Tag Archives: Revista Pentru viață 2018

AUDIO: Ioana Picoș recită „Scrisoare către pruncul nenăscut” de Florin Caragiu

Pe 21 martie este Ziua Internațională a Poeziei și în același timp ne aflăm în „Luna pentru viață”. Actrița Ioana Picoș a înregistrat o poezie pe care o recită cu multă dragoste și dor pentru copii.

Vă invităm să o ascultați:

 

Share

A apărut Revista „Pentru viaţă” nr. 7 „O lume pentru viață” – Primăvara 2018

Descarcă revista în format PDF: Revista „Pentru viaţă” „O lume pentru viață” nr. 7 – Primăvara 2018

Citește online revista Revista „Pentru viaţă” nr. 7 „O lume pentru viață”– Primăvara 2018, dând click pentru linkurile de mai jos.

Cuprins

1 Editorial: O schimbare ce are loc în lume, de Alexandra Nadane, Președintele Asociației Studenți pentru viață

Luna pentru viață și Marșul pentru viață 2018  „O lume pentru viață” – fragmente din comunicatul Asociației Studenți pentru viață

A fi pro-viață la… Casa Albă și la Premiile Grammy

6 Femei fericite că au ales viața copilului lor

8 Fetița noastră, minunea noastră

10 Veronica Iani: Pentru că fiecare viață este un dar

12 Ca pe un condamnat la moarte prietenul mă ducea de braț, mă privea din când în când și nu spunea nimic

Coperta 3 Centrele de sprijin în criza de sarcină salvează vieți și conștiințe

Coperta 4 7 lucruri uimitoare de dinainte de a fi născut

 

Share

A fi pro-viață la… Casa Albă și la Premiile Grammy / Revista „Pentru viaţă” nr. 7 – Primăvara 2018

Faptul că Donald Trump a câștigat alegerile în 2016 și a devenit, din 20 ianuarie 2017, Președintele SUA, a fost o uriașă surpriză pentru mulți. Pentru mișcarea pro-viață a fost o surpriză să constate cât de pro-viață este cel care până în urmă cu un deceniu susținea avortul necondiționat.

Un motiv pentru care mi-am schimbat părerea este că soția unui prieten a rămas gravidă. El nu voia copilul. Dar mi-a spus apoi plângând că acest copil a devenit lumina ochilor lui și că este cel mai măreț lucru care i s-a întâmplat. Și acesta era un copil pe care nu și-l dorea în viața lui.

14 februarie 2011, Fox News

 

Dați-mi voie să fiu clar: sunt pro-viață […]. Nu am avut dintotdeauna aceasta poziție, dar am avut o experiență personală semnificativă, care mi-a deschis ochii cu privire la darul vieții […] De-a lungul timpului, cultura vieții din țara noastră a început să se transforme într-una a morții. Poate că cea mai importantă dovadă în acest sens este faptul că, de când Curtea Supremă a dat sentința în cazul Roe vs. Wade (liberalizarea avortul la cerere la nivel federal în SUA), cu 43 de ani în urmă, peste 50 de milioane de americani și-au pierdut șansa de a se mai bucura de oportunitățile oferite de țara noastră. Nu au mai avut niciodată șansa de a deveni medici, muzicieni, fermieri, profesori, soți, tați, fii și fiice. Nu au mai avut niciodată șansa de a-și aduce la contribuția la cultura acestei națiuni sau să adauge priceperea, viața, iubirea și pasiunea lor la fibrele din care se țese națiunea noastră. Ne lipsesc și le ducem lipsa.

23 ianuarie 2016, Washington Examiner

 

Marșul pentru viață este foarte important. Către toți participanții – aveți deplina mea susținere!

27 ianuarie 2017, Tweet de susținere a Marșului pentru viață Washington 2017

 

Din păcate, sunt prea mulți oameni – atât în ​​Statele Unite, cât și în lume – care încă văd sindromul Down drept o scuză pentru a ignora sau a refuza dreptul la viață.

