Tag Archives: mărturii despre criza de sarcină

Editorial: De ce „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie”? / Revista „Pentru viață” nr. 5 – Primăvara 2016

Foto: Dinu Savopol

de Alexandra Nadane, Președinte Studenţi pentru viaţă

Tema „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie” este inspirată din tema Marșului pentru viață 2016 de la Washington: „Pro-life and pro-woman go hand in hand”. În România și Republica Moldova, organizațiile pro‑viață au simțit nevoia să adauge și al treilea termen, „pentru familie”, pentru a sublinia că mediul firesc în care binele copilului și binele femeii se realizează este familia și că un copil născut în afara familiei nu exclude realizarea unei familii, ci este un pas înspre ea.

Dacă românii se consideră și sunt considerați un popor în care oamenii se ajută la nevoie, de ce nu există acest sprijin, de ce solidaritatea nu se manifestă și când este vorba de femeia în criză de sarcină?

Principalele motive pentru care societatea nu se implică în sprijinirea femeii în criză de sarcină sunt prejudecata că a fi pro-viață înseamnă a fi anti-femeie și prejudecata că susținătorii alegerii vieții copilului duc un război împotriva femeilor, iar susținătorii alegerii avortului sunt cei care apără femeile. Aceste prejudecăți au apărut din cauza modului în care a fost abordat avortul de către regimul comunist. Legislația comunistă anti-avort nu era o legislație pro-viață, ci s-a datorat interesului politic al statului: ea nu viza sprijinirea femeii în criză de sarcină și ocrotirea dreptului la viață al copilului, ci creșterea demografică pentru împlinirea nevoilor economice ale statului. O consecință foarte gravă a acestui tip de legislație au reprezentat-o copiii abandonați.

Numărul uriaș de copii abandonați și instituționalizați din perioada comunistă este o consecință directă a dictaturii comuniste. Înainte de comunism, comunitatea se simțea responsabilă față de copiii care nu erau îngrijiți de familia naturală. Copiii adoptați erau numiți „copii de suflet” și nu erau stigmatizați.

Prin această temă spunem răspicat că opiniile conform cărora mișcarea pentru viață nu se interesează de femeie și că avortul rezolvă o problemă a femeii nu corespund realității. În realitate, mișcarea pentru viață se interesează de femei și de copii deopotrivă. În schimb, în cele mai multe cazuri, avortul reprezintă o exploatare a femeii în interesul confortului personal și iresponsabilității bărbatului și al confortului și iresponsabilității societății – de aceea avortul a fost numit „ultima exploatare a femeii” de către celebra activistă pentru drepturile femeilor Alice Paul [1].

Prin această temă afirmăm ceea ce experiența ne-a arătat în nenumărate cazuri concrete: nașterea copilului este în interesul femeii, iar avortul la cerere adâncește și perpetuează diferite probleme, creând și altele noi; alegerea vieții copilului dă femeii putere și un viitor împlinit cel puțin de dragostea copilului; avortul o rănește și îi rănește viitorul pe termen lung.

Da, experiența a arătat că o sarcină neașteptată și nedorită poate deveni o mare șansă pentru femeie, pentru familia ei sau pentru viitoarea ei familie și pentru societate, dacă femeia este sprijinită și nu abandonată sau stigmatizată.

Nu întâmplător Norma McCorvey și Sandra Cano, cele două femei care au fost folosite în procesele care au dus la legalizarea avortului la cerere în SUA în 1973, au devenit militante pro-viață. Experiența pe termen lung arată că cine este cu adevărat pro‑femeie este pro-viață și cine este cu adevărat pro-viață este pro-femeie.

Note:

[1] Alice Paul (1885–1977) a fost membră a Mișcării sufragetelor, feministă și activistă pentru drepturile femeilor în SUA. A fost principala coordonatoare a campaniei care a condus la adoptarea în 1919 a celui de-al Nouăsprezecelea Amendament la Constituția SUA, privind dreptul la vot al femeilor.

Share

„Vom păstra copilașul, indiferent de ce se va întâmpla! Suntem împreună pentru totdeauna, să nu uiţi asta!” / Revista „Pentru viață” nr. 5 – Primăvara 2016

Foto: IoanStoica.ro

Povestea mea începe în luna octombrie a anului 2014. 22 de ani, în primul an de masterat, aveam un job bine plătit, aveam un iubit cald, drăgăstos și cu un foarte bun simț al umorului, alături de care îmi doream să rămân pentru tot restul vieții. Eram în relații bune cu toată lumea — pe scurt, eram mulțumită de viața mea.

Totul s-a zdruncinat vertiginos însă, când am aflat că sunt însărcinată. Și asta nu pentru că nu iubeam copiii — îmi doream să vină momentul cât de curând, însă parcă nu acum era timpul potrivit. Prietenul meu, actualul meu soț, nu avea pe atunci serviciu, era în an terminal la facultate, stătea încă la părinții lui acasă, fiind din București, eu încă stăteam la cămin…

Făcusem un test de sarcină care ieșise pozitiv, moment în care eu și cu iubitul meu eram năuciți total, nu știam ce vom face, vestea ne dăduse complet peste cap, mai ales că nu ne-am gândit la noi și la ce înseamnă asta pentru noi, ci cum îi va afecta pe părinții noștri, care, aveau alte viziuni și planuri pentru noi, în mod special părinții mei.

Cu ce aveam să-l creștem? Unde, mai precis? Capul familiei nu are serviciu, facultate terminată, nu putem face nimic… Cine va fi alături de noi? Știm cu toții care este viziunea generală — întâi terminare studii, făcut carieră, viață trăită, călătorii în toată lumea, experiențe și abia mai apoi căsătorie și familie de întemeiat. Așadar, din punctul ăsta de vedere, nu eram niciunul dintre noi „copți”.

Ne-am gândit amândoi, sfâșiați de durere, la avort. Eram împotriva lui cu tot trupul și sufletul (eu mereu mi-am zis că nu voi face asta niciodată), însă, în momentele acelea de încețoșare a minții, ne-am gândit că vom trece amândoi peste tot ce va însemna trauma post-avort.

Bineînțeles, citisem nenumărate mărturii și cărți despre femei care au avortat, despre chinurile prin care au trecut după asta, iar acum, mai mult ca oricând, citeam tot ce îmi pica în mână despre acest subiect. Ba, chiar mai mult, îmi amintesc că citeam despre pedeapsa lui Dumnezeu pentru femeile care fac acest lucru, parcă pregătindu-mă pentru o asemenea durere.

Când am fost prima dată la ecograf și am văzut că o sămânță minunată de om încolțise în mine, m-a trecut un fior de fericire pe care nu-l voi uita niciodată. Apoi m-au cotropit toate gândurile contradictorii și l-am întrebat pe doctor despre avort. M-a întrebat dacă sunt sigură și mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată: „Cunosc un băiețel care acum are 6 ani și știe Luceafărul pe de rost. Mămica lui a trecut exact prin ce treceți dumneavoastră. Gândiți-vă bine, mai aveți timp, sarcina nu este încă destul de avansată!”

Au urmat apoi două săptămâni pe care le-am trăit ca și cum am fi făcut deja asta, și eu și iubitul meu. Eram sleiți de puteri, triști și abătuți, nu mai puteam vorbi sau gândi la nimic altceva.

Trăiam păcatul groaznic pe care încă nu-l făcusem. Fără să știm ce vom face cu certitudine, iubitul meu m-a cerut de nevastă într-un weekend în care am plecat la țară, în satul în care au trăit bunicii lui. Mi-a promis că va fi alături de mine indiferent de felul în care vor evolua lucrurile și că vom rămâne împreună pe vecie.

Eram împărțită între fericire nespusă, întrucât se materializa dorința mea de a fi mereu cu el, și o tristețe copleșitoare, neștiind ce se va întâmpla cu suflețelul din mine. În acea noapte în care mi-a dăruit inelul de logodnă, am adormit plângând.

