Tag Archives: avort

Mărturie despre criza de sarcină: Strigătul unui suflet sfâșiat

O mărturie care arată că, din păcate,oricine și oricând poate să ajungă într-o situație de criză de sarcină și, în lipsa sprijinului, sfârșitul crizei de sarcină poate fi profund nefericit. 

Eram o familie fericită…. Aveam un băiețel frumos și sănătos de trei  anișori… Eram sănătoși, aveam un serviciu stabil și o locuință călduroasă… Mergeam la Biserică des… Ne rugam…. Ne împărtășeam copilașul în fiecare duminică….

Împlinisem 40 de ani, o vârstă foarte frumoasă… Începusem să cred că Dumnezeu îmi dăduse un dram de înțelepciune si mă apropiase cu adevărat de El…

Cu această ocazie colegii de serviciu m-au felicitat, urându-mi tot ceea ce îmi doresc, iar eu am răspuns în gând la urarea lor: ”o fetiță”…

După o vreme, într-o Sfântă zi de Sărbătoare, aveam să primesc vestea mult așteptată: eram însărcinată ! Testul de sarcină arăta două liniuțe !

Deși îmi doream mult o fetiță, nu m-am putut bucura, mi-era teama de reacția soțului meu care nu își mai dorea copii… Nu am putut să-i spun decât după câteva zile… Nu m-a îmbrățișat, nu s-a bucurat deloc… Dimpotrivă: au început reproşuri care mai de care, seară de seară, printre lacrimile mele care cereau acest Îngeraș în viața noastră…. În casă atmosfera devenise chinuitoare, tot acest zbucium îl afecta și pe băiețelul nostru… Eu plângeam mai mereu, îi vorbeam des despre surioara lui și atunci plângea și el… Mi-o imaginam adesea pe Anastasia mea în rochiță albă, o copiliță cu părul bălai și ochi albaștri… La fel cu ai frățiorului ei…

Îmi propusesem să lupt cu orice preț pentru minunea mea… Dumnezeu îmi dăruise cel mai frumos dar la împlinirea a 40 de ani…

Auzisem și la  ecograf inimioara bătând…. De atunci iubeam parcă și mai arzător micuța ființă care creștea în interiorul meu….

Plângeam și-L rugam pe Bunul Dumnezeu să îmi dea putere…dar necuratul, prin soțul meu, îmi dădea târcoale… Apăreau tot mai multe întrebări și teama că nu mă voi descurca singură cu doi copii mici, căci tatăl lor mă amenințase că pleacă de acasă dacă decid să păstrez fetița…

Totul pana într-o zi când am mers la o clinică pentru a programa uciderea vieții din mine… Am ieșit de acolo plângând și implorându-l să nu facem asta, să păstrăm copilul.. Nicio luminiță nu se vedea însă pe chipul lui parcă stăpânit de demoni necunoscuți…

Au urmat câteva zile în care am încercat să-i îmblânzesc inima… Am sperat până în ultima clipă că nu mă va lăsa pradă deznădejdii, că nu mă va transforma în cel mai odios om de pe pământ… Pe drumul spre nenorocire am sperat la un accident, la orice întâmplare care să-i fie semn că nu trebuie să ne omorâm copilul…Parcă nu mai eram eu, o forță de nestăpânit pusese stăpânire pe toată ființa mea… Deși îmi doream să se întâmple ceva să pot scăpa, nu am fost lăsată să urlu, să țip, să plâng și să fug …

Necuratul însă mi-a oprit lupta, m-a luat în ghearele sale, fără să pot face sau zice nimic… Poate pare greu de înțeles pentru unii oameni, care ar zice că nu am știut să gestionez situația… Ferească Dumnezeu! Nu doresc nimănui să treacă prin tot acest calvar…

Retrăiesc zilnic acele ore groaznice… Nu înțeleg cum și când diavolul a pus stăpânire pe mine… mi-a luat pur și simplu mințile…m-a împiedicat să lupt pentru viața din pântecele meu până la sacrificiu…

Atunci când m-am trezit a fost prea târziu…viața din mine murise…Dar și parte din viața mea! Toate gândurile bune care m-ar fi putut ajuta să salvez o viață m-au năpădit atunci brusc: de ce nu am vorbit cu familia, cu nașii, cu prietenii… Poate aș fi găsit un sprijin, poate ceilalți l-ar fi influențat pozitiv pe soțul meu… Necuratul însă mi-a închis ochii minții… dar și pe ai soțului… Nici el nu înțelege acum ce i s-a întâmplat…

Adevărata vinovată însă sunt eu: în mine se plămădise viața, eu eram cea care, mai presus de orice griji, neliniști și suferințe trebuia să pun Minunea pe primul loc. Daca însă m-ar fi lăsat forțele răului…

Strig cu inima sfâșiată de o durere care mă va măcina toata viața: “Femeilor, vă imploră un suflet disperat de <<mamă>> ucigașă: luptați până în ultima clipă, cu orice preț, salvați viața din voi dăruită de Bunul Dumnezeu! El vă va ajuta pe voi și pe copilul vostru! Speranța este doar la El! Nu permiteți gândurilor negre, necuratului să vă acapareze! Rugați-vă neîncetat! Vorbiți cu cei din jur! Veți găsi sigur soluția <<PRO VIAȚĂ>>!”

Share

Editorial: O schimbare are loc în lume / Revista „Pentru viaţă” nr. 7 – Primăvara 2018

de Alexandra Nadane, Președinte Studenţi pentru viaţă

Din ce în ce mai mulți oameni devin pro-viață. Realitatea pe care o arată embriologia, bunul simț comun, valoarea veșnică și demnitatea mai înaltă decât orice din această lume pe care credința le recunoaște persoanei umane conving din ce în ce mai mulți oameni.

Adevărurile despre realitatea vieții umane intrauterine și despre realitatea crizei de sarcină sunt din ce în ce mai vizibile. Din ce în ce mai mulți oameni, și în special adolescenți și tineri, le cunosc, iar aceasta le schimbă viața.

Știința oferă an de an noi elemente despre minunea vieții din pântecele mamei. Până în 2016 se considera că primele bătăi ale inimii apar la 21 de zile după concepție. În 2016, Universitatea Oxford a publicat un studiu a cărui concluzie este că activitatea inimii începe la 16 zile după concepție! (http://www.ox.ac.uk/news/2016-10-11-first-our-three-billion-heartbeats-sooner-we-thought)

Chiar și oameni politici care susțineau în trecut avortul la cerere sunt astăzi pro-viață. Cu câteva decenii în urmă, Președintele de azi al Statelor Unite era un susținător al avortului. Dar a cunoscut îndeaproape o situație de criză de sarcină, a văzut copilul care s-a născut și a înțeles că acel copil minunat nu s-ar fi născut dacă mama lui nu alegea viața. Așa a devenit pro-viață, în urma experienței, nu prin urmarea unei ideologii.

De altfel, în SUA, unde oamenii au avut libertatea să cerceteze și unde știința nu a fost ideologizată ca în comunism, sunt mai mult de 2.800 de centre de sprijin pentru femeile în criză de sarcină, în care serviciile sunt oferite gratuit. Acolo, dragostea de aproapele a depășit cu mult marketingul celor 600 de clinici din țară în care se fac, întotdeauna contra cost, avorturi la cerere.

Acestea sunt exemple ale unei lumi pentru viață, o lume a sprijinului, a demnității, a respectului și a iubirii manifestate în fapte concrete.

A fi pro-viață înseamnă a fi pro-știință, pro-femeie, pro-copil, pro-sprijin.

 

Share

Ca pe un condamnat la moarte prietenul mă ducea de braț, mă privea din când în când și nu spunea nimic / Revista „Pentru viaţă” nr. 7 – Primăvara 2018

În săptămâna avortului eram deja prăbușită. Am mers la o clinică particulară care nu efectuează chiuretaje în zilele de sărbătoare, m‑au programat pentru data de 3 februarie. Era într‑o marți, ar fi trebuit luni, dar era sărbătoare. M‑am trezit amorțită și sfârșită în dimineața aceea, nu mai simțeam nimic, nici durere, nici tristețe… eram deja goală, deja moartă. […]

Cu cât mă apropiam de clinică, cu atât îmi era mai rău. Simțeam sfârșeală și că mă prăbușesc. Și ca pe un condamnat la moarte prietenul mă ducea de braț și mă privea din când în când și nu spunea nimic, dar era trist și îngrijorat.

Am ajuns la clinica unde mai așteptau câteva femei, toate mai tinere. M‑am „pregătit” pentru crimă, m‑am schimbat și am intrat în așteptare. Una din tinerele de acolo era la primul copil. I se spusese de medici că nu ar putea să aibă copii niciodată, dar acum era gravidă. Nu‑și dorea copilul pentru că nu era pregătită, fiind la facultate. Am ascultat‑o și mă gândeam că nu știe ce o așteaptă…. eu știam. Spunea: „Încă sunt la facultate și nu îl vreau, vreau să mă realizez profesional… nu o să‑mi distrug viața pentru un copil”. Avea să vadă după scurt timp că alta era realitatea. A fost să fie prima care a intrat la chiuretaj. […]

Când au adus‑o eu așteptam cu celelalte femei la rând. Striga și plângea: „Copilașul meeeeeeu! Primul meu copilaș. Ce‑am făcut, Doamne???? Mi‑am omorât copilașul meu… Doamne, n‑am să mai fac asta niciodată.”