Acest sentiment este și va fi întotdeauna lipsit de judecată. Trebuie să fim vigilenți în apărarea și promovarea darurilor unice și speciale ale tuturor cetățenilor aflați în suferință.

Salutăm, de asemenea, eforturile membrilor familiilor îngrijitorilor, profesioniștilor din domeniul medical și avocaților care s-au dedicat pentru a se asigura că acești oameni extraordinari se bucură de vieți pline de iubire și de oportunități.

1 octombrie 2017, Declarație oficială despre luna octombrie ca „Luna conștientizării despre sindrom Down”

 

Adopția este o faptă care schimbă vieți și care afirmă viața, prin care se transmite mesajul că niciun copil din America — născut sau nenăscut — nu este unul nedorit și neiubit. Părinții adoptivi sunt agenți altruiști și iubitori ai planului pe care îl are Dumnezeu pentru viitorii lor copii. Ca Națiune, ne exprimăm sincera apreciere și recunoștință față de familiile care și-au deschis casa și inima pentru un tânăr, împărtășind-i darul prețios al familiei și al sprijinului pe parcursul întregii vieți.

31 octombrie 2017, Proclamarea oficială a lunii noiembrie 2017 „Luna Națională a Adopției”

 

Marșul pentru Viață este mișcare născută din dragoste: vă iubiți familiile; vă iubiți aproapele; vă iubiți țara; și iubiți fiecare copil născut sau nenăscut, deoarece credeți că viața este sacră și că fiecare copil este un dar prețios de la Dumnezeu.

Știm că viața însăși este cea mai mare minune. Vedem aceasta în ochii fiecărei proaspete mame care-și strânge la piept cu brațe iubitoare minunatul, inocentul și gloriosul nou-născut. Vreau să vă mulțumesc fiecăruia din cei prezenți astăzi aici sau pretutindeni în țară, care lucrează cu inimă mare și devotament neobosit pentru a se asigura că părinții primesc sprijinul iubitor de care au nevoie pentru a alege viața.

Datorită vouă, zeci de mii de americani s-au născut și și-au atins potențialul dăruit de Dumnezeu. Sunteți martorii în viață a Marșului pentru Viață din acest an, a cărui temă este „Dragostea salvează Vieți”.

19 ianuarie 2018, Discurs adresat Marșului pentru viață Washington 2018

 

Astăzi ne concentrăm atenția pe iubirea și protecția pe care o merită fiecare persoană născută sau nenăscută, indiferent de dizabilități, de gen, de felul în care arată sau de etnia sa. O mare parte din suferințele națiunii noastre – de altfel, și din cele ale planetei noastre – s-au datorat unor încercări greșite și rușinoase de a dezumaniza categorii întregi de persoane pe baza acestor caracteristici care nu se pot schimba. Nu putem permite ca această parte rușinoasă a istoriei să se repete sub alt chip și trebuie să fim deosebit de atenți pentru a proteja viața celor mai vulnerabili dintre noi. De aceea am proclamat Ziua Națională pentru Sanctitatea Vieții Umane: pentru a afirma adevărul că viața tuturor este sacră, că fiecare persoană este înzestrată cu demnitate și valoare inerente și că niciunei categorii de oameni nu li se poate refuza statutul de persoane umane.

Venerația pentru fiecare viață umană, una dintre valorile pentru care au luptat Părinții noștri Fondatori, definește caracterul națiunii noastre. Astăzi, aceasta ne determină să promovăm sănătatea femeilor însărcinate și a copiilor lor. Ne îndeamnă să ne preocupăm de mamele singure, de vârstnici și de cei infirmi sau cu dizabilități, de orfani și de copiii aflați în plasament. Ne obligă să ne preocupăm de epidemia consumului de opioide și să le oferim ajutor celor care se luptă cu bolile mintale. Aceasta ne dă curajul de a le lua apărarea celor slabi și neputincioși. Și aceasta contrazice ideea că valoarea noastră depinde de măsura în care suntem planificați sau doriți.