El, fiind vizibil marcat de momentele prin care treceam, simțind nevoia să-și împărtășească cuiva amărăciunea, a plecat la o plimbare în aer liber cu un prieten. Atunci, știu că m-am rugat cu toată ființa mea Maicii Domnului și am rugat-o în mod repetat: „Te rog, Măicuță, nu mă lăsa să fac avort! Orice, dar nu asta!” Și am adormit sleită de puteri și de plâns, cu gândul ăsta în minte. Ca prin minune, la miezul nopții, iubitul meu m-a trezit parcă radiind și încurajat de o nouă putere: „Vom păstra copilașul, indiferent de ce se va întâmpla! Suntem împreună pentru totdeauna, să nu uiți asta!”

 

Dumnezeu, Măicuța Domnului lucraseră prin intermediul oamenilor, așa cum o face de obicei: prietenul din copilărie al iubitului meu îl convinsese să păstrăm copilul cu orice preț. Nu știu cum, în ce fel și care a fost influența lui asupra partenerului meu, dar sunt sigură că a fost Mâna Maicii Domnului la mijloc. Partea cea mai grea abia acum venea, deși eram amândoi ușurați sufletește…

Pluteam, știind că am ales viața. Trebuia să le spunem părinților. Părinții mei (mama și soțul ei, tatăl meu vitreg) nu au fost de acord să-l cunoască pe prietenul meu, deși știau destul de multe despre el, de la mine. Apoi, văzând acestea, iubitul meu a vorbit cu părinții lui, le-a spus că vom avea un copil și, deși șocați, în acea săptămână i-au sunat pe ai mei să se întâlnească, să se cunoască și să stabilească cele ce vor urma, în principiu, cununia.

Tatăl meu și cu soția sa au reacționat creștinește și, deși lui îi spusesem doar de logodnă, mi-a spus: „Mă îndulcesc cu gândul că voi avea un nepoțel sau o nepoțică, dar acum, cum vrea Dumnezeu”. Atunci m-am simțit cu adevărat binecuvântată.

Colegele mele de la serviciu, pe care le anunțasem de sarcină, mi-au spus să renunț la copil, că nu este momentul, că nu voi mai putea să mă distrez, să fac nimic din ce îmi place. Două dintre ele mi-au împărtășit poveștile avorturilor pe care le-au făcut, spunându-mi că pentru ele a fost alegerea cea mai bună la momentul respectiv. Am rămas fermă pe poziții, indiferent de ce argumente mi-aduceau, toate menite să îmi coloreze în griul monotoniei viața ce va urma nașterii.

Ca să nu mai lungesc cu detalii povestea, alături de noi au fost tatăl meu și soția lui și părinții soțului. Cei din urmă s-au dedicat trup și suflet familiei noastre nou formate, fiind întotdeauna gata să ne ajute și să facă tot ce le stă în putință să pășim în viața de familie cu Dumnezeu înainte. Am aranjat repede o nuntă simplă, foarte frumoasă, la care au venit cei mai dragi oameni ai noștri. Incredibil, dar toate s-au aranjat după voia minunată a lui Dumnezeu…

După nuntă, ne-am depus dosarul pentru prima casă la bancă, soțul meu s-a angajat, având un serviciu foarte bun, a terminat facultatea cu brio și, după ce am născut, ne-am mutat în casă nouă, aranjată de la zero cu tot ce aveam nevoie.

Maria s-a născut pe 28 iunie 2015. Acum, mai clar ca niciodată, îmi vin în minte cuvintele pe care duhovnicul nostru le-a spus soțului meu: „Când dă un dar, Dumnezeu nu îl lasă de izbeliște”. Ca dovadă, toate grijile noastre de la început au dispărut. Avem tot ce ne trebuie și nu avem nevoie de mai mult.

 

Foto: IoanStoica.ro

Fetița noastră minunată are 7 luni și este bucuria vieții noastre! Mereu ne gândim cu multă amărăciune la ce am fi putut pierde dacă am fi făcut acel pas. Prin ea, am câștigat mai multă credință în Dumnezeu, încredere în noi, mai multă responsabilitate și stabilitate. Și ea ne luminează zilele cu zâmbetul ei de îngeraș.

Așadar, trăim o minune noi, familia noastră. Odată cu un copil, Dumnezeu șterge orice griji și nu ne lasă singuri în vâltoarea lumii. Este cel mai frumos lucru greu din lume — să ai copii. Și dacă nu ar fi fost greu, care ar mai fi fost farmecul? Am fi lenevit, am fi fost înghițiți de o viață plănuită în spiritul plăcerii și al confortului… Prin familie ne consolidăm viața duhovnicească, exersăm smerenia și jertfirea pentru cei dragi.

Dacă ar fi să dau un sfat femeilor aflate în criza de sarcină, le-aș îndruma să se roage ardent la Maica Domnului, cea Grabnic-Ajutătoare, pentru luminarea sufletului și a minții lor și să-și asculte instinctul matern. Odată cu nașterea copilului, totul se schimbă.

Soții care devin părinți trec prin niște sentimente incomparabile cu ce a fost înainte de copil. Este vorba de o fericire inexplicabilă în cuvinte, de o stare de beatitudine continuă când îți vezi bebelușul crescând, zâmbind, respirând și iubindu-te.

Alexandra G., București
Share

Mărturii despre criza de sarcină / Revista „Pentru viață” nr. 5 – Primăvara 2016

Prin tema „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie” afirmăm cu tărie că este firesc ca bărbații, familiile și societatea să sprijine cu tot ce este nevoie femeile însărcinate. Astfel, ne-am propus publicarea unor cărți de mărturii despre criza de sarcină: 101 femei fericite că au ales viața copiilor lor, 101 avorturi regretate.

Publicăm aceste cărți atât pentru femeile care se vor confrunta cu o criză de sarcină, cât și pentru noi toți, cei care ne aflăm în proximitatea femeii aflate în criză de sarcină și care, de cele mai multe ori, nu știm ce înseamnă în mod concret această criză. Sperăm ca, și prin aceste mărturii, cât mai mulți oameni să înțeleagă că perioada crizei de sarcină este una dintre cele mai dure încercări prin care trece o femeie și că este necesar să o sprijinim, cu atât mai mult dacă ne considerăm familia ori prietenii ei, dacă spunem că ea reprezintă ceva pentru noi.

 

Dragi prieteni și colaboratori,

Puține lucruri sunt prezente în viața cotidiană cu un impact uriaș și care să fie atât de puțin înțelese precum criza de sarcină, momentele din viața unei femei însărcinate în care avortul apare ca alternativă viabilă la continuarea sarcinii și nașterea copilului.

Criza de sarcină apare în cele mai diverse situații de viață. Astfel, experiența directă și bibliografia teoretică arătă că nu există nici un element care să elimine a priori posibilitatea apariției crizei de sarcină: nici starea financiară, nici statutul social, nici statutul marital, nici absența sau numărul copiilor, nici vârsta, nici nivelele intelectual, educațional și cultural, nici starea de sănătate a femeii sau a copilului nenăscut, nici calitatea relației cu tatăl copilului, nici opinia familiei ori a prietenilor, nici împrejurările concepției etc.

Ca urmare, pentru sprijinirea femeii în criza de sarcină este nevoie de cele mai diverse abordări, potrivite fiecărei situații de criză. De la formele cele mai simple, cum este o discuție de 15 minute, până la sprijinirea emoțională și materială pe perioada mai multor ani de zile.

În această diversitate, există, este drept, și tipologii majoritare. Astfel, în circa 80% dintre avorturi, elementul suficient pentru rezolvarea crizei de sarcină și nașterea copilul ar fi fost sprijinul din partea tatălui copilului. Iar, în oglindă, un element majoritar prezent în criza de sarcină este violența din partea tatălui copilului, de la presiunile verbale, până la violență fizică gravă.

Pentru femeile care se vor afla în situații de criză și pentru cei din jurul loc care le pot sprijini dacă vor, dorim să alcătuim un set de cărți care să cuprindă mărturii despre criza de sarcină.

Titlurile cărților sugerează perspectiva și aspectul pe care volumul respectiv le are: criza de sarcină văzută din perspectiva femeii însărcinate, a tatălui copilului, a familiei, a prietenilor, a fraților copilului nenăscut, a copilului supraviețuitor — cel care a fost născut și a aflat criza de sarcină în care s-a aflat mama în timp ce era însărcinată cu el, alternativa adopției după naștere etc.

Vă rugăm să trimiteți mărturii pe adresa de email 101marturii@gmail.com

Mărturiile pot fi anonimizate complet și garantăm că datele personale ale celor care vor trimite mărturii nu vor fi făcute publice decât dacă ei solicită.