Plângea de ne‑am zguduit toate… Se făcuse tăcere. Medicul era și el trist și încerca să o consoleze. A plecat de acolo prăbușită, la brațul prietenului ei. Nu mai era persoana trufașă care venise. Era ceea ce aveam să fiu și eu curând, „o moartă vie”. […]

Am intrat în „camera morții” și am simțit miros de moarte. Am evitat să mă uit la instrumentele cu care se ucidea. A intrat medicul și m‑a consultat. […]

A văzut acul care urma să mă ducă la necunoștință și serul din el.

Am văzut pereții albi ai cabinetului, albi și triști, am simțit prezența morții în cabinet.

Mirosea a moarte… am închis ochii și nu am mai simțit decât înțepătura acului. Apoi ceva s‑a întâmplat, ceva ciudat.

Visam că mă dau pe un tobogan portocaliu care avea din loc în loc pernuțe… pe una era un ursuleț… M‑am dat în toboganul acela care mă ducea undeva în jos. Apoi, brusc, m‑am trezit că pluteam în cabinet și mă loveam de pereți… mă simțeam ușoară ca un fulg.

Am văzut ca într‑un negativ pe medicul care își făcea treaba, pe anestezistă și pe asistentă lângă mine. Apoi am ieșit pe ușă și l‑am văzut pe P. în salon, așteptând. Am auzit voci care‑mi spuneau „Gata, s‑a terminat, încet, te ducem noi la pat”. […]

Nu l‑am recunoscut nici pe P. Eram inconștientă, transformată, o oroare a crimei, asta eram. Încă nu credeam că am avortat, dar am văzut sânge și atunci am știut că s‑a terminat… Nu am putut pleca de la clinică decât după patru ore. Nu puteam sta în picioare, mi‑era rău, cumplit de rău… Celelalte au plecat pe picioarele lor… eu nu am putut… În locul grijii de a nu ști ce o să fac cu copilul meu dacă îl voi naște, au apărut durerea, disperarea și dorința de a muri, mult mai cumplite decât prima…

Diana, 31 ani

5 iulie 2016

Sursa: http://rupetacerea.ro/marturii‑scrise/diana/

Share

Andrea Bocelli: „Acea femeie era mama mea și acel copil eram eu”

Mama lui Andrea Bocelli a refuzat avortul și a ales să-l nască. Datorită ei el și-a putut împlini vocația bucurându-ne pe toți cu vocea lui minunată.

Mărturie din cartea  „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”

O tânără soție însărcinată a fost dusă la spital pentru o simplă criză de apendicită. Medicii au fost nevoiți să‑i pună gheață pe stomac, iar la finalul acestor tratamente medicii i‑au recomandat să avorteze copilul. I‑au spus că aceasta e cea mai bună soluție pentru că pruncul se va naște sigur cu o anumită infirmitate.

Dar tânăra și curajoasa soție a decis să nu facă avortul și copilul s‑a născut.

Acea femeie era mama mea și acel copil eram eu.

Poate sunt subiectiv dar cred că ea a făcut alegerea potrivită. Și sper că această poveste să fie un îndemn pentru acele mame care se află uneori în momente dificile, în momente de viață complicate, dar vor să‑și salveze viața copilului.

Andrea Bocelli, 51 ani, Italia

2009

Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.

Share

Presată să facă avort, o mamă și a salvat fetița

De multe ori vestea unei sarcini neașteptate provoacă disperare, frică, incertitudine. Când partenerul nu-și asumă responsabilitatea, o minte pe femeie sau o obligă să aleagă între el și copil, ea simte că lumea se prăbușește în jurul ei. Din fericire Angi a găsit sprijin la un centru pentru femeile în criză de sarcină din Miami care salvează anual mii de mame și copii.

Mărturie din cartea  „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”

Asemenea multor cazuri, atunci când am aflat că sunt însărcinată, prima reacție a mea a fost de șoc. Nu puteam să cred că eram însărcinată. Dar, spre deosebire de alte femei, șocul meu nu avea nimic de‑a face cu bucuria pe care o simțeam – iar bucuria inițială nici nu a durat mult.

De fapt, a trebuit să ajung la o clinică de avort și să ies de acolo pentru a‑mi dau seama cât de disperată era situația mea. Și chiar acolo – în cel mai puțin probabil loc – Dumnezeu mi‑a dat putere să‑mi salvez fiica și să îmbrățișez calea pe care El mi‑a adus‑o prin scumpul sânge al Fiului Său.

Mi s‑a spus că nu voi fi în stare să concep un copil din cauza unor probleme medicale, așa că vă imaginați bucuria care m‑a cuprins când am aflat că eu, dintre toți oamenii!, eram însărcinată.

De fapt, înflăcărarea mea m‑a orbit să văd realitatea. Prietenul meu vedea această sarcină nu ca o binecuvântare, ci ca o „problemă” care poate fi rezolvată prin avort.

Poate de asta nu am înțeles ce voia să spună când el mi‑a spus că a făcut o programare la cabinetul unui medic.

Am presupus că el mă sprijinea, dar nu puteam să greșesc mai mult! Când am ajuns pentru programarea mea, nu am văzut niciun semn care să arate că acolo e unui birou de medic, și am început să mă simt un pic incomod.

Am urcat pe niște scări înguste și slab iluminate cu pete pe covor. Eram speriată. Pentru mine, toate acestea nu arătau a cabinet medical.

Cum am ajuns înăuntru, m‑am uitat în jur și am văzut mai multe femei în sala de așteptare, toate cu același aspect grav și trist pe fețele lor. Am simțit că un aer de disperare grea domina acea cameră. Doamna de la fereastra ghișeului mi‑a înmânat un dosar cu niște hârtii în el și mi‑a spus să le semnez.

M‑am uitat la antet și atunci mi‑am dat seama unde eram. Prietenul meu m‑a adus la o clinică de avort!

Am împins dosarul înapoi sub divizorul de sticlă de la recepționer și am spus: „Nu semnez nimic!” M‑am uitat la prietenul meu și am țipat: „Acesta nu este un cabinet medical! M‑ai adus la o clinică de avort!

Toate femeile din sala de așteptare se uitau la mine. Trebuie să fi fost ceva neobișnuit. Eram vizibil enervată.

Prietenul meu a încercat să pună brațul în jurul meu să mă liniștească, dar l‑am împins. Imediat, au apărut două femei și mi‑au cerut să vin cu ele pe un hol.

Am refuzat: „Nu vreau să fac acest lucru, voiam doar să fac o programare pentru a obține o ecografie!” Mi‑au spus că au înțeles, că era momentul să înceapă programarea mea. Nu trebuie să semnez nimic, și am putea merge doar pentru a face o ecografie.

Privind înapoi, îmi dau seama că trebuiau să mă ducă departe de celelalte femei care așteptau cât mai repede posibil, înainte de a mai face încă o scenă. Afacerile sunt afaceri, până la urmă.

Am fost de acord și le‑am urmat pe hol într‑o cameră mică, dezolantă, cu o masă și un aparat cu ultrasunete.

Tehnicianul a spus: „Ești însărcinată în șase săptămâni, asta e bine. Va trebui doar să iei niște pastile.”

Deși eram într‑o cameră mică, monitorul de la aparatul cu ultrasunete era pus departe de masă, astfel încât nu am putut vedea ce era pe ecran. Am întrebat dacă aș putea să‑mi văd copilul.

„O, dragă”, a spus ea. „Nu e nimic de văzut, este doar un ghem mic de celule.

Noi nu avem prea mult timp. Dacă aștepți prea mult timp, va trebui să faci operație. Pastilele sunt cel mai ușor mod de a avea grijă de problema ta, scumpo!”

Mi‑a venit greață. M‑am uitat la prietenul meu și i‑am spus că trebuie să plecăm imediat. Ea ne‑a condus afară din cameră și am continuat să mergem pe hol spre casa scărilor din spate. Era la fel ca orice altă scară, dar erau pete închise la culoare pe mocheta de pe trepte.

Abia atunci am realizat: aceste pete au fost făcute de către femeile care au părăsit clinica, au vomat pe drumul lor spre ușa din spate și spre stradă.

Eram foarte supărată. Am fost rănită cumplit și aveam inima frântă. Îl iubeam pe prietenul meu și am vrut ca și el să fie fericit. În plus, el era singura persoană pe care o cunoșteam din Miami. M‑am mutat în Miami dintr‑un alt stat doar ca să fiu cu el. M‑am simțit atât de singură, atât de vulnerabilă.

I‑am spus că vreau să păstrez copilul. El mi‑a dat un ultimatum: fie îl păstrez pe el, fie îl păstrez pe „ăla”

Prietenul meu a continuat să‑mi spună că nimeni nu o să mă vrea dacă am un copil ca „bagaj”. După cum spunea, eram pe punctul de a deveni o femeie săracă, tristă și singură dacă păstram copilul. În plus, copilul nu ar avea o șansă la o viață bună.

Chiar în mijlocul acestei discuții care mă făcea să tremur, el a făcut o promisiune. Daca aș avorta, am putea stabili o dată în care să ne căsătorim. Apoi am putea avea din nou o sarcină și am face totul „ca la carte”.