19 ianuarie 2018, Proclamarea oficială a zilei de 22 ianuarie 2018 „Zi Națională a Sanctității vieții umane”

 

Vicepreședintele Mike Pence

Vicepreședintele Mike Pence participă de ani de zile la Marșul pentru viață din SUA. Acum o face și în calitate de Vicepreședinte al SUA.

 

Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată – chiar mai bun și decât ceea ce mi se întâmplă în această seară – este faptul că, în urmă cu 31 de ani, m-am însurat cu fata viselor mele, o profesoară și o artistă care este totul pentru mine. Vă invit să o aplaudați pe minunata mea soție, Karen Pence!

Și, indiferent ce altă funcție voi mai deține vreodată, cea mai importantă slujbă pe care o voi avea vreodată va rămâne cea de T-A-T-Ă. Eu și Karen am fost binecuvântați cu cei mai minunați copii din lume: Charlotte, scriitoare, Audrey, studentă, și un locotenent din Marina SUA pe nume Michael J. Pence.

20 iulie 2016, Discursul de anunțare a candidaturii pentru vicepreședinte SUA

 

Mă smerește să mă aflu în fața voastră astăzi. Mă smerește să fiu primul vicepreședinte al Statelor Unite care are privilegiul de a participa la acest eveniment istoric.

Cu peste 240 de ani în urmă, părinții noștri fondatori au scris cuvinte care reverberează peste timp.

Au declarat de la sine evident și adevărat că toți suntem înzestrați de Creator cu drepturi inalienabile, printre care viața, libertatea și căutarea fericirii.

Acum 44 de ani, Curtea noastră Supremă de Justiție a întors spatele primului dintre aceste idealuri eterne.

Dar astăzi, la trei generații distanță, datorită vouă, tuturor, și zecilor și zecilor de mii care ne sunt alături la manifestații similare din toată țara, viața câștigă din nou în America.

Viața câștigă în America din mai multe motive.

Viața câștigă prin progresul constant al științei, care pe zi ce trece face lumină cu privire la începutul vieții. Viața câștigă prin generozitatea a milioane de familii adoptive care își deschid căminul și inima către copiii aflați în dificultate. Viața câștigă prin compasiunea îngrijitorilor și voluntarilor de la centrele de criză de sarcină și organizațiile confesionale care fac misiune în rândul femeilor din orașele țării.

Și viața câștigă prin sfatul de taină dintre mame și fiice, bunici și nepoate, dintre prietene care stau la taină cu o ceașcă de cafea la masa din bucătărie sau în campusurile universitare. Acolo se împărtășește adevărul. Acolo compasiunea biruie comoditatea. Iar speranța biruie disperarea.

Într-un cuvânt, viața câștigă în America datorită vouă, tuturor.

Așa că vă îndemn să nu vă lăsați. Dar așa cum stă scris: „Îngăduința voastră să se facă știută tuturor” (Filipeni 4, 5). Faceți cunoscută această mișcare pentru dragoste, nu pentru mânie. Faceți cunoscută această mișcare pentru compasiune, nu confruntare. Când e vorba de inimi, nimic nu e mai puternic decât îngăduința.

Cred că vom continua să cucerim inima și mintea acestei noi generații numai dacă ni se rupe inima pentru tinerele mame și copiii lor nenăscuți, și dacă fiecare dintre noi face tot ce poate pentru a ajunge la ei și a-i accepta așa cum sunt, cu generozitate, nu judecându-i.

Pentru a ne vindeca țara și a reinstaura o cultură a vieții trebuie să rămânem o mișcare care îi îmbrățișează pe toți, căreia îi pasă de toți și care arată respect pentru demnitatea și valoarea fiecărei persoane.

Pe zidurile Monumentului lui Jefferson sunt consfințite cuvintele celui de al treilea președinte al nostru, care ne-a pus în vedere, cu mult timp în urmă, să nu uităm că Dumnezeu ne-a dat viață și ne-a dat libertate.