Vă rugăm să oferiți doar mărturii complet adevărate, fără nici cel mai mic element ficțional, deoarece spunerea adevărului și numai a adevărului este centrală în abordarea crizei de sarcină.

Am cunoscut femei care au regretat avortul dinainte de a-l face, femei care au regretat avortul în timp ce avea loc, femei care au regretat avortul când s-au sculat de pe masa ginecologică, femei care au regretat avortul pentru prima oară la câteva decenii după ce a avut loc.

Nu am cunoscut nicio femeie care să își îndemne fiica „Mamă, când vei crește mare să faci și tu măcar un avort, că e foarte bine!” De aceea, aceste cărți sunt totodată menite a conștientiza cu câtă ușurință am trecut pe lângă femeile aflate în criza de sarcină, indiferenți la frământările lor și la viața copilul pe care l-au purtat în pântece câteva luni, spre a le cere iertare.

 

Share

Mătușa bunicului, unul din primii doi medici ginecologi bucureșteni / Revista „Pentru viață” nr. 5 – Primăvara 2016

 

Mătușa bunicului meu a fost unul dintre primii doi medici ginecologi din București. Și-a făcut studiile la Paris. Revenită în țară, se căsătorește cu un ortoped, profesor universitar și medic la curtea regală.

Își construiesc una dintre cele mai frumoase vile din capitală. 12 camere. În casa lor, holurile și scara interioară erau tapetate cu tablouri de Grigorescu. Frecvent se dădeau baluri la care participa toată protipendada și persoane aparținând Curții Regale. Aveau patru servitori, Rolls Royce la scară cu șofer, fermă cu 50 de hectare de teren.

Toate aceste lucruri se petrec imediat după anul 1900.

În paralel cu profesia ei, mătușa face avorturi. După încetarea activității într-un spital de stat, își deschide propriul cabinet ginecologic, unde în continuare face avorturi.

Asistenta ei se stinge din viață după boli foarte grele, rămânând paralizată la pat timp de nouă ani, numai după ce rudele cheamă câțiva preoți să îi oficieze slujba de maslu acasă. S-a chinuit foarte tare.

Mătușa, care își diviniza soțul, trece în primul rând prin durerea de a nu a putea avea copii. Cu toate bogățiile lor, se simțeau săraci.

Soțul face în mod subit cancer și moare în doi ani de la declanșarea lui, fără ca nimeni să îl poată ajuta cu nimic. Amândoi erau medici.

Mătușa face anxietate, în timp comunismul îi ia averile și rămâne să trăiască din vânzarea bunurilor din propria casă.

Nepotul ei de-al doilea, singurul urmaș direct după ea, tatăl meu, împreună cu familia extinsă, o împing pe mama să facă trei avorturi. Se îmbolnăvește de o boală psihică gravă și nu mai poate munci de la 40 de ani. Fratele meu, imediat după ce a lăsat-o pe prietena lui să facă un avort, se îmbolnăvește de altă boală psihică nediagnosticată și nu mai poate munci de pe la 30 de ani.

Eu însămi am făcut o boală în urma căreia am rămas cu un handicap, la vârsta de 16 ani.

În calitate de a treia generație, nu mai putem avea copii nici unul, nici altul și probabil că neamul se va stinge aici.

De la bogăția cu care era înzestrată familia la 1900, iată că suntem în 2016, și cei care au făcut avorturi în familie trec prin niște lipsuri financiare greu de imaginat. Dumnezeu a făcut ca eu și soțul meu să îi putem ajuta cu minimul necesar pentru a exista. Nu au absolut nicio formă de venit. Dar asistăm cu mâinile legate la dezbinarea pe care o produc în sânul familiei din cauza bolii și aici nu putem interveni cu nimic. Doar suferim în tăcere de ani întregi.

Mătușa s-a stins din viață la 84 de ani. S-a retras din societate, a citit singură în fotoliu zeci de ani de la moartea soțului preaiubit și a suferit enorm după dispariția lui.

A conștientizat însă răul produs de avorturi. Toate bunurile de preț pe care le mai avea le-a vândut și banii i-a dat pentru pictura bisericilor, regretând enorm faptele pe care le-a făcut.

A murit în pace, fără chin, în urma unui atac de cord.

Apartamentul în care a fost cabinetul ginecologic unde se făceau avorturi a fost vândut unui cuplu. Soția respectivă nu a vrut să aibă copii și a avortat toți copiii care trebuiau să se nască. Imediat după ce a împlinit 40 de ani, a făcut cancer la sân, mai multe operații și apoi schizofrenie. S-a chinuit îndelung până să moară.

Statul a făcut să fie demolat acel apartament. Problemele s-au complicat. Urmașii moștenitori nu au reușit nici până in ziua de astăzi să ia banii de despăgubire și trăiesc în sărăcie și în lipsuri materiale foarte mari.

Eu, personal, nu am făcut niciun avort, nici chirurgical, nici nu am luat pilula de a doua zi, nici anticoncepționale, care sunt abortive imediat sau duc pe teren lung la avort; dar sunt foarte traumatizată referitor la aceasta temă. Simt suferința acelor copii uciși.

Mă rog mult pentru aceste persoane din familie care au făcut avorturi și pentru acei copii uciși.

Am o pagină pe FB despre avort. În cei doi-trei ani de când am inițiat pagina, am reușit să trimit prin poștă în jur de 100 de cărticele negre de la Editura Bizantină cu Rugăciunea sau Canonul pentru copiii avortați. Doar 100. Deși în România s-au făcut zeci de milioane de avorturi.

Dacă persoanele care au făcut avorturi, atât mame cât și tați, s-ar ruga, ar aprinde o lumânare, ar face o milostenie pentru acele suflete, tinerii din ziua de astăzi nu ar mai privi așa ușor acest aspect. Ar exista o educație din generație în generație. Din păcate, nu este așa. Părinții refuză să vorbească despre asemenea subiect și nu prea ai cum să îi abordezi, că se închid în sinea lor din start.

Nu știu dacă avem la București vreun monument în memoria pruncilor avortați cum sunt în alte țări. Păcat că nu avem o zi în an dedicată special memoriei lor și luptei împotriva avortului.

Ana P., București
Sursa: AvorturiRegretate.ro

 

Share

Camelia: „Când mi-a dat una, am căzut jos. Îmi zicea: «Dacă nu l-ai scos tu, las’ că ţi-l scot eu!»” / Mărturii despre criza de sarcină #11

101-femei-fericite

Mă numesc Camelia*. Am trei copii. Doi sunt mari acum. Pe cea mică am făcut-o la mulți ani diferenţă de ultimul.

Cu soţul meu n-am avut deloc înţelegere. La începutul căsniciei, a mai fost cum a fost. Am mai îndurat. După ce fetiţa cea mică a împlinit doi ani, am plecat de la el prin Protecţia Copilului. Ne bătea crunt.

Nu mi-era că mă bătea doar pe mine, ci îmi pişca peste picioare copila cea mică cu un vârf de undiţă. Nu am putut suporta să văd cum o chinuiește. O ustura, săraca, şi plângea de mi se rupea sufletul! Am vorbit cu o cumătră de-a mea şi a zis că nu are rost să mă chinui şi să mai îndur toate bătăile. S-a dus ea la Protecţia Copilului şi a depus o plângere în numele meu.

Mi-a dat şi un telefon pe care aveam grijă să îl ascund mereu şi vorbeam la el doar când nu era soţul acasă, pentru că el nu-mi dădea voie să vorbesc la telefon. Când el pleca, îl scoteam de unde era pitit şi mai sunam să văd ce se întâmplă… Au venit într-o bună zi şi au făcut o anchetă socială. Au venit şi cu jandarmii că altfel nu se putea intra… M-a bătut crunt după ce au plecat cei cu ancheta şi am fost nevoită să îl mint că mi-am retras plângerea.