Eram disperată, eram confuză, și nu știam ce să fac. Simțeam că nu eram în stare să continui singură și nu voiam să‑l pierd pe el. Așa că, chiar dacă trecusem prin aceea experiență traumatizantă de la clinica de avort, am început să iau în considerare avortul. M‑am simțit prinsă în capcană.

Am căutat on‑line mai multe informații despre avort. Atunci am dat peste saitul celor de la Heartbeat din Miami – care tocmai deschiseseră clinica de sprijin în criza de sarcină cu câteva săptămâni înainte. Am sunat și am făcut o programare pentru a mă întâlni cu Jeanne Pernia.

Atunci când Jeanne mi‑a împărtășit povestea ei, mi‑am dat seama că nu eram singură. Nu voi uita niciodată cum m‑a făcut să mă simt. Pentru prima dată de când am aflat că eram însărcinată, am simțit ca totul va fi în regulă, chiar dacă asta însemna că mi‑aș pierde prietenul.

Deodată mi‑am dat seama că aveam dreptul de a decide ce voiam să fac. Nu aveam nevoie de permisiunea prietenului meu, ca el să „accepte” copilul meu. Era alegerea lui dacă nu voia să se implice. Dacă aș fi vrut să păstrez copilul meu, el nu mă poate forța să distrug viața prețioasă care înflorește în mine.

M‑am simțit stăpână pe situație, sprijinită și plină de speranță. Bineînțeles, asta nu însemna că va fi ușor. Am discutat cu Jeanne despre acest lucru și despre sentimentele mele – frică, incertitudine, atât de multe emoții care copleșesc o femeie care se confruntă cu o sarcină neașteptată.

Jeanne m‑a ajutat să fac față acestor sentimente și m‑a ajutat să anticipez modul în care o să mă simt în lunile următoare. Asta mi‑a dat puterea de a rezista tentației de a accepta ce mi‑a fost oferit mai întâi ca singura mea opțiune atunci când presiunea și anxietatea mă doborâseră, avortul.

Jeanne m‑a încurajat să am încredere în Dumnezeu și în planul Său pentru viața mea. Așa am și făcut.

În planul lui Dumnezeu, El a lăsat un hoț să spargă sediul Heartbeat și să fure ecograful cu doar câteva zile înainte să merg la centru. Am fost dezamăgită că nu am putut să‑mi văd copilul atunci, dar Jeanne mi‑a dat un model de plastic ca să îmi arate cam cum este copilul meu în acel moment din sarcină.

A devenit atât de clar pentru mine că acest copil era mult mai mult decât ghemul mic de celule din minciunile de la clinica de avort. Acesta era copilul meu.

Mai port și acum cu mine acel model fetal mic de plastic pentru a‑mi aduce aminte de modul în care Dumnezeu a lucrat pentru a‑mi salva fiica și pe mine.

Când m‑am întors pentru o ecografie – cu modelul fetal în mână – mi‑am dat seama de ce nu mi‑a permis asistenta de la centrul de avort să văd ecranul. Ecograful arată cum se mișcă copilul, că e viu! Văzându‑mi fiica mea mișcându‑se în interiorul meu m‑am convins de un lucru. În niciun caz nu îmi voi avorta copilul!

Până acum, centrul Heartbeat din Miami a salvat 24.000 de copii și pe mamele lor din tragedia avortului. Fiica mea și cu mine am fost numărul 3 în istoria salvatoare de vieți a acestei incredibile misiuni.

Gândindu‑mă la acele zile, chiar dacă mi‑a fost de multe ori frică, am ales să am încredere în Dumnezeu și să mă las condusă de El. M‑am ocupat mult să învăț să fiu o mamă bună și am muncit din greu pentru a‑i oferi o viață bună minunatei mele fiice.

Când fiica mea era bebeluș, l‑am cunoscut pe cel care avea să devină soțul meu. Și el avea o fiică. Ne‑am căsătorit după un an. Familia noastră a continuat să crească, iar acum suntem o familie de șapte persoane. Este un privilegiu și o plăcere să fiu MAMI pentru familia noastră și sunt atât de recunoscătoare pentru asta!

Prima mea fiică este o fetiță extrem de ageră și este excepțională. Este grijulie, isteață și plină de viață. Nu‑mi vine să cred cât de aproape am fost să o pierd! Ce s‑ar fi întâmplat dacă nu aș găsit centrul Heartbeat din Miami? Ce fel de coșmar ar fi fost viața mea, dacă nu m‑ar fi ajutat ei? Viața mea s‑a schimbat în totalitate prin acest colac de salvare care a fost vital, care este cu adevărat condus de îngeri aici, pe pământ.

Este incredibil când mă gândesc că eu sunt doar una din cele 24.000 de femei cărora le‑a fost dată posibilitatea de a experimenta această viață minunată care este maternitatea, datorită femeilor ca Jeanne, pe care o folosește Dumnezeu în fiecare zi, pentru a salva vieți ca ale noastre.

Angi Stillewell, 38 ani, Miami, SUA

22 septembrie 2016

Sursa: Pregnancy Help News

Traducere: revista „Pentru Viață” nr. 6/2017

Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.

Share

Mărturie: „Bunica s-a pus în genunchi în fața mamei mele și în acest timp a început să i zică: «te rog eu frumos, nu fă asta, o să vezi tu ce copil o să iasă!»”

Foarte mulți dintre noi trăim astăzi pentru că cineva a știut să spună „Sunt alături de tine! Păstrează acest copil!”. Monica trăiește pentru că bunica ei a intervenit în sprijinul mamei ei într-un moment de cumpănă.

Mărturie din cartea  „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”

Dragi cititori, au fost odată ca niciodată doi tineri. Ei, de n‑ar fi fost, nu v‑aș mai spune astăzi despre ei. Mă bucur foarte mult că aceste rânduri au ajuns chiar până în dreptul dumneavoastră. Pentru liniștea și bucuria mea, atât vă las scris, că anii mei de‑acum sunt mai puțini decât cei ai mamei mele din poveste. Și vreau să vă mai dezvălui că am ales să scriu aceste rânduri la rugămintea unui părinte, care mi‑a spus că această poveste vă va fi de folos. Eu mă înclin în fața dumneavoastră și îndrăznesc să sper acest lucru. Dacă veți extrage măcar un gând bun de aici, atunci înseamnă că se va împlini acest cuvânt. Vă las să citiți, să vă bucurați și să vă odihniți în aceste rânduri de mai jos, căci lungă‑i calea până la încheierea poveștii!

Vreau să vă invit mai întâi, să lecturați aceste două paragrafe următoare. Îndrăznesc să vă rog să vă gândiți la ele abia când veți ajunge la post scriptum. Vă mulțumesc!

Lecția de la domn’ profesor

Eu în liceu am avut un profesor de matematică care nu suporta să ne vadă că ștergem cu radiera, cu picul sau cu corectorul. De fiecare dată ne spunea în felul următor: „Tăiați cu o linie ce ați greșit, e mult mai bine. Când vă veți întoarce și veți vedea notițele, veți observa ce ați greșit și veți încerca să nu mai faceți așa.” Apoi ne spunea că dacă greșim o rezolvare, mai bine, să tăiem totul cu o linie și nu cu zece.

Domnul profesor a încercat să ne învețe că în viață nu este o soluție să facem lucrurile să pară perfecte, doar de dragul de a arăta mai bine în fața celor din jur! Dorea să ne facă să conștientizăm problema, pe care mai apoi să ne dorim să o rezolvăm și căreia în final să‑i căutăm soluțiile și să i le punem în practică. Mi s‑a părut și mi se pare greu, dar util, acest sfat al domnului profesor!

Acesta este una din lecțiile de viață pe care am primit‑o de la el și pe care am dorit să o împărtășesc și cu dumneavoastră. În continuare, voi porni povestea, pe care am fost rugată să o aștern.

Drumul din viață

Acum câțiva ani, stând de vorbă cu mama mea și discutând tot felul de lucruri, mi‑a mărturisit că eram cât pe ce să nu mai fiu astăzi pe‑această lume. Mi‑a povestit că am avut marea binecuvântare ca bunica mea, căreia îi spunem Dumnezeu s‑o ierte, să fie prin preajmă în ziua în care avea programare la chiuretaj mama.

Povestea părinților mei seamănă foarte mult cu multe altele. Erau tineri și aveau diverse probleme. Erau deja căsătoriți de mai bine de un an de zile, când mama a rămas însărcinată cu mine. Pe atunci ea avea 25 de ani. Poate că problema esențială în cazul lor e că le lipseau anumite baze, de la care ar fi trebuit să pornească, astfel încât să nu se ajungă la probleme de acest fel. Durerile s‑au adunat unele peste altele, iar eu ajunsesem un copil nedorit. Mama nu vedea nicio portiță de scăpare.

Chiar se gândea, oare cum vor putea să mă crească. Mai mult decât atât, i se părea o soluție posibilă să mă avorteze pe mine și după ei să se despartă, asta în caz că nu vor reuși să‑i dea înainte împreună. Astăzi părinții mei sunt în continuare căsătoriți, sunt bine și eu trăiesc. Am avut multe de învățat de la ei și de la cei din jurul meu. Poate că lucrurile s‑au întâmplat așa pentru că a fost spre binele nostru.