Și fiți siguri, fiți siguri că, împreună cu voi, nu vom obosi, nu vom avea odihnă până când nu vom reinstaura o cultură a vieții în America pentru noi înșine și pentru posteritate. Mulțumesc și Dumnezeu să vă binecuvânteze!

27 ianuarie 2017, Discurs la Marșul pentru viață Washington 2017

 

Cu peste 240 de ani în urmă, părinții noștri fondatori au scris cuvinte care reverberează peste timp. Au declarat aceste adevăruri ca fiind evidente, au declarat că fiecare dintre noi este înzestrat de Creator cu anumite drepturi inalienabile, printre care viața, libertatea și căutarea fericirii.

Cu 45 de ani în urmă, SUA a întors spatele dreptului inalienabil la viață, dar odată cu aceasta a început și mișcarea noastră… o mișcare ce continua să cucerească inima și mintea oamenilor.

Să știți că, în acest marș al vostru în favoarea vieții, compasiunea, perseverența, activismul și rugăciunile voastre salvează vieți.

Actuala generație pro-viață să nu se îndoiască de faptul că îi suntem alături. Actualul președinte vă este alături. Și vă este alături și Cel Care a spus: „Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut” (Ieremia 1, 5).

Prieteni, viața câștigă în America, fiindcă „Dragostea Salvează Vieți”.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, prin devotamentul și compasiunea voastră neîncetate, împreună cu majoritatea pro-viață in Congresul SUA și cu Președintele Trump la Casa Albă, cred din toată inima că vom reinstaura în centrul legislației americane recunoașterea statutului sacru al vieții.

19 ianuarie 2018, Discurs la Marșul pentru viață Washington 2018

Foto: Joy Villa

Joy Villa, Alegeți viața !

Cântăreața și compozitoarea americană Joy Villa, 26 ani, a purtat la Premiile Grammy 2018 o rochie cu totul specială. A fost o declarație pro-viață văzută de cel puțin cei 20 milioane de spectatori în direct ai spectacolului.

A apărut pe covorul roșu îmbrăcată într-o rochie Pronovias albă, de mireasă, pe care era pictat manual un copil nenăscut înconjurat de placentă, aceasta desenată în nuanțele curcubeului. Poșeta, albă și ea, a fost inscripționată cu mesajul „Choose Life” – „Alegeți viața!”.

Declarația ei a fost clară: „Sunt o femeie care susține viața. Anul acesta aleg să fac o declarație pe covorul roșu, așa cum fac întotdeauna. Totul pentru viață!”

A explicat că s-a inspirat din propria viață pentru această ținută. S-a îndrăgostit la 19 ani, a rămas însărcinată la 20 de ani deși folosea contraceptive, iar tatăl copilului a început să devină violent. În criză de sarcină, nu a făcut avort ci a ales viața pentru copilul ei. A născut la 21 de ani și a încredințat fetița spre adopție:

„Când am fost trântită de perete de către tatăl fetiței, pe când eram însărcinată, am știut că trebuie să găsesc o soluție reală. Fiica mea merita mai mult. Atunci am luat cea mai grea și mai importantă decizie din viața mea: am decis să nasc fetița și să o încredințez spre adopție unei familii iubitoare. Am pus viața ei mai presus de a mea. Acum am o relație care crește și care este minunată cu fiica mea, datorită deciziei de a alege viața.” În SUA este legală și adopția deschisă, prin care mama biologică și părinții adoptivi stabilesc cum va fi legătura copilului adoptat cu mama biologică.

Desenul este inspirat de ecografia de la opt luni a fetiței ei.

Joy Villa susține adopția în criza de sarcină în fața avortului.

Share

Fetița noastră, minunea noastră / Revista „Pentru viaţă” nr. 7 – Primăvara 2018

Mihaela-Cătălina, fetița noastră, a fost a noastră dintotdeauna. Ea doar s-a născut în altă parte, dar, când am întâlnit-o, am recunoscut-o! A venit după multe frământări și o lungă disperare și am înțeles de ce a fost să fie așa, ce dar poate însemna ea și cum de poate fi o astfel de iubire așa de adâncă, nu doar un sentiment născut pe neașteptate!