Într-o zi, când nu era el acasă, au venit cei de la Direcţie şi ne-au luat definitiv. El mai încerca să dea de noi şi ne ameninţa, dar nu ne-a mai găsit. Eram undeva ascunsă. Nu aveam voie să dăm detalii, nici adresă, nici nimic. Am stat doi ani ascunsă şi mai apoi mi-am găsit refugiu în altă parte. Am divorţat de el, nu am vrut nici pensie alimentară. Au mai rămas la el lucruri de-ale copiilor. M-a chemat să iau lucrurile, am zis că nu am nevoie. S-a apucat şi le-a dat foc. Chiar în şifonier. A aprins bricheta şi au ars toate, şi casa a luat foc, cu el înăuntru. I-au ars mâinile, faţa… A fost internat prin spital. N-a mai rămas de împărţit nimic. Am muncit 20 de ani la casa aceea şi a rămas doar scrum. S-a dus într-o secundă totul…

Toate bătăile alea, aveau de fapt o altă cauză. Din acel moment a început coşmarul vieţii mele.  Pe când am rămas însărcinată cu fata cea mică, el a turbat, că n-a vrut-o. Când i-am spus că sunt gravidă, el s-a dus la soacră-mea şi i-a cerut bani să mă trimită să fac avort. Ea era o femeie credincioasă. Când a aflat de sarcină, a zis: „Foarte bine, faceţi copilul. Pentru aşa ceva eu nu dau bani.”; deci nu i-a dat nici măcar un leu. S-a dus el disperat prin alte părţi să ceară, că şi aşa nu avea de lucru şi îi venea greu să facă rost de suma de care avea nevoie. Da’ până la urmă, de unde, de ne’unde, i-a scos şi m-a trimis.

Eu când am ajuns la Maternitate, am intrat, m-a controlat, mi-a confirmat că sunt însărcinată, și mi-a dat bon de ordine, că mai erau femei înaintea mea. Stăteam pe canapelele de acolo şi, la un moment dat, mi s-a făcut negru în faţa ochilor, se învârtea tot holul cu mine şi mă gândeam: „Doamne, ce fac eu aici!?” Am plecat! Am lăsat şi bon şi tot… N-apucasem să plătesc. Am ieşit! Abia în stradă când am auzit maşinile claxonând am realizat că mi-am revenit. Da’ chiar nu mai ştiam de mine! M-am gândit: „Ce-o fi o fi, mă duc acasă”.

M-am întors cum am plecat. Dumnezeu are grijă de mine. M-a bătut în ziua aia de m-a udat cu apă rece să-mi revin! M-a bătut şi a scos apă din fântână, a turnat pe mine să mă trezesc, că leşinasem. Când mi-a dat una, am căzut jos. Îmi zicea: „Eeee, lasă că mai e timp! Dacă nu l-ai scos tu, las’ că ţi-l scot eu!” Nu i-a ieşit cum a vrut. Am născut până la urmă o fetiţă.

Mulţumesc lui Dumnezeu că suntem bine acum şi le mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat și pe care nu îi pot, din păcate, menționa, din motive de siguranță. Că nu aveam unde să ne ducem. Eu mai am şi un astm…

Fata, Maria, e sănătoasă, merge la şcoală, Mami e lângă ea, are tot ce-i trebuie! Dacă Dumnezeu mi-a dat-o, mi-a dat-o cu un scop. N-am de gând s-o las singură nicicând. E o fată tare deşteaptă şi deschisă. Se implică în tot felul de activităţi. E bucuria mea! Şi pe el l-am iertat, cu toate că mi-am zis că n-o să-l iert niciodată. Sunt liniştită atâta vreme cât îl ştiu departe şi îmi ştiu copiii bine, că ei sunt cei mai importanţi.

17.02.2016

Notă:
* Numele a fost schimbat pentru protejarea identității
(locația nu poate fi dezvăluită, deoarece persoana este într-un program de protecție a victimelor violenței domestice)

Share

Dana: „O operaţie în condiţii de maximă igienă care s-a soldat cu cea mai mare mizerie în viaţa mea” / Mărturii despre criza de sarcină #10

101 avorturi regretate

Mă numesc Dana şi am 38 de ani, acum. Prin ’98 eram studentă la Litere, anul II, în Bucureşti, şi aveam o relaţie de câteva luni cu un băiat. Era serioasă, pe cât putea fi de serioasă pe atunci. Am rămas însărcinată cu el şi el era destul de entuziasmat. Sugera să ne facem o familie, lucruri din acestea…

Patru zile a durat apropierea lui. După patru zile, a plecat. Am rămas acolo singură, se termina semestrul. Să mă întorc acasă la părinţi nu puteam. Mai ales în situaţia în care eram.

Am primit de la cineva un număr de telefon de la o clinică. Pur şi simplu. Nu să merg la control, sau ecografie… Ci pentru chiuretaj. Am intrat, tot ce auzeam era doar „fetus”. Alt cuvânt nu cred că am reţinut. Asistenta zâmbitoare, medicul optimist, anestezia eficientă… O operaţie simplă. Mi se spusese că eram în luna a treia. La vremea aceea, colegii de cămin au contribuit cu ce se putea. Cu toţii eram în necunoştinţă de cauză. Se stabiliseră clar: „Asta e problema, trebuie rezolvată!”

Cred că erau şi atunci ceva asociaţii de tip Pro Vita, de sprijin a femeii în criză de sarcină. Dar, lângă mine, toată lumea era buimăcită. Numai ce ieşiserăm din comunism. Au fost mult timp alături de mine. Adică, pur şi simplu nu erau alternative. Nu puteam gândi altfel. Mă întrebau dacă mi-e bine, dacă am nevoie de ceva… de mâncare. Nu aveam idee despre nimic. Nu aveam la mână nici măcar o informaţie. Nici nu încercam să caut vreo informaţie despre ce înseamnă avortul.

Sufleteşte, ca femeie, ştii ce se întâmplă, dar nu în termenii de azi. Generaţiile de astăzi îmi par mult mai pregătite şi mai coapte la minte la vârsta la care eu eram încă o copilă. Viaţa a continuat, dar nu chiar aşa… Am avut diverse locuri de muncă, relaţii. Dar, chiar şi după 10, 15 ani, am avut parte numai de evenimente, să spun aşa, haotice. Începusem să cred că acel avort a fost cauza pentru toate ghinioanele. Abia în momentul de faţă pot spune că sunt conştientă ce înseamnă să faci avort. Mă gândesc… şi când mă gândesc mi se face rău… Acum, aş fi avut un copil mare…

Motivele pe atunci erau clare pentru mine… Facultatea, bârfele… Părinţii şi reacţia lor au fost totuşi decisive. Au fost frâna. Şi faptul că rămăsesem singură.

Nu ştiu despre mama mea dacă a făcut vreodată sau nu avort. Am doar un frate. Îmi amintesc că la un moment dat, din discuţiile pe care le „interceptasem”, aflasem opinia ei: femeile nu au voie să facă avort, excepţie face ea, că e bolnavă de inimă! Ea ar avea, să spun aşa, „privilegiul”. Deci, acesta era un lucru bun.

Tatăl meu mi-a fost cât de cât alături… Relaţia cu el e bună şi în prezent. El mă ajută, mă susţine cum poate… N-a fost aşa virulent. Mi-a specificat clar că nu îi place cum stau lucrurile. Dar n-a vrut să îmi influenţeze excesiv alegerile.

Durerea mea a fost mereu aceeaşi. Eu nu-mi propusesem să rămân însărcinată, nici să fac avort, nici să fiu părăsită.

Ani şi ani am bătut la uşile psihologilor pentru consiliere. Suferisem 15 ani de depresie. La fiecare supărare, mică sau mare, îmi aminteam aceeaşi scenă.  Motivul… răsuna ca un ecou în capul meu: „Din cauza acelui avort!” Eram şi la un pas de suicid. Nu puteam concepe că am puterea să merg mai departe. Nici relaţiile, nici faptul că terminasem facultatea, nici munca, nimic nu mă mulţumea. Eram pur şi simplu goală. Indiferent ce făceam, nu era pentru mine.

Eram aşa vulnerabilă… N-am avut coşmaruri. Era în regulă când reuşeam să adorm. Coşmarul meu începea când mă trezeam şi nu aveam idee ce anume îmi lipseşte. Nu-mi găseam un rost.

Paradoxal, acel avort a reprezentat pentru mine o operaţie în condiţii de maximă igienă care s-a soldat cu cea mai mare mizerie în viaţa mea.

