Tag Archives: partener

Femei fericite că au ales viața copilului lor / Revista „Pentru viaţă” nr. 7 – Primăvara 2018

Eram o femeie tânără, la cei peste 25 de ani ai mei, aflată mereu în centrul atenției bărbaților, ceea ce‑mi oferea o anumită încredere de sine, visând însă în adânc la o dragoste eternă.

Aveam un job foarte bun și eram implicată într‑o relație ca‑n cărțile Sandrei Brown, de o pasiune nebunească, cu un bărbat de o frumusețe răvășitoare. Care nu era al meu, ci era el însuși într‑o relație de câțiva ani cu o altă femeie, pe care, spunea el, nu o mai înșelase niciodată. Nu îmi doream însă să‑l fur cuiva, era chiar prima și ultima oară când, împotriva principiilor mele, eram o „cealaltă femeie” din viața unui bărbat. Știam și simțeam că el încă își iubește prietena (acum știu sigur că nu așa este iubirea, iubirea adevărată nu înșală), însă asta nu mă deranja. Deocamdată eu îi ocupam mințile și asta îmi era de ajuns. […]

Am început să observ după vreo 5 luni de relație că…. arăt din ce în ce mai bine, sânii parcă îmi crescuseră, tenul și pielea erau din ce în ce mai strălucitoare. Ce mai, parcă înflorisem ca o floare de primăvară! […] Până când o colegă de serviciu m‑a întrebat: „Fată, nu cumva ești însărcinată?!” Ups, la asta chiar nu mă gândisem.

Îmi întârziase ciclul aproape 2 luni, dar asta mi se întâmpla de 2–3 ori pe an, de aceea nu mă alarmasem până atunci. În plus, noi ne protejam. Odată luasem chiar și o pastilă de a doua zi.

Îmi iau însă un test de sarcină, mă duc în toaletă. Oroare! Iese pozitiv. Lumea mea se prăbușește! Știam că el îmi va spune să fac avort. Iar eu avort îmi propusesem, încă de când am auzit prima oară cuvântul, să nu fac niciodată așa ceva.

I‑am spus, m‑am dus la control. La ecografie, medicul îmi spune că am o malformație la uter și că sigur voi naște un copil cu probleme, mai ales din cauza pastilei de a doua zi. Lumea mea era la pământ. […]

Ador copiii, iar atunci eram pentru prima dată mamă. Mamă ești din momentul în care copilul este zămislit în pântecele tău. Au urmat zile întregi de discuții, de frământări, de nopți nedormite.

El punea o presiune imensă pe mine, iar eu nu doream sub nicio formă să‑mi clădesc viitoarea viață pe sfâșierea unei alte femei, cu un bărbat pe care nu‑l iubeam și care nici el nu mă iubea, la rândul lui.

Iar să‑mi omor copilul, primul meu copil, printr‑un avort, care, chipurile, m‑ar fi scăpat de probleme, m‑ar fi sfâșiat pe mine. Și nu cred că mi‑aș fi revenit vreodată, știind ce am făcut.

I‑am spus însă că o să fac avort, iar el a promis că mă lasă în pace, după cum l‑am rugat. […] Căutarea mea de atunci, preumblarea mea prin oraș, timp de o oră‑două, nu o voi uita niciodată. Căutam un cabinet să fac avort, rugându‑mă la Dumnezeu să nu găsesc niciunul. Și nu am găsit.

Deși eram într‑un loc în care văzusem foarte multe, acum, în nebunia mea, nu le mai găseam, deși am întrebat. Am amânat avortul.

Mai aveam o săptămână și făceam 2 luni de sarcină. Îl chem pe el la o întâlnire într‑un parc. Îi spun că nu am făcut avort și că m‑am hotărât să păstrez copilașul, fără să cer nimic de la el. El a luat foc, s‑a rugat de mine „să nu‑i distrug viața”. […] Din nou, i‑am spus că voi face avort, ca să pun capăt presiunilor. Și alungându‑mi toate gândurile din minte, a doua zi mi‑am propus să mă duc la medic. Eram ca un robot, fără simțăminte.