Discutasem de câțiva ani cu soțul să adoptăm. Trecusem de 40 de ani, nu puteam avea copii, așa că am hotărât că nu putem trăi degeaba, fără să dăm o șansă cuiva condamnat la a fi singur pe lume. În copilărie știam că vreau să dau o șansă unui copil nedorit și visam să am o fetiță numită Cătălina!

Anii tot treceau, iar noi nu depusesem încă actele necesare adopției, deși știam cam ce aveam de făcut, dar casa era în construcție și ne gândeam că dacă nu avem o cameră a copilului special amenajată și nu e casa intabulată, nu vom avea voie să adoptăm. Mai târziu am văzut că nu se cere să ai o casă în totalitate finalizată.

În cele din urmă, am depus dosarul cu tot ce trebuia, am fost la un curs de parenting, am fost evaluați acasă și în 3 luni și jumătate am obținut atestatul.

Am aflat de la DGASPC despre Mihaela. Fetița și fratele ei mai mic s-au născut dintr-o relație de concubinaj. Când Mihaela avea doi ani, tatăl ei a murit, iar familia concubinului a dat-o pe mamă afară din casă și ea a ajuns cu cei doi copii la un centru de ajutor pentru mame. Mama Mihaelei lipsea însă foarte mult de la centru, iar fetița adormea adesea pe podea, lângă ușă, așteptând-o să vină. Se pare că așa a ajuns Mihaela să aibă un somn agitat pe parcursul nopții. Pentru că mama sa nu a mai dorit să își asume grija copiilor, aceștia au fost dați împreună în plasament la o asistentă maternală.

Din păcate, fratele ei a fost dat spre adopție altei familii, Mihaela fiind astfel despărțită de el. În perioada vieții cu mama biologică, deși se pare că a fost alăptată, Mihaela a avut rahitism într-o formă destul de avansată, cu ușoare tulburări neurologice. Din cauza aceasta, unii s-au speriat de sechelele ei de rahitism și au refuzat-o. Acum face gimnastică și ceva electroterapie de două ori pe an în ambulator. E din ce în ce mai bine.

Mihaela a suferit și încă suferă din cauza despărțirii de fratele ei. Mi-a spus că vrea să-l caute, dar cum lucrurile sunt prea complicate, i-am sugerat să aștepte să fie major și doar să se bucure pentru el că are familie și e iubit și fericit! Da, dar atunci mă întreabă că de ce n-au iubit-o și pe ea, că de ce i-au despărțit, că poate ei îl îmbrățișează pe Ionuț, când ea tocmai plânge de dorul lui… Suferința despărțirii de fratele ei a fost cumva norocul nostru. E greu să știm că suntem fericiți cu prețul unei suferințe… Of, complicată este viața asta… Totuși, de când e acasă, ne-a spus de multe ori că s-a convins că o iubim, că e fericită alături de noi și a înțeles că ea și fratele ei au vieți diferite și că Ionuț e și el iubit.

Când am cunoscut-o și am ținut-o pe Mihaela pentru prima oară de mână, nu înțelegeam ce e cu mine, mă observam și nu înțelegeam de ce simt din mânuța ei valuri de căldură și liniște, de parcă eram prietene și o cunoșteam dintotdeauna. De aceea spun că nu am întâlnit-o, ci am reîntâlnit-o; nu am cunoscut-o, ci am recunoscut-o.

