru acei copii uciși.
Am o pagina pe Fb despre avort. În cei 2-3 ani de când am inițiat pagina am reușit să trimit prin poștă în jur de 100 de cărticele negre de la Editura Bizantină cu Rugăciunea sau Canonul pentru copiii avortați. Doar 100. Deși în România s-au făcut zeci de milioane de avorturi.

Dacă persoanele care au făcut avorturi, atât mame cât și tați, s-ar ruga, ar aprinde o lumânare, ar face o milostenie pentru acele suflete, tinerii din ziua de astăzi nu ar mai privi așa ușor acest aspect. Ar exista o educație din generație în generație. Din păcate nu este așa. Părinții refuză să vorbească despre asemenea subiect și nu prea ai cum să îi abordezi că se închid în sinea lor din start.

Nu știu dacă avem la București vreun monument în memoria pruncilor avortați cum sunt în alte țări. Păcat că nu avem o zi în an dedicată special memoriei lor și luptei împotriva avortului.

Ana P., București

**************************

Dragi prieteni și colaboratori,

În 26 martie 2016, în România și Republica Moldova se va organiza Marșul pentru viață 2016 „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie”. Cu acest prilej, Asociația „Studenți pentru viață” încearcă să publice patru volume de mărturii despre criza de sarcină, pentru a veni în întâmpinarea frământărilor femeilor care se vor afla în situații de criză și pentru cei din jurul lor care le pot sprijini:

^AAD2AC31F61419A98E211678ADD22CF2BFB8A6683AFDBC3450^pimgpsh_fullsize_distr

101 femei fericite că au ales viața copiilor lor
101 oameni care au supraviețuit avortului
101 avorturi forțate
101 avorturi regretate

În viața noastră cotidiană puține sunt lucrurile al căror impact uriaș este atât de puțin înțeles precum criza de sarcină.

Este vorba despre scurta perioadă din viața unei femei însărcinate în care avortul apare ca o altă opțiune pe lângă continuarea sarcinii și nașterea copilului.

Criza de sarcină apare în cele mai diverse situații de viață. Astfel, experiența directă și bibliografia teoretică arată că nu există niciun element care să elimine a priori posibilitatea apariției crizei de sarcină: nici starea financiară, nici statutul social ori marital, nici absența sau numărul copiilor, nici vârsta, nici nivelul intelectual, educațional și cultural, nici starea de sănătate a femeii, nici calitatea relației cu tatăl copilului, nici opinia familiei ori a prietenilor, nici afilierea ori practica religioasă a mamei, tatălui, familiei, nici măcar împrejurările concepției și starea de sănătate a copilului, de exemplu atunci când copilul a fost așteptat ani la rând și este deplin sănătos… În realitate, oricând poate apărea un element care să determine criza de sarcină.

De aceea, pentru a fi cu adevărat alături de femeia în criză de sarcină este nevoie de cele mai diverse abordări, potrivite fiecărei situații de criză: de la formele cele mai simple, cum este o discuție de 15 minute, până la sprijinirea emoțională și materială pe perioada a mai multor ani de zile.

În această diversitate, există, este drept, și câteva tipologii predominante. Astfel, circa 80% din cazurile de criză de sarcină s-ar putea rezolva în mod fericit pentru ambele vieți direct implicate – respectiv prin nașterea copilului – dacă femeia ar primi sprijin din partea tatălui copilului. O dovadă în plus a acestui fapt o reprezintă statistica potrivit căreia cel puțin 60% din avorturi sunt consecințe ale presiunilor partenerului de viață. Un factor-cheie în criza de sarcină și în decizia femeii de a face avort este violența din partea tatălui copilului, de la presiunile verbale, până la violența fizică gravă.

Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii sau îndemnând pe cunoscutele dumneavoastră care au trecut prin criza de sarcină să trimită mărturii pe adresa de mail 101marturii@gmail.com.

Mărturiile pot fi complet anonime și garantăm că datele personale sau datele de contact ale celor care le vor trimite nu vor fi făcute publice, decât dacă ei solicită aceasta.

Vă rugăm să oferiți doar mărturii complet adevărate, deoarece spunerea adevărului și numai a adevărului este centrală în abordarea crizei de sarcină.

Am cunoscut femei care au regretat avortul dinainte de a-l face, femei care au regretat avortul în timp ce avea loc, femei care au regretat avortul când s-au ridicat de pe masa ginecologică, femei care au regretat avortul pentru prima oară la câteva decenii după ce a avut loc. Dar nu am cunoscut nicio femeie care să își îndemne fiica: „Mamă, când vei crește mare, să faci și tu măcar un avort, că e foarte bine!”.

De aceea, aceste cărți sunt menite să crească nivelul de conștientizare al opiniei publice cu privire la ușurința cu care fiecare dintre noi am trecut și trecem pe lângă femeile în criza de sarcină, indiferenți la frământările lor și la viața copilului pe care l-au purtat în pântece câteva luni. Este și o ocazie de a le cere iertare pentru indiferența noastră.

Vă rugăm să puneți bannerele pe saitul/blogul dumneavoastră, pentru ca mesajul Scrie, dă like, distribuie să ajungă la cât mai multe persoane.

Pe aceste bannere puneți link activ către postarea

Mărturiile despre criza de sarcină pot salva vieți. Scrie, dă like, distribuie!

Iată câteva dimensiuni:

728×90

Stiri1

728×90

Stiri2

1200×150

OT1

1200×150

OT 2

 

Share

Citește Comunicatul Marșului pentru viață 2018

Descarcă de mai jos foto profil/cover FB și pancarte Marșul pentru Viață:

2%

Donează

RO25BTRLRONCRT0V17367901 - LEI RO10BTRLEURCRT0V17367901 - EURO RO50BTRLUSDCRT0V17367901 - USD
BANCA TRANSILVANIA, SUCURSALA LIPSCANI, BUCUREŞTI

Arhivă Blog