Însă, în adâncul meu, așteptam ceva de la Dumnezeu. Să facă cumva… El…

M‑am dus la o clinică unde știam sigur că voi găsi un doctor. Intru la ecografie, îi spun situația mea, că mă gândesc să fac avort. Îi spun și ce mi‑a spus doctorul de la prima ecografie.

Doctorul îmi spune: „Este un copil perfect!” și că să mă gândesc bine până a doua zi, că ar fi păcat să… fac avort.

Deși momentele erau pline de o emoție de maximă intensitate, eu, totuși, în adâncul meu, aveam o liniște pe care nu o puteam nici explica.

Simțeam că… va fi bine… cumva. A urmat noaptea. A doua zi trebuia să mă duc la cabinet cu o decizie finală. Sarcina era deja destul de avansată, nu mai puteam amâna.

Nu‑mi mai aduc aminte zbuciumul din sufletul meu din noaptea aceea. Știți de ce? Pentru că m‑am rugat să‑mi dea Dumnezeu în gând o soluție, astfel încât nimeni, dar nimeni, să nu sufere. Și mi‑a dat.

Am primit un gând care mi‑a spus ceva incredibil: „Minte!” „Minte că ai făcut avort și păstrează copilul, crescându‑l undeva departe, să nu afle el niciodată!”

M‑am hotărât instant să fac exact așa. Atunci mi s‑a întâmplat ceva incredibil. S‑a așternut în sufletul meu o liniște, o pace pe care niciodată, dar niciodată în viața mea nu o mai experimentasem. Nimic nu mă putea tulbura. Puteau să fie împrejurul meu războaie, cataclisme, că nimic nu mi‑ar fi luat acest simțământ adânc.

Am născut un băiețel perfect și frumos care este bucuria vieții mele. Tatăl lui a aflat târziu că eu am născut, a rămas șocat, însă nu s‑a mai putut face nimic, mai ales că el chiar se căsătorise între timp cu prietena lui. Acum băiețelul meu e măricel, e foarte ascultător, cuminte și deștept.

M‑am căsătorit la câțiva ani de la naștere cu un bărbat minunat, care îl adoră pe băiețel. Viața mea s‑a schimbat, pentru că eu m‑am schimbat și am ascultat de glasul conștiinței în cel mai important moment al vieții mele.

Lucrez acum în domeniul asistenței sociale, luptând zi de zi pentru viață, viața copiilor, viața mamelor, contra avortului, sprijinind femeile aflate în criza de sarcină, pe care eu însămi am trăit‑o.

Simt și trăiesc cu intensitate sentimentul că feminitatea nu este deplină decât atunci când femeia devine mamă. Iar Dumnezeu iubește mamele, eu știu asta!

Elena C., 37 ani, București

25 ianuarie 2016

Mărturia integrală este postată pe www.femeifericite.com și este publicată în cartea „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”.

Share

Mărturie: „Vom păstra copilașul, indiferent de ce se va întâmpla! Suntem împreună pentru totdeauna, să nu uiți asta!”

Foto: Ioan Stoica

Mărturie din cartea  „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”

Povestea mea începe în luna octombrie a anului 2014.

22 de ani, în primul an de masterat, aveam un job bine plătit, aveam un iubit cald, drăgăstos și cu un foarte bun simț al umorului, alături de care îmi doream să rămân pentru tot restul vieții. Eram în relații bune cu toată lumea – pe scurt, eram mulțumită de viața mea.

Totul s‑a zdruncinat vertiginos, însă, când am aflat că sunt însărcinată.

Și asta nu pentru că nu iubeam copiii – îmi doream să vină momentul cât de curând, însă parcă nu acum era timpul potrivit. Prietenul meu, actualul meu soț, nu avea pe atunci serviciu, era în an terminal la facultate, stătea încă la părinții lui acasă, fiind din București, eu încă stăteam la cămin…

Făcusem un test de sarcină care ieșise pozitiv, moment în care eu și cu iubitul meu eram năuciți total, nu știam ce vom face, vestea ne dăduse complet peste cap, mai ales că nu ne‑am gândit la noi și la ce înseamnă asta pentru noi, ci cum îi va afecta pe părinții noștri, care aveau alte viziuni și planuri pentru noi, în mod special părinții mei.