După vizitele standard, pe 24 martie am preluat-o pentru perioada de încredințare în vederea adopției. A fost exact cu o zi înainte de a împlini 8 ani. Când a înțeles că „legea a zis da”, a rămas mută de uimire și ușor-ușor a început să chicotească și toată ziua a țopăit, a chicotit, și cu toții am fost pe drumuri, să o înscriem la medicul de familie, să ne interesăm încă o dată de școală, să-i mai cumpărăm ceva hăinuțe și altele… Știind că vine ziua aceasta, îi cumpărasem o bicicletă roz, am comandat tort… A fost o zi plină, avem pat mare și am dormit toți trei. Ea a adormit greu, vorbind și râzând iar în timpul nopții avea grijă să mă atingă, să fim împreună. Acum are camera ei, dar tot mai cere să doarmă cu mine, are grijă să mențină contactul fizic, mâinile, picioarele sau capul le ține peste mine, oftează și geme și se alintă încântată și se face că toarce ca o pisică și îmi cere să o mângâi sub bărbie și se freacă cu capul… Într-o zi a început să strige prin casă: „Ce bine că sunt aici!…”

Urmărim să înțelegem ce e în sufletul ei, dar încă mai ține câte ceva doar pentru ea, când face prostii, adică strică lucruri, când stă cu gândurile aiurea și mâinile lucrează singure. De la cursul făcut în decembrie la direcție, despre copiii care au suferit traume, am înțeles că acești copii se comportă ca și cum ar fi mai mici ca vârstă, special parcă pentru a recupera ce au pierdut și strică lucruri pentru a primi atenție. Cătălina e foarte bine, dar are și ea toate acestea la un nivel mai scăzut.

Chiar dacă face și boacăne, nu mai putem înțelege viața dinainte de a fi ea! Cum am putut trăi fără ea?! Habar n-avem cum a fost posibil… E ca și cum fără ea nu avem rost, e aventura vieții noastre! Doamne ajută să reușim! Am sărit deodată de la zero la a avea un copil cu tot bagajul lui de emoții, gânduri, fapte și parcă a fost dintotdeauna la noi! Ne amuzăm cum răscolește peste tot, cum caută prin cămară, cum își bagă nasul în toate, cum vrea să fie în mijlocul atenției. Când mâncăm la masă toți trei, stă cu mâinile pe noi, să ne simtă, mereu vrea contact fizic, să știe că suntem aici pentru ea. Într-o zi m-am trezit că-mi spune: „Voi să nu mă părăsiți niciodată!”

Nu am știut de la început ca legea permite schimbarea prenumelui copilului adoptat, dacă se aduc motivații pertinente. Înainte ea se numea Mihaela-Otilia. Dacă am aflat că putem schimba prenumele, am întrebat-o dacă e de acord cu Cătălina, numele la care eu visasem de atâta timp. Mihaela ne-a spus că nu mai vrea să fie strigată ca atunci când nu avea părinți și a fost total de acord să adăugăm si Cătălina. Așa că de multe ori o strig „Cătălina mea” și ea se prezintă de multe ori Cătălina.

O plăcere a ei este să o ducă tati în cârcă pentru că este puternic și este baza noastră. Îmi dau seama câtă nevoie a avut și de figura paternă, de un tată…

E fericită, dar o ajung și probleme din urmă. În august, am observat că se trezește plângând noaptea și pleacă prin casă și adoarme pur și simplu căzută pe burtă, după ce umblă prin casă, pe canapea, în sufragerie. Psihologul a spus atunci că face bine că scoate emoțiile adunate și se manifestă. Cătălina a motivat și de data asta că se gândește la Ionuț, se pare că e cea mai mare nedreptate suferită. De mama biologică s-a detașat deja, nu mai amintește nimic de ea.

E greu, da, dar abia asta înseamnă să trăiești, mai ales când atâta ți-ai dorit și nu mai știi cum să-i mulțumești lui Dumnezeu că s-a milostivit să-ți îngăduie să ai, în sfârșit, un motiv să exiști… Și încă o dată oftezi și te minunezi privind copilul că e adevărat, e viu, e al tău, iar Dumnezeu a fost de acord cu asta și după ce ai plâns atât, Dumnezeu ți l-a scos în cale…

Noi suntem într-un vârtej de trăiri și trebuie câteodată să ne oprim ca să înțelegem că realitatea s-a schimbat! În ceruri rămâne scris, iar nouă ne rămâne doar să ne minunăm, a câta oară, oare, de magia adopției care schimba destine și, deși nu știi ce te așteaptă, nu te-ai mai întoarce niciodată la cum a fost înainte, nici să fie posibil… Împlinirea noastră e imensă! Pentru noi, adopția chiar e magie curată!