Bunica s‑a pus în genunchi și…

Într‑un fel îi părea rău mamei mele să mă avorteze. Pe de altă parte, parcă ar fi vrut să termine cu copilașul și după să vadă cum se mai aranjează lucrurile. Dragi cititori, vă dați seama că acel copil eram chiar eu? Puteți fi conștienți de acest lucru? Într‑adevăr, nu mă cunoașteți și poate că vă este mai greu să empatizați cu ceea ce v‑am scris eu aici. Vreau să vă spun că eu nu aveam nicio putere în acel moment, pur și simplu eu nu puteam decât să stau liniștită în burtica mamei mele și să aștept.

În acest timp, a venit ziua când mama trebuia sa meargă să mă avorteze. Era îmbrăcată frumos de oraș, cu gentuța și cu bănuții pregătiți. Avea poate doar o singură problemă în acest caz… suflețelul. O cam strângea suflețelul. Din păcate cam tare, dar ce să‑i faci, asta‑i viața, doare uneori. Îmi pare rău că a trebuit să treacă prin asta pentru a mă aduce pe lume.

Mi‑a povestit mama că era o sâmbătă, din toamna unuia din primii ani de după ’90. Doar în această zi a săptămânii, domnul doctor putea fi găsit la cabinetul particular. Mama era mutată la bunicii mei de câteva zile. Bunica avea liber doar sâmbăta și duminica, în rest era la serviciu. „Întâmplarea” a făcut că ea era acasă în ziua în care mama voia să meargă la doctor. Eu nu pot să zic decât că mă bucur că au stat de vorbă. Și… sunt sigură că și în acel moment eram în culmea fericirii, că era cineva și de partea mea. Cititori dragi, aveam un avocat!

Nu știu cum să fac povestea să fie înțeleasă cu toată puterea ei, însă haideți să vedem cum s‑au întâmplat lucrurile.

Bunica s‑a pus în genunchi în fața mamei mele… și în acest timp a început să‑i zică:

„– G., G., te rog eu frumos, nu fă asta, o să vezi tu ce copil o să iasă, n‑o să‑ți pară rău mai târziu, te rog eu frumos!”

Bunica plângea și îi tot spunea și iar mai plângea și iar îi mai spunea și tot așa. Vă dați seama câtă forță, câtă trăire acolo, câtă durere?

Bineînțeles, eu nu pot să vă redau exact, exact cum a fost. Sunt multe detalii. Au fost multe, dar multe rugăminți. Ei… mai mult, lângă ele, era o icoană mare cu Sfânta Parascheva. Bunica când se mai întorcea către mama, când către sfânta, doar, doar o ieși treabă bună.

Vă dați seama, mama în picioare, cu sufletul în două părți, bunica în genunchi în fața ei, eu în burtică așteptând verdictul cu suflețelul la gură, iar lângă icoana la care bunica se mai întorcea și se mai ruga. Bun. Până la urmă mama a cedat și… nu s‑a mai dus să facă avort. Vă spun, cu greu, greu a acceptat să nu mai meargă. După câte o cunosc, sunt sigură că în momentul în care a luat decizia să rămână acasă, s‑a simțit ușurată, măcar pentru moment. Dar mama avea totul pregătit, iar domnul doctor o aștepta să onoreze programarea. Vă dați seama?

Eu sunt unul dintre copiii aceia fericiți, care astăzi trăiesc și sunt în fața dumneavoastră. Vreau să înțelegeți că povestea a fost tristă la vremea ei și seamănă cu toate celelalte povești pe care le‑ați mai auzit. Acum chiar cred că a fost un mare hop, pe care au reușit să‑l treacă și care, în timp, s‑a transformat în motiv de bucurie.

EPILOG și mulțumiri

Să știți că, mai cu una, mai cu alta, mi‑a fost bine în viață. Părinții m‑au crescut și m‑au ajutat foarte mult. În momentele grele familia mi‑a fost sprijinul. Mi‑am dorit foarte mult o surioară. Nu știam pe atunci cui ar trebui să‑i spun asta și la vârsta aceea de 3–4 anișori am găsit oportun să‑i spun lui Doamne‑Doamne dorința mea. Părinții au prins din zbor ideea și darul a venit. Mă bucur că am avut parte și de zile mai ușoare, dar și de greutăți, căci frumos spune proverbul: ce nu te omoară, te face mai puternic! Iar din orice încercare trebuie să iasă ceva bun.

În final, îmi doresc foarte mult să cer iertare familiei mele pentru orice le‑am mai greșit în decursul timpului. Totodată vreau să le mulțumesc! Poate că tata se va gândi că numai mamei mele îi sunt recunoscătoare. Bineînțeles că nu, doar că protagonista acestei povești este mama, și, în acest context, o așezăm în lumina reflectoarelor și‑i oferim toate meritele cuvenite. Mai mult, vreau să le mulțumesc tuturor celor care mi‑au fost alături și m‑au ajutat să ajung până aici și să mă prezint astfel în fața domniilor voastre!

Vă mulțumesc pentru că v‑ați făcut timp să citiți! Le doresc tuturor copilașilor care acum se află în burta unei mămici și care se vor mai afla de‑acum înainte, să trăiască și să fie fericiți până la adânci bătrâneți și încă după aceea! Căci amintirile vor fi povești, care vor fi spuse peste mulți, mulți ani de ei, la un pahar de voie bună și bucurie!

Vă mulțumesc tuturor și sper să primiți aceste gânduri cu bucurie și pace, iar dacă vorba mea v‑a deranjat, apoi vă rog frumos să mă iertați! Vă doresc să trăiți fericiți până la adânci bătrâneți și să petreceți în bucurie și liniște!

P.S.: Ei, și‑acum vreau să vă spun, din nou, c‑ați citit aceste rânduri datorită bunicii mele, care a rugat‑o din răsputeri pe mama să mă lase să fiu astăzi: O POVESTE NEȘTEARSĂ! Pentru ea mulțumirile sunt de prisos, de‑acum doar faptele și un gând bun îi mai pot fi alături. Bunica, să știți, că vă iubește și pe domniile voastre, dar vă spun o taină: în chip nevăzut. Dumnezeu s‑o odihnească!

Morala poveștii de astăzi, din popor vreau să v‑o amintesc, căci dragă îmi este înțelepciunea înaintașilor noștri: „Peștele se împute de la cap, însă se curăță întotdeauna de la coadă!”

Astăzi este 30 ianuarie al anului 2016, iar eu tocmai închei această scriitură. Tot astăzi sărbătorim ziua celor Trei Mari Sfinți Ierarhi, Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul și Vasile cel Mare, care au fost buni prieteni întrei ei și în spatele cărora se află povești dintre cele mai minunate. Vă doresc ca aceștia să vă aducă pace și bucurie!

Monica A., 23 ani, București

30 ianuarie 2016

Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.

Share

Mărturie: „DA” pentru viață

Mărturie din cartea  „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”

Sunt una din mamele fericite care au ales viața copiilor lor. Aș vrea în cele ce urmează să dau mărturie a ceea ce am trăit. Sper că experiența pe care am trăit‑o eu, să le ajute și să le dea putere mamelor să aleagă „DA” pentru viață.

Locuiesc în Germania de mai mulți ani și experiența pe care încerc să v‑o împărtășesc am trăit‑o aici, în Germania. Dar cred că acest lucru este mai puțin important, deoarece sufletul de mamă este același în timp și spațiu.

Am devenit pentru prima dată mamă la vârsta de 35 de ani. O vârstă care poate să aducă probleme de sănătate copilului, mai ales dacă este primul copil.

Deoarece aveam o vârstă înaintată pentru primul copil, am făcut câteva investigații suplimentare față de investigațiile pe care le face o mamă mai tânără. Una din investigații a fost analiza sângelui, pentru a se preconiza dacă copilul are sindrom Down.

Rezultatele acestei analize au fost în domeniul normal pentru vârsta mea și nu mi s‑a recomandat de medicul ginecolog să fac alte investigații suplimentare pentru a se stabili cu o „certitudine” mai mare dacă copilul are sindrom Down.

Aici, această investigație este amniocenteza, dar pe atunci m‑am oprit doar la analiza sângelui și nu am fost pusă în fața întrebării de a face sau a nu face amniocenteză. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am născut normal și fără complicații un băiat sănătos.

Au trecut încă cinci ani de la nașterea primului copil și am primit vestea că voi mai avea un copil. Un copil pe care l‑am dorit și eu și soțul meu foarte mult, deoarece aveam noi gândul (și am rămas și astăzi la acest gând) că primul copil va avea o viață mai frumoasă alături de un frate, mai ales când nu vom mai fi noi, ca părinți, aici, în această lume.

Această convingere am primit‑o deoarece mama mea a avut un frate care a murit la vârsta de 11 ani și de multe ori o auzeam spunând: „Ce frumos ar fi fost dacă ar fi trăit și fratele meu!”. Eu, la rândul meu, am un frate cu care îmi împărtășesc și durerea și bucuria și ne sprijinim sufletește, chiar dacă distanța fizică între noi este mare.

Cu acest gând și mulțumindu‑i lui Dumnezeu am primit vestea că voi mai avea un copil.