Dana S., 38 ani, Bucureşti
16.02.2016

Share

Zoe: ”Știam că propria mea mamă a vrut să mă avorteze. Dar tot mă gândeam să fac și eu la fel cu copilul meu” / Mărturii despre criza de sarcină #9

101-femei-fericite

M-am căsătorit cu soţul meu pe când aveam 21 de ani. Acum am 33. Înainte să mă cunosc cu Claudiu, soţul meu, locuiam în Berceni. Eram al treilea copil în familia mea mutilată de mama, care făcuse un număr mare de avorturi; câteva de gemeni, dar şi alţi copii.

Şi, prin ’83, când aflase că e din nou însărcinată, cu mine, voia să mai facă un avort. Pe atunci era ilegal avortul în diferite situații şi era destul de riscant să practici aşa ceva, că te turna cineva şi suportai consecinţele…

Au chemat o moaşă la apartament „să pună în mişcare treburile”, dar tocmai în acel moment de pe hol se auzeau nişte ţipete teribile. Ce se întâmplase!? Vecina de palier murise în timpul unui avort şi soţul dânsei striga disperat pe hol! Tata a ieşit să vadă. Moaşa s-a făcut nevăzută. Aşa m-au lăsat şi ai mei să trăiesc…

Aflasem toate astea pentru că stăteam mereu cu urechile ciulite pe când mama avea musafiri. M-au născut, m-au botezat… Aflasem de asemenea că tatăl meu voia să-mi pună numele „Zoe”, care, în greacă, înseamnă „viaţă”. Trecusem o dată pe lângă moarte.

La vârsta de 5 ani, din cauza unui ganglion inflamat şi infectat, era din nou să îmi pierd viaţa. Am trecut şi de acel moment cu bine. Când ne-am mutat la ţară, aveam vreo 14 ani; cum n-avusesem baltă în faţa blocului, m-am dus la scăldat. Era să mă înec… Noroc de Lupu, câinele nostru, care m-a salvat. În clasa a cincea, o prietenă era să fie călcată de tramvai. Am tras-o şi am scăpat amândouă. Deci pe lângă moarte am trecut de multe ori! Tot aşa… peripeţii, peripeţii…

M-am căsătorit cu Claudiu. Ne cunoscusem în Bucureşti. Întâi am stat pe la soacră-mea, mai apoi cu chirie, pe urmă ne-am mutat de tot aici, la ţară.

Pe la 25 de ani am născut primul copil…19 aprilie 2009, ziua de Paşti. Foarte dorit… o fetiţă. Mai apoi, luam pastile. Duhovnicul meu, că păstram legătura strâns cu el, îmi zicea să nu le iau. Eu nu ştiam: să le iau, să nu le iau. Nu ştiam ce vreau: „Părinte, eu dacă nu le iau rămân gravidă!” „Și ce se întâmplă?”

Am rămas din nou însărcinată. Nici un an diferenţă de la primul copil. Am vorbit cu mama. Ea a început să plângă. Pentru ea, a face un avort e destul de normal, asta îmi tot sugera. Mama, mai era cum era, dar soacră-mea mă suna şi ea: „Tu nu eşti sănătoasă la cap! Îi distrugi viitorul lu’ Ramona, Ramona fiind primul copil. Cum să mai faci acum un copil!? O mai laşi să crească 4-5 ani şi pe urmă te mai apuci de făcut!”

El, Claudiu, când a aflat, a început să plângă. Plângea ca un copil… Plângea nevoie mare!

„Te duci şi-l dai afară! Te duci şi-l dai afară!” Atât îmi tot spunea. Eu tăceam, nu ziceam nimic. Începuse să mă mustre conştiinţa. Mă gândeam pe toate părţile… Cum să îmi omor copilul!? Nu mai puteam! Zilele treceau… Eram stresată încontinuu… Mama, soacră-mea, soră-mea, Claudiu şi toată lumea… Toţi aveau ceva cu mine! Toţi erau împotrivă! Toţi mă presau.

Timpul trecea. El era din ce în ce mai rece, din ce în ce mai dur. Aveam vreo lună jumătate de sarcină şi el zicea: „Dacă nu te duci să îl dai afară, îţi fac eu ceva să-l pierzi!” Şi zic eu: „Bine atunci! Mă duc să îl dau afară, dacă tu nu înţelegi şi nu vrei, asta am să fac!”

Deşi ştiam că eu puteam să nu mai fiu, că mama mea voia să mă avorteze, nu m-am gândit la asta când mă încolțeau îndoielile cu privire la ce îmi ziceau toţi legat de sarcina mea.

Totuşi, nu simţeam că pot să fac asta. Mi-aduc aminte că, atunci când eram singură în cameră, era lumina stinsă şi plângeam şi vorbeam cu copilul din burtică şi îi tot ziceam: „Mami nu te omoară, că Mami te vrea! Lasă, Mami, că timpul trece. Mare-i Dumnezeu!” şi discuţii din astea, care creau o legătură între mine şi copil din ce în ce mai strânsă. Ştiam deja cum avea să arate copilul.

Cu Claudiu mă certam mereu. Pe el îl tot presa şi influenţa mama lui. Mai avea şi patimi pe care nu le suportam şi care reprezentau un motiv în plus de ceartă. Până prin luna a şasea, că păstrasem sarcina, se uita la mine de parcă eram gravidă cu altul. În ochii lui, eram un gunoi. Mă umilea, mă înjosea… Mă făcea să mă simt cea mai urâtă, cea mai proastă, cea mai grasă, cea mai-cea mai… Îmi zicea că nici nu-l mai atrag. Pentru o femeie este foarte greu de suportat disprețul soțului.

Eram foarte stresată! Mă simţeam ultima… Toată sarcina am fost într-o situaţie groaznică! Pe fond nervos, îmi ieşiseră niște nişte pete infecţioase, pe tot corpul, nişte blânde, ca niște furuncule, care supurau şi se infectau. O babă care mă văzuse zicea că am făcături.

Mă simţeam aşa de rău! Dar citeam Acatistul Sfântului Nicolae. Eram sigură că o să mor la naştere. Aşa îşi tot bat dracii joc de oameni.

Pe 6 decembrie 2010, am născut. Surprinzător, Claudiu, când a venit la spital, a vrut să o ţină în braţe. După ce am adus-o acasă, a început să se poarte normal. Culmea, el nu se comportase niciodată normal! A ajuns în situaţia în care a fost nevoit să rămână singur cu copila. Eu eram plecată, ea avea doar câteva luni, trebuia să-i schimbe scutecele, să îi pună lapte. Deci Dumnezeu l-a adus într-un punct în care era ceva de genul: „N-ai vrut-o, dar totuşi eşti răspunzător!”

Acum ne mai dorim un copil! Prima fetiţă ne-am dorit-o, a doua n-a vrut-o el, a treia fetiţă a venit pur şi simplu, al patrulea copil o să fie, pentru că vrea el. Deşi există ceva riscuri, am vorbit cu un medic şi se poate. Însă aş adăuga, că aici e mai mult mâna Celui de sus. Pentru că fără Dumnezeu nu faci nimic în viaţa asta!

Zoe, Bucureşti

14.02.2016

Share

Raluca: „Mamă eşti din momentul în care Dumnezeu ți-a pus viaţa în pântec” / Mărturii despre criza de sarcină #8

101 avorturi regretate

Aveam 20 de ani. Lucram într-o fabrică de încălţăminte. De vreo doi ani, aveam o relaţie cu un băiat. Ne gândeam să ne căsătorim, dar, când începeam să vorbesc mai serios despre asta, devenea agitat.

Locuiam împreună cu părinţii lui într-o casă în afara Bucureştiului. Aveau cal, vacă, porc, păsări… Aşa, ca la ţară. Eu făceam atât treaba din curte, cât şi cea din casă, ca o noră responsabilă şi o soţie iubitoare; era ceva nou pentru mine, eu fiind născută şi crescută în Bucureşti. Şi nici măcar nu eram căsătoriţi, dar îmi asumam rolul acesta, deoarece credeam că aşa e normal.

Într-o zi, am făcut un test de sarcină. A ieşit pozitiv. Atunci când i-am spus că sunt însărcinată, mi-a zis să fac ce vreau şi că nu este prea fericit… Timpul trecea, eu eram bine, copilul la fel.