Share

Veronica Iani: Pentru că „Fiecare viață este un dar” / Revista „Pentru viaţă” nr. 7 – Primăvara 2018

Veronica, cum ți-a venit ideea să începi colecția „Fiecare viață este un dar”, colecție ce cuprinde cărți cu subiecte mai delicate și mai puțin abordate în literatura pentru copii?

Am început să scriu și să ilustrez cărți pentru copii după 40 de ani. Interesant este că, încă înainte de a începe să scriu, am avut avut diverse experiențe care m-au ajutat să intru în contact cu subiectele abordate de mine ulterior în cărți: am fost voluntară la un centru pentru copii cu dizabilități, am luat o perioadă în vacanțe sau la sfârșit de săptămână câțiva copii de la un centru de plasament. La un moment dat, am citit un articol din presa americană despre un băiețel cu boala oaselor de sticlă și m-a impresionat foarte mult. Am simțit nevoia să scriu și cărți în care personajele să fie și copii cu nevoi mai speciale.

Astfel, am hotărât să încep o colecţie dedicată special lor. Am intitulat-o „Fiecare viață este un dar”. Și care putea să fie prima carte din serie dacă nu „BEBE. O poveste din burtică”? Aici începe povestea fiecăruia dintre noi: cu nouă luni înainte de a ne fi născut. În această carte, cel care le vorbeşte copiilor despre fiecare etapă a vieţii din burtică este chiar Bebe, un bebeluş nenăscut, vesel şi pus pe șotii.

Colecția a continuat apoi cu „IOANA. O poveste despre Sindromul Down” în care Luca, un băieţel de 7 ani, află de la părinţii săi că va avea o surioară. Bucuria i se transformă însă în îngrijorare atunci când i se spune că ea are Sindrom Down, crezând că este vorba de vreun cadou pe care surioara sa îl primeşte, iar el nu.

A treia carte a fost „TUDOR. O poveste despre adopție”. Este o poveste emoţionantă cu ajutorul căreia părinţii pot explica adopţia în limbajul copiilor. „Mami mi-a spus că un copil adoptat este un copil foarte special. Are două mame. Asta înseamnă că este iubit de două ori mai mult”, spune Tudor, băieţelul pentru care inima mamei adoptive a devenit al doilea loc al naşterii sale. Ca şi alţi copii care au fost adoptaţi, Tudor are multe întrebări şi temeri, la care părinţii lui îi răspund cu dragoste.

Am fost întrebată de multe ori de ce scriu cărți cu subiecte greu de abordat. Le scriu pentru că fiecare viață este un dar, iar lumea, și în special copiii, au nevoie să afle acest lucru. Cum putem să respectăm și să iubim un om, fie el născut său nenăscut, dacă nu îl cunoaștem? Știe toată lumea că inima unui copil nenăscut începe să bată la 16 zile de la concepție? Că la 10-11 săptămâni de la concepție copilul posedă deja 90% din structurile prezente într-un adult? Un copil nenăscut sau născut înseamnă IUBIRE. Un copil cu Sindrom Down are o sup ra-putere, pe care noi nu o avem: se numește IUBIRE necondiționată. Știm ce mare dar este adopția? Atât pentru copilul adoptat cât și pentru familie. Adopția înseamnă IUBIRE. Totul se reduce la IUBIRE. Iar ca să iubim este nevoie să CUNOAȘTEM.

Sper ca aceste povestiri sa hrănească în sufletele copiilor sămânța responsabilității pentru cel de lângă noi, sămânța pusă de Dumnezeu în fiecare om.

Ce planuri de viitor ai? Cu ce îți propui să ne mai surprinzi anul acesta?