Eram aproape de vârsta de 40 de ani și chiar dacă mulți spuneau că sunt „bătrână” pentru un al doilea copil, nici nu îmi păsa. Eram fericită!

Au început și pentru al doilea copil investigațiile suplimentare deoarece eram mamă la o vârstă „înaintată”. De obicei sunt ascultătoare în domeniile în care nu mă pricep și de această dată am făcut analizele toate și cele suplimentare pentru vârsta mea, care se fac aici în timpul sarcinii.

Toate analizele au fost bune, până la analiza sângelui, care arăta, statistic, prezența sindromului Down la copil. Am fost șocată, mai ales că medicul ginecolog mi‑a recomandat să fac amniocenteza pentru că analizele sângelui sunt foarte rele și că am la dispoziție numai o lună să mă decid.

Văzusem câțiva copii bolnavi și aici, și în Romania, dar nu știam prea multe despre sindromul Down. De asemenea, nu știam nimic despre investigațiile care se fac pentru stabilire cu mai mare „certitudine” a diagnosticului și riscurile acestor investigații.

Eram șocată de întreaga situație, dar mai ales că trebuia să iau o decizie pe viață și pe moarte (cea mai importantă în viața unui om) sub presiunea timpului.

Începusem să nu mai am încredere în medicul ginecolog din momentul în care mi‑a spus foarte hotărât că trebuie să fac amniocenteza, așa că împreună cu soțul meu am început să citim despre investigații, și mai ales despre amniocenteză.

A fost o lună foarte grea, în care nici nu mai aveam lacrimi să mai pot plânge Mă rugam încontinuu la Maica Domnului, așa cum puteam eu în aceea stare de disperare, să mă ajute să iau decizia bună pentru mine și copilul meu.

A fost foarte greu. Cei din jurul meu erau și ei neputincioși în a mă ajuta. Soțul meu suferea și el dar nu a spus niciodată dacă să fac amniocenteza sau să nu o fac.

Nimeni din cei care au știut despre situația în care eram nu și‑a spus părerea. Doar o prietenă bună, medic de profesie, mi‑a spus că orice ar fi, să nu fac amniocenteza deoarece există riscul unor infecții și viața copilului este pusă în pericol.

Eram într‑o situație foarte dificilă deoarece nu știam ce să fac, să ascult glasul inimii care îmi spunea să fac amniocenteza sau să ascult de medici care spuneau că trebuie să fac amniocenteza.

După ce m‑am mai informat despre aceasta investigație am reușit împreună cu soțul meu să mai facem o programare la medicul ginecolog ca să mai discutăm despre această problemă.

Aveam cumva gândul că această discuție cu medicul ginecolog mă va ajuta să iau decizia bună. Și într‑adevăr așa a și fost.

Am pornit discuția: eu de pe punctul contra‑amniocentezei, medicul ginecolog de pe punctul pro‑amniocenteză, iar soțul meu de pe punctul neutru.

Citisem că aceste analize ale sângelui pentru sindrom Down nu sunt relevante și de multe ori, deși sunt pozitive, copilul este sănătos.

La întrebarea mea despre apariția complicațiilor după amniocenteză, medicul m‑a asigurat că tehnica este foarte bine pusă la punct și că medicul specialist care va face această investigație (este un oraș mare din Germania și sunt doar câțiva medici care fac aceasta investigație) are o foarte mare experiență și riscul complicațiilor este foarte, foarte mic.

I‑am răspuns că deoarece există un risc, oricât de mic ar fi, nu voi face această investigație. Ca să mă convingă, medicul mi‑a spus că ar trebui să fac această investigație măcar pentru liniștea mea sufletească. În aceea clipă m‑am decis că nu voi face amniocenteza.

A fost o decizie interioară, numai a mea, și a fost minunat că tot în aceea clipă, întreg zbuciumul meu interior s‑a risipit și o mângâiere a coborât în mine. I‑am spus senină și liniștită medicului că mă voi mai gândi și îi voi comunica într‑o săptămână decizia mea și a soțului meu (mai aveam o săptămână la dispoziție). Din acel moment al discuției m‑am liniștit și știam că luasem decizia cea bună.

În drumul de la medic spre casă, i‑am spus soțului meu că nu voi face amniocenteza deoarece nu are sens o astfel de investigație. Oricum ar fi copilul, sănătos sau bolnav, copilul are drept la viață și numai Dumnezeu poate decide pentru viața lui, nu eu.

Soțul meu s‑a bucurat pentru hotărârea pe care o luasem și mi‑a mărturisit că și lui îi spunea inima în timp ce discutam cu medicul că nu are niciun sens să facem amniocenteza.

Au urmat ecografii de înaltă rezoluție și rezultatele de la ecografii au fost bune.

Am mai avut puțin o stare de incertitudine până la naștere, dar aceasta incertitudine s‑a risipit cu totul când am văzut cu ochii mei că am un băiat sănătos și voinic.

Când cel de al doilea copil nici nu împlinise 3 ani, am fost diagnosticată de cancer de sân. O boală cumplită numai când îi auzim numele! Primul gând când am primit vestea diagnosticului s‑a îndreptat spre cei doi copii pe care îi lăsasem acasă. Erau prea mici ca să rămână fără mamă! Cred că acest gând îl are orice mamă (mai ales când copiii sunt încă mici și încă mai au nevoie de părinți) când este anunțată că are o astfel de boală.

Perioada care a urmat a fost foarte grea deoarece a urmat tratamentul clasic (operațiile, chimioterapia și radioterapia) pentru că tratarea cancerului este foarte dură. Mulți bolnavi de cancer mor pe parcursul terapiei și nu din cauza cancerului, ci din cauza efectelor adverse ale acestor terapii.

Nu aș vrea să intru în amănunte, dar aș vrea să spun că de câteva ori am stat față în față cu moartea pe parcursul chimioterapiei și din acest motiv nici nu am reușit să o termin.

Schema propusă de medici a fost de șase ședințe la interval de trei săptămâni. Deși starea de sănătate se înrăutățea de la o ședință la alta medicii insistau să continui chimioterapia și, bineînțeles, depuneau toate eforturile și se foloseau de tot ce dispuneau ca să îmi ajute sistemul imunitar să reziste.

După a cincea ședință de chimioterapie am fost internată de urgență în camera sterilă deoarece numărul leucocitelor era foarte mic și viața îmi era în pericol. Cu ajutorul lui Dumnezeu și a Maicii Domnului, sistemul imunitar și‑a mai revenit puțin. Îmi puneam întrebarea dacă mai pot să continui chimioterapia sau să mă opresc. Punctul de vedere al medicilor era să mai fac și ultima ședință și astfel să termin chimioterapia. Eu simțeam că nu mai pot să mai fac și ultima ședință deoarece organismul îmi era foarte slăbit.

După discuția cu medicul oncolog, mai aveam un termen de o săptămână să mă gândesc dacă voi continua chimioterapia. Și iată că am ajuns într‑o situație asemănătoare cu cea de dinaintea nașterii celui de al doilea copil, când părerea medicilor era contrară cu a mea. Și am ales ce am simțit eu atunci, chiar dacă medicii spuneau că trebuie să încerc să termin chimioterapia, am ales să întrerup chimioterapia.

Durerea fizică pe tot parcursul tratamentului nu a fost așa de grea cât a fost durerea mea sufletească la gândul că cei doi copii ai mei vor rămâne fără mamă, când încă mai aveau nevoie de mama. Pe tot parcursul tratamentului m‑am rugat la Maica Domnului să mă ajute să mai trăiesc ca să pot să îmi cresc copiii pe care mi i‑a dăruit Dumnezeu. Și în continuare mă rog pentru același lucru.

Acum, după câțiva ani, organismul a început să își revină deși încă au rămas sechele cu care am învățat să trăiesc. Dar este important că trăiesc! Și trăiesc pentru copiii mei! Fiecare zi pe care o am este un mare dar de la Dumnezeu pentru mine, dar mai ales pentru copiii mei. Am credința că Dumnezeu mi‑a redăruit viața ca să pot să îmi cresc copiii cu care m‑a binecuvântat.

Acum pot să spun, după ce am trecut prin tot ceea ce v‑am împărtășit și vouă, că același „DA” care l‑am spus odată pentru VIAȚA copiilor mei l‑am primit eu mai târziu în dar pentru VIAȚA mea! Da, un „DA” pentru VIAȚĂ!

Mulțumesc lui Dumnezeu că am primit o astfel de binecuvântare în viața mea prin cei doi copiii pe care mi i‑a dăruit! Mulțumesc lui Dumnezeu și Maicii Domnului că m‑au ajutat să spun „DA” pentru VIAȚĂ!

Aș vrea să le spun mamelor care sunt puse în situația de a alege între ce le spune inima și ce spun medicii și cei din jurul lor, să aleagă ce le spune inima.

Știu prin ceea ce am trecut și știu că nu este ușor în astfel de situații, când ceilalți au o părere contrară cu a ta, să alegi ce îți spune inima. Dar cu ajutorul Maicii Domnului, care știe cel mai bine ce este în inima de mamă, vor lua hotărârea cea mai bună pentru ele și copiii lor. Pentru mine și copiii mei a fost să aleg un „DA” pentru VIAȚĂ!

Mirela P., 49 ani, Germania

18 aprilie 2016

Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.