„Cu ce aveam să‑l creștem? Unde, mai precis? Capul familiei nu are serviciu, facultate terminată, nu putem face nimic… Cine va fi alături de noi?”

Știm cu toții care este viziunea generală – întâi terminare studii, făcut carieră, viață trăită, călătorii în toată lumea, experiențe și abia mai apoi căsătorie și familie de întemeiat. Așadar, din punctul ăsta de vedere, nu eram niciunul dintre noi „copți”.

În sensul ăsta, ne‑am gândit amândoi, sfâșiați de durere, la avort. Eram împotriva lui cu tot trupul și sufletul (eu mereu mi‑am zis că nu voi face asta niciodată), însă, în momentele acelea de încețoșare a minții, ne‑am gândit că vom trece amândoi peste tot ce va însemna trauma post‑avort.

Bineînțeles, citisem nenumărate mărturii și cărți despre femei care au avortat, despre chinurile prin care au trecut după asta, iar acum, mai mult ca oricând, citeam tot ce îmi pica în mână despre acest subiect. Ba, chiar mai mult, îmi amintesc că citeam despre pedeapsa lui Dumnezeu pentru femeile care fac acest lucru, parcă pregătindu‑mă pentru o asemenea durere.

M‑a trecut un fior de fericire pe care nu‑l voi uita niciodată când am fost prima dată la ecograf și am văzut că o sămânță minunată de om încolțise în mine.

Apoi m‑au cotropit toate gândurile contradictorii și l‑am întrebat pe doctor despre avort. M‑a întrebat dacă sunt sigură și mi‑a spus ceva ce nu voi uita niciodată: „Cunosc un băiețel care acum are 6 ani și știe Luceafărul pe de rost. Mămica lui a trecut exact prin ce treceți dumneavoastră. Gândiți‑vă bine, mai aveți timp, sarcina nu este încă destul de avansată.”

Au urmat apoi 2 săptămâni pe care le‑am trăit ca și cum am fi făcut deja asta, și eu și iubitul meu. Eram sleiți de puteri, triști și abătuți, nu mai puteam vorbi sau gândi la nimic altceva. Trăiam păcatul groaznic pe care încă nu‑l făcusem.

Fără să știm ce vom face cu certitudine, iubitul meu m‑a cerut de nevastă într‑un weekend în care am plecat la țară, în satul în care au trăit bunicii lui. Mi‑a promis că va fi alături de mine indiferent de felul în care vor evolua lucrurile și că vom rămâne împreună pe vecie. Eram împărțită între fericire nespusă, întrucât se materializa dorința mea de a fi mereu cu el, și o tristețe copleșitoare, neștiind ce se va întâmpla cu suflețelul din mine.

În acea noapte în care mi‑a dăruit inelul de logodnă, am adormit plângând. El, fiind vizibil marcat de momentele prin care treceam, simțind nevoia să‑și împărtășească cuiva amărăciunea, a plecat la o plimbare în aer liber cu un prieten.

Atunci, știu că m‑am rugat cu toată ființa mea Maicii Domnului și am rugat‑o în mod repetat: „Te rog, Măicuță, nu mă lăsa să fac avort! Orice, dar nu asta!”

Și am adormit sleită de puteri și de plâns, cu gândul ăsta în minte. Ca prin minune, la miezul nopții, iubitul meu m‑a trezit parcă radiind și încurajat de o nouă putere: „Vom păstra copilașul, indiferent de ce se va întâmpla! Suntem împreună pentru totdeauna, să nu uiți asta!”

Dumnezeu, Măicuța Domnului lucrase prin intermediul oamenilor, așa cum o face de obicei: prietenul din copilărie al iubitului meu îl convinsese să păstrăm copilul cu orice preț. Nu știu cum, în ce fel și care a fost influența lui asupra partenerului meu, dar sunt sigură că a fost Mâna Maicii Domnului la mijloc.