Când am fost la medic pentru prima ecografie, puiuţul meu era format complet. Ţinea o mânuţă ridicată. Parcă mă saluta! Era ceva unic, simţeam bucurie, grijă, emoţii, împlinire, o minune!

Am ajuns acasă, i-am explicat şi prietenului meu sentimentele trăite, bucuria, emoţia… Zâmbea şi atât. Apoi indiferenţa lui îşi făcu simțită prezenţa. Într-o zi m-a mângâiat pe burtă şi mi-a zis: „Trebuie să-l dai afară!” Am amuţit! Am simţit un gol în stomac şi în suflet… Mi-au dat lacrimile… Mă gândeam la acea mică fiinţă care nu avea nici o vină că era acolo. Mi-a amintit mânuţa aceea mică şi ridicată parcă pentru a saluta. Eram şocată!

Timpul trecea, el mă presa, părinţii lui la fel. Cei din jurul meu îmi spuneau că primul copil „nu se dă afară”, dar presiunea psihică pe care mi-o creau cei din casă mă făcea să mă simt ameninţată, singură şi tristă.

M-am hotărât să fac avort crezând că o să fie bine, că el se va schimba, că relaţia noastră va fi frumoasă ca la început.

Nu ştiam că primul organ care se formează în trupul unui bebeluş în pântec este inima. Nu ştiam că, la 40 de zile de la concepţie, bebeluşul are întregul sistem nervos format şi se mişcă în voie. Nu ştiam că acea fiinţă vie simte măcelul din interiorul pântecului.

Of! Dacă atunci eram susţinută moral, dacă cineva îmi explica realitatea, dacă nu mă simţeam aşa singură, puiul meu trăia azi. Pântecul mamei ar trebui să fie locul cel mai protector, cel mai călduros şi plin de iubire. Din păcate, pentru mulţi bebeluşi, acesta a fost şi este o tortură, un real pericol, un iad. Am întâlnit femei care îmi spuneau că acolo este o bucată de carne care nu simte nimic. Câtă minciună! Cât de crud totul!

Plecasem spre spital speriată, tristă, stresată… Acolo îmi aşteptam rândul. Cât de penibil era: trebuia să ofer bani pentru a-mi omorî copilul. Uşa aceea îmi vine şi acum în minte. O priveam lung. Uşa pe care intrasem parcă mă atrăgea spre ea. Aş fi vrut să plec, dar parcă ceva mă ţinea pe loc. Doamne, ce naivă eram!

Mi-a venit rândul la tortură, la măcel, la crimă… Nu primisem nici o pastilă înainte, nici anestezie, nici vreun sfat… totul era nou pentru mine. Am crezut că voi muri în acele chinuri. Avort pe viu. Doctorul îmi zicea să stau liniştită, asistenta mă certa… puiul meu murea… Dumnezeu a vrut să simt şi eu doar puţin din ce a simţit puiul meu. Mi-o meritam!

După 10 minute se terminase. Golul acela din suflet… pierderea aceea… era groaznic ce simţeam! Din acel moment, conştiinţa mă mustra mai rău decât orice.

Am ajuns acasă… Toţi din casă mă priveau tăcuţi… Soacra m-a întrebat: „Gata?” Am răspuns tristă: „Da.”

La scurt timp, ne-am despărţit. Îl iubeam, dar simţeam că nu ne mai leagă nimic şi că nu era pregătit pentru viaţa de familie. Am plecat la părinţii mei. M-au primit cu braţele deschise şi cu reproşurile de rigoare. Coşmarul nu se terminase. Timp de un an am avut coşmaruri groaznice.

În fiecare noapte visam o fetiţă cu părul până la bărbiţă, bruneţică şi cu ochii mari, căprui, cu tenul alb. O frumuseţe… Mă întreba cu un glas tremurând şi o privire inocentă: „De ce, Mami? De ce?”

Era groaznic! Mă trezeam plângând în miezul nopţii şi tot aşa adormeam. Timp de un an, nu o zi sau o lună! Un an! Noapte de noapte!

Nu avusesem în pântec „o bucată de carne”. Era fetiţa mea iubită! Iubită, după ce am realizat ce am făcut…

Avortul nu este o scăpare. Este o încărcare psihică, sufletească, o greutate emoţională, o depresie veşnică, o singurătate pe care o simţi o viaţă, este o crimă, un măcel, un suflet nevinovat tocat mărunt… Un pui de om care simte absolut tot şi nu se poate apăra.

Mamă eşti din momentul în care Dumnezeu a pus viaţa în pântecul tău, nu când naşti. Mama trebuie să ofere iubire, protecţie, căldură sufletească, mângâiere.

Anii au trecut, sunt din nou mamă. Am trei fetiţe frumoase şi dulci, sunt fericită şi împlinită. Dar, după 13 ani, vă mărturisesc sincer că am scris aceste rânduri cu aceeaşi durere în suflet şi acelaşi gol… Acel copil era unic. La fel ca fiecare din noi. Fetiţa mea cea mică seamănă cu acea fetiţă din vis, dar nu e aceeaşi.

Raluca, Bucureşti

2 martie 2016

 

Share

„Chiar și în condiții imperfecte, viața pe care o primiți în dar va fi perfectă!” / Mărturii despre criza de sarcină #7

101-femei-fericite

Dragi prietene,

Îngăduiți-mi să vă numesc astfel. Nu scriu pentru femei și fete care sunt deja pe calea credinței și au încredere în Dumnezeu și o relație cu El, Cel care le întărește, și despre care știu ce atitudine au referitor la avort, familie, etc.

Scriu pentru fete și femei care, ca și mine, s-au trezit în vâltoarea vieții că sunt întâmplător și neașteptat  însărcinate. Pentru femei care, înainte de întâmplarea asta întâmplătoare – în ciuda mijloacelor contraceptive (în cazul nostru prezervativele) –, credeau că au răspuns la toate provocările vieții care vor veni, iar relația cu iubitul de la acea vreme e stabilă, bazată pe dragoste, încredere și poate va fi și marea dragoste care va duce la întemeierea unei familii. Criticii și cunoscătorii vieții în general pot riposta că problema trebuia gândită la rece dinainte. Și n-ar fi fost rău să fi fost mai bine instruiți cei doi tineri în ceea ce privește metodele contraceptive. Sigur, fiecare își poate da cu părerea…

Eu mă adresez însă acelor femei care se vor regăsi în povestea mea indiferent ce decizie vor lua: de a păstra sau nu copilul din pântecele lor. Mă scuzați, pentru sceptici, ghemul de celule…

Eram tare tânără, aveam 16 ani, mă îndrăgostisem, credeam că e dragostea vieții mele și nu îmi imaginam viață fără el. El a insistat să o facem, eu nu voiam neapărat, dar nu voiam să-l pierd. După câteva luni de sex „protejat”, am rămas gravidă. În copilăria mea, mă bucuram pe de o parte, știam că vreau să devin cândva mamă. Pe de altă parte, mă paraliza ideea de a-i spune așa ceva tatălui meu, care nici nu prea știa de relația mea „serioasă”. Tata e un om sever, calculat, nu face greșeli. Nu m-a bătut niciodată, nu m-a abuzat, dar e un om sever, e militar. Știam ce scandal și ce picare din „cer” ar cauza o astfel de veste în familia mea. Prietenul meu i-a spus mamei lui, care ne-a sfătuit prietenește să fac avort, ea fiind medic și cunoscând pe cine trebuie ca să o facem decent, discret și igienic. Câteva săptămâni am oscilat puternic între o mare bucurie de a avea un copil în pântec (simțeam prezența lui seara, când mă așezam în pat, o mare dragoste care aștepta să ne întâlnim față în față, o putere de a înfrunta lumea) și alegerea cealaltă, a morții, care ar fi făcut ca lucrurile să fie ca și cum n-ar fi fost. Și n-am putut alege de a mă război cu lumea pentru copilul meu, mă paraliza gândul că eram a XI-a , nu-mi puteam imagina ce voi face dacă ai mei nu mă vor sprijini financiar, iar pe prietenul meu nu l-am simțit ca sprijin, era la fel  de speriat ca și mine.