Sper ca anul acesta să pot publica, tot în cadrul aceleiași colecții, „COPILĂRIA. O poveste despre bucurie”, o carte despre tot ceea ce înseamnă copilăria, și „LEO. O poveste despre prietenie”, carte despre prietenia care se naște între un copil pe care noi îl numim ”normal” și altul, care are boala oaselor de sticlă. Iar pe viitor îmi doresc să continui colecția cu povești despre copii cu autism, nevăzători, cu deficienţe de auz.

Cărțile autoarei Veronica Iani pot fi găsite pe veronicastories.com.

 

Share

Centrele de criză de sarcină salvează vieți și conștiințe / Revista „Pentru viaţă” nr. 7 – Primăvara 2018

Centrul de consiliere pentru părinți și copii „Sfânta Alexandra Împărăteasa”, București

„Vrem să creăm o bază de unde să putem face grupuri cu nevoi specifice pentru mămici. Dacă sunt adolescente care sunt însărcinate, ele au nevoie de un grup aparte, pentru a putea interacționa, a se putea destăinui și pentru a putea să existe un efect terapeutic al grupului respectiv. Avem parteneriate semnate cu Centrul Diaconia al Arhiepiscopiei Bucureștilor, către care am putut să trimitem acest caz și să se ocupe specialiștii de acolo. La fel, avem parteneriate încheiate cu DGASPC-urile Bucureștiului. Și de acolo primim cazuri. Avem cazuri de mămici minore care au născut și care au nevoie de consiliere psihologică, de consiliere socială. Fie nu sunt susținute de familie și de tatăl copilului, fie nu au abilitățile necesare pentru a se descurca cu bebelușul și au nevoie de sprijin în acest sens. Mămicile intră în programul nostru, dacă considerăm că le putem ajuta cu ceva, și, cu proces-verbal, primesc din partea centrului o anumită donație, fie în bani, fie în alimente, șervețele umede, scutece sau hăinuțe.”

Mirela Andrei, asistent social

Situat pe strada Virgiliu nr. 81, din București (stația de metrou Eroilor), Centrul oferă servicii de consiliere psihologică și asistență socială femeilor în criză de sarcină, iar uneori, în funcție de posibilități, și sprijin material: trusouri la naștere pentru bebeluși, produse de îngrijire pentru primele lor luni de viață, hăinuțe, decontarea unor ecografii.

De asemenea, centrul își propune crearea de comunități de sprijin pentru mame și programe de responsabilizare a taților.

Centrul Praesidio, Iași

Centrul Praesidio pentru femeile însărcinate aflate în dificultate este un proiect al Departamentului Pro Vita din cadrul Sectorului de Misiune al Arhiepiscopiei Iașilor.

Scopul centrului este să ajute în mod concret, strategic și planificat femeile sau familiile care se confruntă cu o sarcină neașteptată, astfel încât avortul să fie evitat, viața copilului salvată și situația familială sau personală să fie îmbunătățită.

Departamentul Pro Vita funcționează din anul 2011 și are ca scop  salvarea, protejarea și îmbunătățirea vieții. Proiectele principale se concentrează în jurul informării și consilierii tinerilor, ajutorarea femeilor însărcinate aflate în dificultate, salvarea copiilor de la avort și sprijinirea familiilor cu mulți copiii.

Tel Verde: 0800 800 116, număr cu apelare gratuită, disponibil 24 din 24 de ore pentru femeile sau familiile care se confruntă cu o sarcină neașteptată și au nevoie de sprijin.

Share

7 lucruri uimitoare de dinainte de a mă fi născut / Revista „Pentru viaţă” nr. 7 – Primăvara 2018

Share

Citește Comunicatul Marșului pentru viață 2018

Descarcă de mai jos foto profil/cover FB și pancarte Marșul pentru Viață:

2%

Donează

RO25BTRLRONCRT0V17367901 - LEI RO10BTRLEURCRT0V17367901 - EURO RO50BTRLUSDCRT0V17367901 - USD
BANCA TRANSILVANIA, SUCURSALA LIPSCANI, BUCUREŞTI

Arhivă Blog