Share

Mărturie: „Vom păstra copilașul, indiferent de ce se va întâmpla! Suntem împreună pentru totdeauna, să nu uiți asta!”

Foto: Ioan Stoica

Mărturie din cartea  „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”

Povestea mea începe în luna octombrie a anului 2014.

22 de ani, în primul an de masterat, aveam un job bine plătit, aveam un iubit cald, drăgăstos și cu un foarte bun simț al umorului, alături de care îmi doream să rămân pentru tot restul vieții. Eram în relații bune cu toată lumea – pe scurt, eram mulțumită de viața mea.

Totul s‑a zdruncinat vertiginos, însă, când am aflat că sunt însărcinată.

Și asta nu pentru că nu iubeam copiii – îmi doream să vină momentul cât de curând, însă parcă nu acum era timpul potrivit. Prietenul meu, actualul meu soț, nu avea pe atunci serviciu, era în an terminal la facultate, stătea încă la părinții lui acasă, fiind din București, eu încă stăteam la cămin…

Făcusem un test de sarcină care ieșise pozitiv, moment în care eu și cu iubitul meu eram năuciți total, nu știam ce vom face, vestea ne dăduse complet peste cap, mai ales că nu ne‑am gândit la noi și la ce înseamnă asta pentru noi, ci cum îi va afecta pe părinții noștri, care aveau alte viziuni și planuri pentru noi, în mod special părinții mei.

„Cu ce aveam să‑l creștem? Unde, mai precis? Capul familiei nu are serviciu, facultate terminată, nu putem face nimic… Cine va fi alături de noi?”

Știm cu toții care este viziunea generală – întâi terminare studii, făcut carieră, viață trăită, călătorii în toată lumea, experiențe și abia mai apoi căsătorie și familie de întemeiat. Așadar, din punctul ăsta de vedere, nu eram niciunul dintre noi „copți”.

În sensul ăsta, ne‑am gândit amândoi, sfâșiați de durere, la avort. Eram împotriva lui cu tot trupul și sufletul (eu mereu mi‑am zis că nu voi face asta niciodată), însă, în momentele acelea de încețoșare a minții, ne‑am gândit că vom trece amândoi peste tot ce va însemna trauma post‑avort.

Bineînțeles, citisem nenumărate mărturii și cărți despre femei care au avortat, despre chinurile prin care au trecut după asta, iar acum, mai mult ca oricând, citeam tot ce îmi pica în mână despre acest subiect. Ba, chiar mai mult, îmi amintesc că citeam despre pedeapsa lui Dumnezeu pentru femeile care fac acest lucru, parcă pregătindu‑mă pentru o asemenea durere.

M‑a trecut un fior de fericire pe care nu‑l voi uita niciodată când am fost prima dată la ecograf și am văzut că o sămânță minunată de om încolțise în mine.

Apoi m‑au cotropit toate gândurile contradictorii și l‑am întrebat pe doctor despre avort. M‑a întrebat dacă sunt sigură și mi‑a spus ceva ce nu voi uita niciodată: „Cunosc un băiețel care acum are 6 ani și știe Luceafărul pe de rost. Mămica lui a trecut exact prin ce treceți dumneavoastră. Gândiți‑vă bine, mai aveți timp, sarcina nu este încă destul de avansată.”

Au urmat apoi 2 săptămâni pe care le‑am trăit ca și cum am fi făcut deja asta, și eu și iubitul meu. Eram sleiți de puteri, triști și abătuți, nu mai puteam vorbi sau gândi la nimic altceva. Trăiam păcatul groaznic pe care încă nu‑l făcusem.

Fără să știm ce vom face cu certitudine, iubitul meu m‑a cerut de nevastă într‑un weekend în care am plecat la țară, în satul în care au trăit bunicii lui. Mi‑a promis că va fi alături de mine indiferent de felul în care vor evolua lucrurile și că vom rămâne împreună pe vecie. Eram împărțită între fericire nespusă, întrucât se materializa dorința mea de a fi mereu cu el, și o tristețe copleșitoare, neștiind ce se va întâmpla cu suflețelul din mine.

În acea noapte în care mi‑a dăruit inelul de logodnă, am adormit plângând. El, fiind vizibil marcat de momentele prin care treceam, simțind nevoia să‑și împărtășească cuiva amărăciunea, a plecat la o plimbare în aer liber cu un prieten.

Atunci, știu că m‑am rugat cu toată ființa mea Maicii Domnului și am rugat‑o în mod repetat: „Te rog, Măicuță, nu mă lăsa să fac avort! Orice, dar nu asta!”

Și am adormit sleită de puteri și de plâns, cu gândul ăsta în minte. Ca prin minune, la miezul nopții, iubitul meu m‑a trezit parcă radiind și încurajat de o nouă putere: „Vom păstra copilașul, indiferent de ce se va întâmpla! Suntem împreună pentru totdeauna, să nu uiți asta!”

Dumnezeu, Măicuța Domnului lucrase prin intermediul oamenilor, așa cum o face de obicei: prietenul din copilărie al iubitului meu îl convinsese să păstrăm copilul cu orice preț. Nu știu cum, în ce fel și care a fost influența lui asupra partenerului meu, dar sunt sigură că a fost Mâna Maicii Domnului la mijloc.

Partea cea mai grea abia acum venea, deși eram amândoi ușurați sufletește… Pluteam, știind că am ales viața. Trebuia să le spunem părinților.

Părinții mei (mama și soțul ei, tatăl meu vitreg) nu au fost de acord să‑l cunoască pe prietenul meu, deși știau destul de multe despre el, de la mine.

Apoi, văzând acestea, iubitul meu a vorbit cu părinții lui, le‑a spus că vom avea un copil și, deși șocați, în acea săptămână i‑au sunat pe ai mei să se întâlnească, să se cunoască și să stabilească cele ce vor urma, în principiu, cununia.

Tatăl meu și cu soția sa au reacționat creștinește și, deși lui îi spusesem doar de logodnă, mi‑a spus: „Mă îndulcesc cu gândul că voi avea un nepoțel sau o nepoțică, dar acum, cum vrea Dumnezeu”. Atunci m‑am simțit cu adevărat binecuvântată.

Sora mea, de asemenea, de când îi aruncasem ideea „ce‑ar fi dacă aș fi însărcinată?” s‑a arătat foarte entuziasmată și mi‑a spus să nu mă gândesc să fac vreo prostie, iar toate întrebările mele căpătau răspuns și sprijin și din partea ei.

Colegele mele de la serviciu, pe care le anunțasem de sarcină, mi‑au spus să renunț la copil, că nu este momentul, că nu voi mai putea să mă distrez, să fac nimic din ce îmi place. Două dintre ele mi‑au împărtășit poveștile avorturilor pe care le‑au făcut, spunându‑mi că pentru ele a fost alegerea cea mai bună la momentul respectiv. Am rămas fermă pe poziții, indiferent de ce argumente mi‑aduceau, toate menite să îmi coloreze în griul monotoniei viața ce va urma nașterii.

Ca să nu mai lungesc cu detalii povestea, alături de noi au fost tatăl meu și soția lui și părinții soțului. Cei din urmă s‑au dedicat trup și suflet familiei noastre nou formate, fiind întotdeauna gata să ne ajute și să facă tot ce le stă în putință să pășim în viața de familie cu Dumnezeu înainte.

Am aranjat repede o nuntă simplă, foarte frumoasă, la care au venit cei mai dragi oameni ai noștri. Incredibil, dar toate s‑au aranjat după voia minunată a lui Dumnezeu…

După nuntă, ne‑am depus dosarul pentru prima casă la bancă, soțul meu s‑a angajat, având un serviciu foarte bun, a terminat facultatea cu brio și, după ce am născut, ne‑am mutat în casă nouă, aranjată de la zero cu tot ce aveam nevoie.

Ilinca s‑a născut pe 28 iunie 2015.

Acum, mai clar ca niciodată, îmi vin în minte cuvintele pe care duhovnicul nostru le‑a spus soțului meu: „Când dă un dar, Dumnezeu nu îl lasă de izbeliște”. Ca dovadă, toate grijile noastre de la început au dispărut. Avem tot ce ne trebuie și nu avem nevoie de mai mult.

Fetița noastră minunată are 7 luni și este bucuria vieții noastre! Mereu ne gândim cu multă amărăciune la ce am fi putut pierde dacă am fi făcut acel pas. Prin ea, am câștigat mai multă credință în Dumnezeu, încredere în noi, mai multă responsabilitate și stabilitate. Și ea ne luminează zilele cu zâmbetul ei de îngeraș.

Așadar, trăim o minune noi, familia noastră. Odată cu un copil, Dumnezeu șterge orice griji și nu ne lasă singuri în vâltoarea lumii. Este cel mai frumos lucru greu din lume – să ai copii. Și dacă nu ar fi fost greu, care ar mai fi fost farmecul? Am fi lenevit, am fi fost înghițiți de o viață plănuită în spiritul plăcerii și al confortului… Prin familie ne consolidăm viața duhovnicească, exersăm smerenia și jertfirea pentru cei dragi.

Dacă ar fi să dau un sfat femeilor aflate în criza de sarcină, le‑aș îndruma să se roage ardent la Maica Domnului, cea Grabnic‑Ajutătoare, pentru luminarea sufletului și a minții lor și să‑și asculte instinctul matern.