Familia mea este o familie atee de intelectuali, scăparea către Dumnezeu și punerea vieții mele în mâinile lui o intuiam doar, citind în vremea aceea multă literatură legată de spiritualitatea orientală. Mă rugăm ca Divinitatea să îmi mai trimită o dată același copil când voi fi pregătită, crezând în vremea aceea în reîncarnare, karma și nirvana. Și am făcut-o, m-am dus la avortul igienic, discret și pe ascuns. Imediat după aceea, ajungând acasă la prietenul meu, unde mama lui a avut decența de a ne lăsa singuri, m-a podidit plânsul și am plâns ore în șir, până seara, știind exact ce și pe cine am pierdut.

Relația cu prietenul meu a continuat șontâc-șontâc, cu mari probleme între noi. Voiam să fie bine, voiam să rămânem împreună dar eram foarte tineri și veneam fiecare cu proiecția lui despre relația perfectă. Cu sincope, certuri și despărțiri am rămas așa zis împreună.

Trei ani mai târziu, eram deja la facultate și am rămas din nou gravidă. Cu același bărbat, de acum cu o relație de 4 ani în spate, chiar cu probleme (ca a multora) putem spune că eram pregătiți cât de cât de  a lua viața împreună în serios și a accepta un copil. Dar împietrirea inimii mele a fost foarte mare, căci deși prietenul meu mi-a spus că îmi respectă decizia și va recunoaște copilul dacă îl voi naște și apoi ne vom căsători, eu aveam planurile mele. Eram studentă la medicină, mă bazam mult pe mine, capacitățile și calitățile mele. Nu vedeam cum voi putea să îmi termin facultatea și să trec toate examenele pentru a profesa cu un copil după mine. În continuare nu eram relaxată la ideea de a-i spune tatălui meu despre asta, eram amândoi studenți și stăteam la cămin. În același timp, citisem cartea lui N. Steinhardt Jurnalul fericirii și eram, din punct de vedere intelectual, convinsă de existența unei divinități personale, ca în religia creștină. Cu toate acestea, la gândul firav, ce încolțea în sufletul meu, de a vorbi cu un preot și a cere sfatul, mintea mea se încăpățâna și argumenta că, în ciuda argumentelor pro-viață pe care le-aș auzi, situația noastră materială e imposibilă, deci sfatul cerut nu îmi va folosi, ci doar mă va duce în impas și nu voi mai putea hotărî să fac ce „trebuie”.

Nu trebuie să mai adaug că nu mă spovedisem vreodată și că nu avusesem niciodată legătură cu vreun preot. Simpatia pentru religie era pur intelectuală și tolera îngăduitor diferite profiluri de preoți despre care auzisem (la TV, în familie, în media) și care nu erau cum ar trebui (așa îmi imaginam eu). Apoi față de cei doi-trei preoți pe care îi văzusem pe la cursuri la universitate, care ar fi putut fi cum trebuie, nu aveam curajul de a-i aborda, din cauza condiției mele și a vieții mele de până atunci. Deci mândrie combinată cu judecarea aproapelui, bătaie de joc a diavolului la adresa vieții mele, pe care am mușcat-o din plin.

M-am dus la fel de igienic la avort, iar după aceea o senzație de pustiu fără margini a cuprins inima mea. O împietrire rece, deznădăjduită, paralizantă, pustiu sufletesc și conștiință clară a omorului făcut. Poate credeți că acum scriu după ce am citit nu știu câte cărți despre asta sau părerea preoților etc. Nu, deloc, aceste senzații, stări m-au copleșit atunci și au rămas pe vecie întipărite în mine, a fost o conștientizare 100%, needulcorata și care nu putea fi ameliorată, îmbunătățită, justificată de nimic. Îmi lipsea motivația pentru orice, inclusiv pentru medicina mea, nu puteam să îl mai văd pe prietenul meu, mă încerca puternic și paralizant gândul sinuciderii, îmi lipsea energia de a trăi, înainte de toate astea fiind o persoană foarte veselă, vioaie, cu poftă de viață și prietenoasă.

M-am dus cu ultimele puteri sufletești, în continuare în stare de împietrire, la Cel la Care trebuia să mă duc de mult, la Domnul Hristos. În taina spovedaniei. A ajutat, dar a durat și durut mult. Și doare încă. Știți de ce? Pentru că, atunci când am ținut-o pe fetița mea în brațe (da, Domnul m-a învrednicit de acest lucru minunat), într-o situație materială similară, în care încă nu rezolvasem nimic din cele lumești, s-a desfăcut ca o legătură ce îmi ținuse ferecată inima și s-a revărsat peste mine numai dragoste, multă, multă dragoste. Fetița pe care o țineam în sfârșit în brațe îmi vindecase sufletul, îmi dădea puterea de a lupta cu lumea, cu mine, pentru căsnicia mea, cu temerile mele față de tatăl meu, cu prejudecățile. Și, așa cum în mod repetat de atunci am mărturisit, cel mai mare regret este că greșeala de a nu fi primit doi copii, două iubiri în viața mea, nu o mai pot repara. Nu mai pot schimba cu nimic cele petrecute, nu pot da timpul înapoi. Pot să înțeleg orice femeie care nu e pregătită să aibă un copil, e o iluzie să pretinzi să fii de la început pregătită. Te pregătești timp de nouă luni de zile. Sigur că și viața e grea și condițiile materiale improprii. Dar nu vă grăbiți, primiți darul, faceți jertfa! Iar ceea ce veți primi va fi cu mult peste măsura oricărei așteptări! Imaginea de a avea întâi casă, masă, apoi copii sănătoși e cultivată de mass-media, filme, prejudecățile societății. Chiar și în condiții imperfecte, viața pe care o primiți în dar va fi perfectă.

Copilul pe care l-am născut mi-a dat puterea să lupt. Deși am avut fetița tot în facultate, pe ea și apoi pe surioara ei, mi-am terminat studiile, mi-am luat rezidențiatul, am primit un loc de muncă. Sigur că nu a fost ușor, că a însemnat multă muncă, multă jertfă, o bună organizare. Dar, dragi prietene, nici nu știți ce putere se ascunde în voi. Sigur că nu aveți încredere în voi și în lume, cine are? Dar atunci când găsiți pentru ce și mai ales pentru cine să luptați, cu ajutorul lui Dumnezeu, totul devine posibil.

Între timp am patru copii, am învățat germană de la zero, am emigrat, lucrez în Germania, peste câteva luni îmi voi da aici examenul de specialitate.

În decursul vieții noastre împreună, am rămas cu același bărbat cunoscut în liceu, am avut multe dificultăți. Nu avem nici acum o relație perfectă, suntem prea tumultuoși amândoi. Ne distrăm acum însă la ideea că ar fi trebuit să așteptăm să ne „liniștim” înainte de a avea copii! Copiii ne-au schimbat, suntem amândoi mai responsabili, ne iubim mai mult, chiar și atunci când nu suntem de acord unul cu altul.

Am trecut prin spaima de a trebui să evacuăm o locuință, fiindcă proprietarul s-a hotărât spontan să vândă, iar eu eram cu burta la gură. Sau prin amenințarea de a-și pierde soțul locul de muncă fix când am aflat că sunt însărcinată, ca apoi, în câteva săptămâni, să se rezolve și să primească o ofertă mai bună. Ne-am mutat cu cățel și purcel de multe ori. Și emigrarea a fost la „limită”. Dar se poate. Dumnezeu nu promite o viață lipsită de griji, spune doar că alături de El le vom birui pe toate.

Fie ca măcar în inima unei viitoare mămici să lucreze legea dragostei!

Cu multă prietenie,

A.V.

 

Share

Miruna: „Micuţa mea nu m-a împiedicat să termin facultatea. Nici nu am dus lipsă de bani. A fost momentul meu” / Mărturii despre criza de sarcină #6

101-femei-fericite

Totul a început pe când eram la sfârşitul clasei a XII-a, mai precis prin 2010. Pe atunci, o prietenă îmi sugerase să o însoţesc la Bucureşti, să-şi rezolve nişte treburi. Noi locuiam undeva la ţară, în vecinătatea Bucureştiului. Am plecat fără să ştie ai mei, pentru că nu m-ar fi lăsat să merg singură. Tata şi fratele meu mă ţineau mai din scurt, mai ales de când mama decedase.