Partea cea mai grea abia acum venea, deși eram amândoi ușurați sufletește… Pluteam, știind că am ales viața. Trebuia să le spunem părinților.

Părinții mei (mama și soțul ei, tatăl meu vitreg) nu au fost de acord să‑l cunoască pe prietenul meu, deși știau destul de multe despre el, de la mine.

Apoi, văzând acestea, iubitul meu a vorbit cu părinții lui, le‑a spus că vom avea un copil și, deși șocați, în acea săptămână i‑au sunat pe ai mei să se întâlnească, să se cunoască și să stabilească cele ce vor urma, în principiu, cununia.

Tatăl meu și cu soția sa au reacționat creștinește și, deși lui îi spusesem doar de logodnă, mi‑a spus: „Mă îndulcesc cu gândul că voi avea un nepoțel sau o nepoțică, dar acum, cum vrea Dumnezeu”. Atunci m‑am simțit cu adevărat binecuvântată.

Sora mea, de asemenea, de când îi aruncasem ideea „ce‑ar fi dacă aș fi însărcinată?” s‑a arătat foarte entuziasmată și mi‑a spus să nu mă gândesc să fac vreo prostie, iar toate întrebările mele căpătau răspuns și sprijin și din partea ei.

Colegele mele de la serviciu, pe care le anunțasem de sarcină, mi‑au spus să renunț la copil, că nu este momentul, că nu voi mai putea să mă distrez, să fac nimic din ce îmi place. Două dintre ele mi‑au împărtășit poveștile avorturilor pe care le‑au făcut, spunându‑mi că pentru ele a fost alegerea cea mai bună la momentul respectiv. Am rămas fermă pe poziții, indiferent de ce argumente mi‑aduceau, toate menite să îmi coloreze în griul monotoniei viața ce va urma nașterii.

Ca să nu mai lungesc cu detalii povestea, alături de noi au fost tatăl meu și soția lui și părinții soțului. Cei din urmă s‑au dedicat trup și suflet familiei noastre nou formate, fiind întotdeauna gata să ne ajute și să facă tot ce le stă în putință să pășim în viața de familie cu Dumnezeu înainte.

Am aranjat repede o nuntă simplă, foarte frumoasă, la care au venit cei mai dragi oameni ai noștri. Incredibil, dar toate s‑au aranjat după voia minunată a lui Dumnezeu…

După nuntă, ne‑am depus dosarul pentru prima casă la bancă, soțul meu s‑a angajat, având un serviciu foarte bun, a terminat facultatea cu brio și, după ce am născut, ne‑am mutat în casă nouă, aranjată de la zero cu tot ce aveam nevoie.

Ilinca s‑a născut pe 28 iunie 2015.

Acum, mai clar ca niciodată, îmi vin în minte cuvintele pe care duhovnicul nostru le‑a spus soțului meu: „Când dă un dar, Dumnezeu nu îl lasă de izbeliște”. Ca dovadă, toate grijile noastre de la început au dispărut. Avem tot ce ne trebuie și nu avem nevoie de mai mult.

Fetița noastră minunată are 7 luni și este bucuria vieții noastre! Mereu ne gândim cu multă amărăciune la ce am fi putut pierde dacă am fi făcut acel pas. Prin ea, am câștigat mai multă credință în Dumnezeu, încredere în noi, mai multă responsabilitate și stabilitate. Și ea ne luminează zilele cu zâmbetul ei de îngeraș.

Așadar, trăim o minune noi, familia noastră. Odată cu un copil, Dumnezeu șterge orice griji și nu ne lasă singuri în vâltoarea lumii. Este cel mai frumos lucru greu din lume – să ai copii. Și dacă nu ar fi fost greu, care ar mai fi fost farmecul? Am fi lenevit, am fi fost înghițiți de o viață plănuită în spiritul plăcerii și al confortului… Prin familie ne consolidăm viața duhovnicească, exersăm smerenia și jertfirea pentru cei dragi.