Odată cu nașterea copilului, totul se schimbă. Soții care devin părinți trec prin niște sentimente incomparabile cu ce a fost înainte de copil.

Este vorba de o fericire inexplicabilă în cuvinte, de o stare de beatitudine continuă când îți vezi bebelușul crescând, zâmbind, respirând și iubindu‑te.

Alexandra G., 23 ani, București

27 ianuarie 2016

Sursa: revista „Pentru Viață”, nr. 5/2016

Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.

Share

De la cunoașterea realității crizei de sarcină la proiectul de țară vital al românilor: prețuirea darului vieții și sprijinirea femeilor în criză

Foto: Pixabay

Argumentul cărții „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”

În viața noastră puține sunt lucrurile al căror impact uriaș este atât de puțin înțeles precum criza de sarcină.

Este vorba despre scurta perioadă din viața unei femei însărcinate în care avortul apare ca o altă opțiune pe lângă continuarea sarcinii și nașterea copilului.

Criza de sarcină apare în cele mai diverse situații de viață. Astfel, experiența directă și bibliografia teoretică arată că nu există niciun element care să elimine a priori posibilitatea apariției crizei de sarcină: nici starea financiară, nici statutul social ori marital, nici absența sau numărul copiilor, nici vârsta, nici nivelul intelectual, educațional și cultural, nici starea de sănătate a femeii, nici calitatea relației cu tatăl copilului, nici opinia familiei ori a prietenilor, nici afilierea ori practica religioasă a mamei, tatălui, familiei, nici măcar împrejurările concepției și starea de sănătate a copilului, de exemplu atunci când copilul a fost așteptat ani la rând și este deplin sănătos… În realitate, oricând poate apărea un element care să determine criza de sarcină.

De aceea, pentru a fi cu adevărat alături de femeia în criză de sarcină este nevoie de cele mai diverse abordări, potrivite fiecărei situații de criză: de la formele cele mai simple, cum este o discuție de 15 minute, până la sprijinirea emoțională și materială pe mai mulți ani de zile.

Cele mai multe dintre mărturiile cuprinse în acest volum au fost așternute în scris în anul 2016, când s‑a încercat pentru prima dată tipărirea unei cărți de mărturii despre criza de sarcină. Avorturile prezentate sunt avorturi la cerere. Majoritatea numelor de persoane și localități sunt anonimizate, doar în cazul autoarelor care au menționat explicit că nu doresc anonimizarea păstrându‑se numele real. Datele calendaristice sunt reale. Dacă nu este specificată o sursă, mărturiile sunt preluate de pe site‑urile destinate crizei de sarcină femeifericite.com și ­avorturiregretate.ro.

Mărturiile sunt experiențe de viață, sunt lucruri trăite a căror realitate nu poate fi anulată de nicio ideologie și nicio invocare a drepturilor și libertăților.

Este cutremurătoare distanța uriașă dintre gingășia dragostei materne și înverșunarea violentă a presiunii exterioare pentru avort.

Mărturiile arată că, după cuvântul scripturistic despre deplinătatea vieții intrauterine „Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m‑ai alcătuit în pântecele maicii mele” (Psalmul 138, 13), al doilea element relevant în problematica vieții și a avortului este gravitatea crizei de sarcină. Cât de adevărată este afirmația Fredericăi Mathewes‑Green: „O femeie nu doreşte să facă avort aşa cum doreşte o îngheţată sau un Porsche, ci ca un animal prins în cursă care îşi roade picioarele pentru a scăpa!”

Majoritatea mărturiilor se încadrează într‑unul dintre cele două tipare:

– criză de sarcină, frică, lipsă de sprijin, avort, durere, regret;

– criză de sarcină, frică, sprijin, curaj, naștere, efort, bucurie.

În criza de sarcină, frica este de neocolit: frica de ce va spune tatăl copilului, părinții, rudele, prietenii, colegii de serviciu, frica de a nu avea bani, locuință, putere de a face față situației, frica de un viitor pentru care nu s‑a făcut niciun plan. Frica nu este ea singură decisivă, ci contează dacă există sau un cineva care să sprijine.

Circa 80% din cazurile de criză de sarcină s‑ar putea rezolva în mod fericit dacă femeia ar primi sprijin din partea tatălui copilului. Dar un factor‑cheie în criza de sarcină și în decizia femeii de a face avort este violența din partea tatălui copilului, de la presiunile verbale, până la violența fizică gravă. Cel puțin 60% dintre avorturi sunt consecințe ale presiunilor partenerului de viață. Este șocant să constați câtă înverșunare poate apărea împotriva micuței ființe a cărei viață pâlpâie.

Adunarea acestor mărturii într‑un volum nu este menită să învinovățească, să acuze, să judece pe nimeni – nici pe femei, nici pe tații copiilor, nici familiile lor, prietenii lor, colegii lor, nici pe doctori și personalul medical, nici pe oamenii politici.

Este o mică oglindă a noastră, din ultimele decenii.

De aceea, sperăm ca aceste mărturii să ajungă la cât mai mulți ado­lescenți și tineri, pentru a putea înțelege că au o responsabilitate, să nu aleagă lașitatea și fuga de responsabilitate. Să nu folosească iubirea pe care o femeie o are pentru ei pentru a‑i cere să facă avort, căci aceasta este o desfigurare a masculinității sale.

Sperăm ca aceste mărturii să ajungă la cât mai multe adolescente și tinere, pentru a putea înțelege că o cale ușoară se poate dovedi greșită, iar o cale grea se poate dovedi cea corectă. Să înțeleagă că atunci când un bărbat le cere să facă avort, acel bărbat nu le iubește, ci le folosește și le distruge feminitatea.

Sperăm ca aceste mărturii să ajungă la părinții care cred că viitorul bun al fiicei sau fiului lor se construiește presându‑i să avorteze nepotul lor.

Sperăm ca aceste mărturii să ajungă la bărbații care își folosesc toată puterea de convingere, iar uneori violența verbală, psihică, fizică pentru a obține avortul și degrevarea de responsabilitate.

Sperăm ca aceste mărturii să ajungă la cât mai mulți doctori ginecologi. Dumneavoastră, doctorii ginecologi, sunteți cei prin care se nasc copiii.

Cu mâinile dumneavoastră îi salvați, adesea, pe copii și pe mame în cazul unor sarcini și nașteri dificile.

Dumneavoastră puteți să le spuneți adevărul pe care îl știți mai bine decât oricine: în burtica ta, mămică înfricoșată, este un copil, băiatul sau fiica ta; în burtica ei, tată înfricoșat, este un copil, băiatul sau fiica ta. Nu la naștere „veți avea un copil”. Copilul este deja! Aveți deja un copil.

Dumneavoastră puteți să informați că avortul nu este o procedură 100% sigură, că există riscuri, de la sindrom post‑avort la infertilitate, și aveți dreptul să informați.

Dumneavoastră puteți să oferiți numărul de telefon al unui centru unde poate fi sprijinită femeia aflată în criză de sarcină.

Dumneavoastră aveți dreptul legal al libertății de conștiință să nu curmați o viață.

Dumneavoastră vedeți disperarea, frica, presiunea cu care adesea o femeie intră pe ușa cabinetului.

Dumneavoastră cunoașteți golul și durerea de după.

Dumneavoastră știți ce spune părintele artei și profesiei medicale în Jurământul lui Hipocrate: „nu voi da niciodată unei femei o substanță care provoacă avort”.

Dumneavoastră sunteți specializați în obstetrică‑ginecologie.

Sperăm ca aceste mărturii să ajungă la cât mai mulți clerici. Oameni ai credinței, nimeni nu știe mai bine decât dumneavoastră valoarea sufletului fiecărui om!

Nimeni nu știe mai bine că sufletul este creat de Dumnezeu atunci când trupul e zămislit dintr‑o celulă a tatălui și o celulă a mamei!

Nimeni nu știe mai bine cât de mult bine poate aduce un om în lume și cât de mult rău aduce luarea vieții unui om nevinovat, a unui prunc.

Sunteți cei în fața cărora sufletele oamenilor se deschid și sunteți martorii revărsării de durere sau de bucurie.

Sunteți cei care constată că, în fața morții absurde și a suferinței, doar Dumnezeu poate interveni și de aceea este chemat cu atâta nădejde – așa cum se vede din mărturii.

Unele dintre mărturiile din acest volum sunt scrise la îndemnul dumneavoastră, iar cei care le‑au scris au simțit că astfel îi vor ajuta pe alții.

Vă rugăm, încurajați‑i pe cei care pot vorbi despre momentele dificile să fie mărturisitori pentru a fi de folos celor care vor trece în viitor prin momente asemănătoare.

Sunteți cei prin care vine iertarea, vindecarea, pacea. Sunteți cei care nu judecă, dar nici nu mint numind răul altfel decât rău și binele altfel decât bine.

Sprijiniți femeile în criză de sarcină, îndemnați‑i pe bărbați să își asume responsabilitățile firești față de copilul lor și de mama copilului lor!

Rugați‑vă pentru ca inimile noastre să se deschidă către cei mai mici dintre noi!

Sperăm ca aceste mărturii să ajungă la cât mai mulți oameni po­li­tici. Pentru a înțelege ce se întâmplă cu românii din 1958 până în prezent.