La momentul respectiv, ţineam legătura pe Yahoo Messenger cu un băiat. El locuia în capitală. Nu îmi amintesc exact cum îl adăugasem în lista de prieteni… Când am ajuns acolo, prietena mea mi-a spus că ar cam trebui să o aştept aproximativ 3 ore. Mă plictiseam, aşa că dădusem mesaj tuturor prietenilor virtuali din zonă cum că aş vrea să mă văd cu ei. Nimeni n-a răspuns. Doar acel băiat. A venit, ne-am întâlnit.

După acea întâlnire, el a încercat să vorbească cu mine din ce în ce mai mult. Juca foarte mult teatru, iar eu, ce să zic… Eram de la ţară şi eram foarte credulă. După câteva întâlniri, prin august 2011 am trecut mai departe. A fost prima dată când am întreţinut relaţii intime cu el.

După rezultatele de la bac fusesem admisă şi la facultate. Vorbeam în continuare cu acel băiat. Era foarte agresiv! Când începusem facultatea, eram extenuată din cauza lui! Mă duceam la el, nici nu înţelegeam de ce mă duc la el. Mă lua întâi cu frumosul, îmi vorbea frumos, cu atenţii, iar când ajungeam la mâna lui, mă forţa să întreţin relaţii sexuale cu el.

Îmi făcea lucruri foarte urâte! Ba era aşa, ba era aşa…. Când vedea că mă răcesc, mă forţa şi mai mult şi mă ameninţa. Mă şi bătea… Îi minţeam şi pe ai mei pentru el şi pe toată lumea. La un moment dat, am zis că nu mai vreau să fie aşa! M-am dus la bisericuţa din campus şi m-am spovedit. Mi-a dat canon părintele şi mi-a zis să fac tot posibilul să nu mă mai culc cu el. Încet, încet, am avut curaj să mă despart de el, în ciuda ameninţărilor, înjurăturilor şi a tuturor lucrurilor urâte pe care mi le făcea.

După despărţirea de el, m-am liniştit şi eu. Am terminat cu bine primul an de facultate, m-am angajat, următorii ani am cam uitat tot. Am şters cu buretele, am strâns ceva bănuţi şi am reuşit să supravieţuiesc.

Prin 2015, după revelion, exact în prima zi a anului, auzisem că el mă căutase şi că o prietenă i-a dat numărul meu de telefon; acea prietenă nu ştia despre toate câte mi le făcuse. N-avusesem curajul să mă deschid în faţa nimănui. Sâmbătă, pe 3 ianuarie, m-a sunat. A zis că are chef să mă vadă. Am fost de acord, cu condiţia ca întâlnirea să aibă loc la Mall, ca să fie mai multă lume şi să nu se întâmple ceva. El a zis că ia un taxi şi că vine după mine, la cămin. Nici nu terminasem cu pregătitul şi atunci când am ieşit din baie, el era deja la uşa camerei mele. Am zis că sunt gata, să plecăm, el tot insista să mai stăm. Am încercat să îl întreb de ce se comportase aşa cu mine, dar el m-a luat botjocoritor… Era la fel de rău şi de hain cum îl ştiam. Acelaşi om. Atunci, m-am culcat din nou cu el. Eram cu hormonii undeva mai sus de cap. Îmi ziceam că oricum are să fie ultima oară.

Începuse să mă mustre conştiinţa. Că nu se întâmplase nimic atâta timp şi cum am putut… Mai apoi, se repeta. Din nou, forţat. Mă şi legase la un moment dat. Cel mai groaznic a fost într-o zi de duminică. La fel, mă forţase, iar eu mă gândeam cum am putut face aşa ceva mai ales când Preotul săvârşea Sfânta Liturghie… Mi-era scârbă de mine. Mă simţeam murdară.

Încet-încet, a plecat. După toate astea, n-am mai vorbit cu el. Cel puţin până prin februarie. Îmi întârziase menstruaţia şi m-am dus la un control. Am aflat atunci că sunt însărcinată. Era vineri, luni începea Postul Mare. Am încercat să-l sun pe Părintele… Nu mi-a răspuns la telefon. Apoi, i-am dat lui mesaj. Ştiu că mi-a zis că era cu mama lui la cumpărături, dar în două ore a venit la mine la cămin. I-am arătat biletul de la medic.

Mi-a zis că nu are curaj să le spună părinţilor lui despre sarcina mea. Era foarte supus în faţa mamei lui. Mi-a zis să merg cu el să le spunem împreună despre asta. Eu mă gândeam că o să rămânem împreună şi că vedem cum facem să ne descurcăm amândoi. Am rămas la el peste noapte.

Am vorbit cu mama lui în acea seară. Mi-a zis ceva ce mi s-a întipărit în minte de cum am auzit: „Ar fi normal să faci avort, că fiecare femeie din ziua de azi face avort!” Apoi a zis că şi ea a făcut, la rândul ei, avort. Spunea că pur şi simplu nu e momentul nostru. Că putem după aceea să avem o mulţime de copii după ce petrecem mai mult timp împreună. Şi mai spunea că eu sunt în momentul în care trebuie să-mi reglez viaţa, să merg la Work&Travel, că eram implicată acolo, zicea că trebuie să merg în străinătate, să termin facultatea, să nu ştiu ce… Punea interesele mele înaintea copilului. Zicea că oricum n-o să ne descurcăm că n-avem resursele financiare şi mi-a zis să sun să programez avortul. Am zis că e în regulă şi că mâine dimineaţă, adică sâmbătă, îl programez.

Aşa a rămas. Nu am putut să dorm toată noaptea. Ei n-aveau nici o treabă… Mă gândeam cum de el, pe când mă certam cu mama lui, a ales să nu-mi ia în niciun fel apărarea, să-şi spună şi el punctul de vedere, ceva… N-a spus absolut nimic! M-a derutat foarte tare. Mă gândeam că ori suntem amândoi, ori doar eu înaintea mamei lui şi el face aşa cum dictează ea. Tatăl lui zicea că e încântat să aibă un nepoţel, dar juca şi el teatru…

Am sunat sâmbătă să programez avortul. A rămas să merg vinerea viitoare şi, după aceea, am plecat de la ei. I-am zis mamei lui că o să fac avort, să stea liniştită. Toţi o ţineau de bună că nu avem bani să-l creştem. El m-a însoţit la cămin, a dormit cu mine sâmbătă seara. Am fost de acord şi am vrut să stea pentru că intenţionam să îl duc să vorbească cu Părintele. Când a venit momentul să fie testat, a dat înapoi. A început să ţipe la mine şi atunci s-a aprins o altă discuţie… Repeta că dacă vreau să păstrez copilul, să îi spun şi lui. Să îşi exercite dreptul de tată şi altele…

Am vorbit singură cu Părintele, el plecase. Părintele a zis să nu mai stau în cămin, cel puţin câteva zile, şi să mă mut în căsuţa de lângă Bisericuţă. Aşa am făcut. A fost la cămin să mă caute după ceva timp, dar colega mea i-a spus că eu nu mai stau acolo, că am plecat la ţară şi de-atunci nu l-am mai văzut. El ştie că am făcut avort.

Ai mei au aflat abia după patru luni de sarcină, când ieşisem din post. Le-am spus târziu, ca să nu mă pună şi ei la păcate. Mi-au zis şi fratele meu, şi unchiul, şi tata că trebuia să-i anunţ din timp, „să mă salveze”. Mă gândeam: „Cum s-o omor eu pe bebe?”

Am vrut să-i spun la un moment dat şi lui că are o fetiţă, dar m-am gândit că ar fi mai bine să nu afle, pentru că şi aşa suportasem suficiente scandaluri, ameninţări… N-avea rost.

Micuţa mea creşte incredibil de repede. Nu m-a împiedicat nici să termin facultatea, că mă dusesem doar la examene pe când eram însărcinată, nici nu m-am plâns că n-am avut bani, pentru că oricum aveam economiile. A fost momentul meu, deci.

Miruna, 24 ani

15.02.2016

Share

Descarcă de mai jos foto profil/cover FB și pancarte Marșul pentru Viață:

Donează

RO25BTRLRONCRT0V17367901 - LEI RO10BTRLEURCRT0V17367901 - EURO RO50BTRLUSDCRT0V17367901 - USD
BANCA TRANSILVANIA, SUCURSALA LIPSCANI, BUCUREŞTI

Arhivă Blog