Dacă ar fi să dau un sfat femeilor aflate în criza de sarcină, le‑aș îndruma să se roage ardent la Maica Domnului, cea Grabnic‑Ajutătoare, pentru luminarea sufletului și a minții lor și să‑și asculte instinctul matern.

Odată cu nașterea copilului, totul se schimbă. Soții care devin părinți trec prin niște sentimente incomparabile cu ce a fost înainte de copil.

Este vorba de o fericire inexplicabilă în cuvinte, de o stare de beatitudine continuă când îți vezi bebelușul crescând, zâmbind, respirând și iubindu‑te.

Alexandra G., 23 ani, București

27 ianuarie 2016

Sursa: revista „Pentru Viață”, nr. 5/2016

Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.

Share

Un star bollywoodian s-a sinucis la câteva zile după ce a suferit un avort

Pratyusha Banerjee

Pratyusha Banerjee s-a sinucis la câteva zile după ce suferit unui avort. Poliția indiană investighează de la începutul lunii cauzele sinuciderii starului TV, pornind de la rolul jucat de avortul făcut.

Pratyusha Banerjee, o actriță de 24 de ani care a ajuns celebră prin telenovela Balika Vadhu, s-a sinucis în casa ei din Mumbai pe 2 aprilie. S-a afirmat că gestul a fost făcut ca urmare a problemelor pe care le avea în relația ei de concubinaj cu Rahul Raj Singh.

Sarcina și avortul

Doctorii au mărturisit, însă, că Pratyusha fusese însărcinată și că suferise un avort cu doar câteva zile înaintea morții. India Today a dat mai multe detalii: „Conceperea fătului a avut loc în ianuarie, iar avortul în prima săptămână din martie, în urma unui consult. Metoda de avort folosită a fost pilula avortivă. În urma unui interogatoriu, Rahul i-a dezvăluit unui ofițer de la Oficiul de Poliție din Mumbai că era conștient de sarcina iubitei sale, însă nu a acompaniat-o la momentul procedurii.”

Interogatoriul poliției

Rahul a fost interogat de Poliția din Mumbai în legătură cu sarcina Pratyushei și cu avortul care a urmat. Mai jos poate fi citită stenograma interogatoriului:

Deepak Phatangre, ofițer de investigații, Oficiul de Poliție din Mumbai: Era Pratyusha însărcinată când a murit?

Rahul: Nu. Nu mai era însărcinată în acel moment.

Deepak Phatangre:  A fost fătul conceput în perioada în care vă aflați într-o relație?

Rahul: Da, în ianuarie.

Deepak Phatangre: Când, mai precis?

Rahul: Nu îmi amintesc exact, însă cred că era prima săptămână din ianuarie.

Deepak Phatangre: Când a fost avortat bebelușul?

Rahul: În prima sau a doua săptămână din martie.

Deepak Phatangre: Ați consultat împreună un doctor înainte de avort?

Rahul: Pratyusha a fost la un ginecolog înainte să avorteze.

Deepak Phatangre: Ați însoțit-o la consultul ginecologic?

Rahul: Nu. S-a dus singură. Eu aveam de lucru atunci.

În mod tragic, Pratyusha Banerjee este numai ultima dintr-o lungă listă de femei care s-au sinucis la scurt timp după ce au suferit un avort. La începutul acestei luni, s-a scris despre cazul lui Jade Rees, o mamă singură în vârstă de 21 de ani care s-a sinucis la 3 săptămâni după un avort. Rapoartele spun că femeia a ascultat cântecul lui Ed Sheeran, „Small Bump”, pe telefon chiar înainte de a-și lua viața.

 

Traducere: Romanescu Maria

Sursă: SPUC

Share

Marșul pentru viață 2019

Descarcă de mai jos foto profil/cover FB și pancarte Marșul pentru Viață:

2%

Donează

RO25BTRLRONCRT0V17367901 - LEI RO10BTRLEURCRT0V17367901 - EURO RO50BTRLUSDCRT0V17367901 - USD
BANCA TRANSILVANIA, SUCURSALA LIPSCANI, BUCUREŞTI

Arhivă Blog