În anul 2018, România sărbătorește Centenarul Marii Uniri. În Primul Război Mondial, în urma căruia s‑a înfăptuit Unirea, au murit circa 1.125.000 de români.

Dar nu în acest război și‑au pierdut viața cei mai mulți români, nici în Războiul de Independență și nici în al Doilea Răz­boi Mondial.

Cei mai mulți români și‑au pierdut viața prin avort: aproape 23 de milioane de avorturi chirurgicale au fost înregistrate oficial doar în spitalele de stat din țară (7,5 milioane în perioada de liberalizare 1958–1966; 7,4 milioane în perioada de restricționare 1967–1989; 7,9 milioane în perioada de liberalizare 1990–2016).

Media în 2016 a fost de 173 avorturi chirurgicale efectuate zilnic în spitalele de stat.

La aceste date, trebuie adăugate următoarele categorii de avorturi, care nu sunt raportate în statisticile din România:

avorturile care se efectuează în clinicile particulare;

avorturile medicamentoase, prescrise în spitalele de stat și în clinicile particulare;

avorturile făcute în străinătate de persoanele tinere și mature aflate la muncă în străinătate, care reprezintă o parte însemnată din populația României aflată în perioada de fertilitate.

Nu este cunoscut nici numărul avorturilor ilegale din perioada regimului comunist, dar și după 1990.

Dacă s‑ar avea în vedere și aceste avorturi, care nu sunt înregistrate în statistici, probabil că s‑ar ajunge la un număr total al avorturilor dublu față de cel din statisticile oficiale.

În Republica Moldova, a cărei populație la 1 ianuarie 2016 era de 3.553.056 locuitori, statisticile arată că în perioada 1960 – 1 ianuarie 2016 au fost înregistrate 2.112.158 avorturi chirurgicale în spitalele de stat. Și pentru Basarabia, în statistica reală ar trebui adăugate avorturile medicamentoase și avorturi făcute de către persoanele tinere și mature aflate la muncă în străinătate.

Aceste date fac ca România și Republica Moldova să se afle pe locurile 5, respectiv 6 în lume în privința numărului de avorturi raportat la populația actuală a țării.

Iubiți poporul acesta și – nu prin coerciție, ci prin sprijin – ajutați‑l să își nască fiii și fiicele pe care îi dă Dumnezeu!

Această carte este menită să ne aducă aminte de milioanele de copii care nu au văzut lumina zilei și de milioanele de femei în criză de sarcină care nu au fost informate, nu au fost sprijinite, nu au fost iubite.

Poate acești copii nu ar fi devenit atât de celebri precum Céline Dion și Cristiano Ronaldo, ale căror mame s‑au gândit să îi avorteze, sau Andrea Bocelli, a cărui mamă a fost sfătuită să îl avorteze. Dar fiecare dintre ei ar fi putut fi o lumină în viața părinților, în familiile pe care și le‑ar fi întemeiat, în societate românească sau chiar în lumea întreagă.

Poate mamele lor ar fi avut parte de dificultăți, dar ar fi avut parte și de „te iubesc, mamă” al acelor copii, de sprijinul lor la bătrânețe, de bucuria nepoților.

Am cunoscut femei care au regretat avortul dinainte de a‑l face, femei care au regretat avortul în timp ce avea loc, femei care au regretat avortul când s‑au ridicat de pe masa ginecologică, femei care au regretat avortul pentru prima oară la câteva decenii după ce a avut loc. Dar nu am cunoscut nicio femeie care să își îndemne fiica: „Mamă, când vei crește mare, să faci și tu măcar un avort, că este foarte bine!”

De aceea, publicarea mărturiilor este menită să ne facă să înțe­legem ușurința cu care fiecare dintre noi am trecut și trecem pe lângă femeile în criza de sarcină, indiferenți la frământările lor și la viața copilului pe care l‑au purtat în pântece câteva luni. Este și o ocazie de a le cere iertare pentru indiferența noastră.

Sperăm că fiecare și împreună, ca societate, vom învăța ceva din aceste mărturii, sperăm că inimile noastre se vor deschide către femeile în criză de sarcină și copiii lor.

Prin cunoașterea realității crizei de sarcină, sperăm să înțelegem că proiectul de țară vital al românilor din dreapta și din stânga Prutului este prețuirea darului vieții și sprijinirea femeilor în criză de sarcină. Doar așa vom avea un viitor!

Alexandra Nadane
1 martie 2018

Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.

Share

Press release: The March for Life 2017 in Romania: 110,000 de participants in 138 cities

PHOTO: A young volunteer carries a pro-life sign with a pregnant woman at the March for Life 2017 in Bucharest on March 25th, 2017. The drawing shows the woman saying “MY body, MY choice”, while her baby is drawn saying: “MY body, YOUR choice, Mommy”. On March 25th, 2017, 138 cities across Romania and 149 cities from the Republic of Moldova organized the March for Life 2017 – “Help the mother and child! They depend on you”.

 

Studentipentruviata.ro, March 27th, 2017 – On March 25th, 2017, 138 cities across Romania and 149 cities from the Republic of Moldova organized the March for Life 2017 – “Help the mother and child! They depend on you”.

The March for Life has been at its 7th national edition.

The number of participants from Romania was around 110,000. The cities with the biggest turnout have been Bacău (10,000 participants), Oradea (11,000 participants) and Bucharest (8,000 participants). The total number of participants in the Republic of Moldova is still being updated.

Compared to the 2016 edition, the number of organizing cities has risen by 26% (in 2016 in Romania were 110 organizing cities), while the number of participants has risen by almost 50% (in 2016 there were around 75,000 participants in total).

For the first time in the history of this movement, the March for Life 2017 in Bucharest was streamed live on Facebook by Prodocens Media and Trinitas TV.

The March for Life 2017 was the crowning piece in a series of pro-life events entitled the Pro-Life Month 2017. The theme “Help the mother and child! They depend on you” has provided the opportunity to debate the necessity, possibility and efficiency of supporting women in pregnancy crisis.

The most important solutions proposed, among other, in order to support women in pregnancy crisis are establishing counseling cabinets specialized in pregnancy crisis and granting a pregnancy allowance starting from the 14th week of pregnancy (which represents the legal limit for getting an abortion on demand in Romania).

In addition to more a consistent number of participants, this year’s event also sparked heated debate online. People shared on social media their life experiences involving pregnancy crises they overcame, traumas of abortions they regretted, the joy of childbirth, adoption as an alternative to abortion. All showed that, when help is provided, an unwanted pregnancy can lead to accomplished motherhood and a thriving life for the child.

The Pro-Life Month and the March for Life are apolitical and non-confessional, but they encourage participation of all religious denominations and political organizations. They do not demand a legal ban on abortion, and they do not support any form of violence against the woman. The pro-life activities they organize raise awareness on the reality of pregnancy crisis, educate about the scientific truth that life begins at conception and promote a supportive attitude towards women so that they can give birth to the life they are carrying in their wombs.

These events do not have a single organizer nation-wide, but rely instead on independent organizers who represent different local pro-life organizations and institutions. In some of the 138 cities, the march was held on the 24th or the 26th of March.

Many cults issued press releases in support of the March for Life or participated to it through their representatives: The Romanian Orthodox Church, The Catholic Church in Romania, The Romanian Church United with Rome (Greek-Catholic), The Baptist Christian Cult, The Christian Evangelical Church of Romania and the Pentecostal Christian Cult.

The Association “Studenţi pentru viaţă”
marsulpentruviata.ro
#marsulpentruviata2017

Read also The press release of the March for Life 2017 – “Help the mother and child! They depend on you”

Read also Why abortion supporters have drawn dozens of obscene slogans along the route of the March for Life in Bucharest, Romania?

Interactive map of organizing cities:

Bucharest March for Life 2017 highlights, including DRONE filming:

LIVE STREAMS from Bucharest:


PHOTO gallery:

ABOVE: The March for Life 2017 in Bucharest: 8,000 participants

ABOVE: The March for Life 2017 in Bacău: 10,000 participants

ABOVE: The March for Life 2017 in Oradea: 10,000 participants

ABOVE and BELOW: The March for Life 2017 in Iasi

Photo: Oana Nechifor

ABOVE: The March for Life in Sibiu: 1,000 participants

ABOVE and BELOW: The March for Life 2017 in Cluj-Napoca: 1,500 participants

ABOVE: “Women deserve more than abortion” and “March for Life Logo” signs

ABOVE: Rainbow signs with the writing: “We are the pro-life generation”

ABOVE: Sign “Pro-Life Pro-Woman Pro-Family” surrounded by “Pro-Life” temporary tatoos

ABOVE: “I AM LOVE” pro-life sign

ABOVE: The 700 participants to the March for Life 2017 in the north-eastern town of Vicov form the word “VIAŢĂ” (which means “LIFE” in Romanian)

 

Share

Citește Comunicatul Marșului pentru viață 2018

Descarcă de mai jos foto profil/cover FB și pancarte Marșul pentru Viață:

2%

Donează

RO25BTRLRONCRT0V17367901 - LEI RO10BTRLEURCRT0V17367901 - EURO RO50BTRLUSDCRT0V17367901 - USD
BANCA TRANSILVANIA, SUCURSALA LIPSCANI, BUCUREŞTI

Arhivă Blog