gjessenweb

Cu o lună și jumătate înainte de ziua în care ar fi trebuit să se nască, Gianna Jessen a fost avortată. Ceea ce se întâmplă cu foarte puţini dintre milioanele de copii care sunt avortaţi s-a întâmplat cu Gianna: a supravieţuit avortului.

Clic aici pentru Consiliere în criză de sarcină, violență conjugală şi sindrom post-avort

Pe 8 septembrie 2008, în Queen’s Hall, Melbourne, Gianna Jessen a vorbit în faţa Parlamentului statului australian Victoria, în ajunul dezbaterilor legate de dezincriminarea avortului în acest stat. Prezentăm fragmente din discursul ei, mărturie vie a unei realităţi care nu se poate contesta: avortul ucide oameni.

Sunt adoptată. Mama mea biologică avea 17 ani, la fel și tatăl meu biologic. Ea era însărcinată cu mine în 7 luni și jumătate când a decis să meargă la Planned Parenthood, care este cel mai mare operator de avorturi din lume. Au sfătuit-o să facă un avort salin. Asta înseamnă că din pântecele mamei se extrag cu o seringă până la 250 ml de lichid amniotic cu o injecţie și în locul lor se injectează o soluţie salină. Acea soluţie îl arde pe copil și pe dinăuntru și pe dinafară, mama urmând să-l elimine în 24 de ore.

Spre spaima și surpriza tuturor nu am ieșit moartă, ci vie, după 18 ore, pe 6 aprilie 1977, într-o clinică de avorturi din districtul Los Angeles. Ginecologul nu era de gardă în momentul acela, așa că nu a avut șansa de a-și duce la capăt planul legat de viaţa mea, care era moartea. Ar fi trebuit să fiu oarbă, ar fi trebuit să fiu arsă, ar fi trebuit să fiu moartă. Și totuși nu sunt. Știţi ce este extraordinar? Că ginecologul a trebuit să-mi semneze certificatul de naștere! De asemenea, pentru orice sceptic în privinţa celor spuse de mine, pe fișa mea medicală este scris:„născută în timpul unui avort salin”.Am întreprins câteva investigaţii în legătură cu respectivul ginecolog.

Clinicile lui formează cel mai mare lanţ de clinici de avort din SUA, cu un venit anual de 70 de milioane de dolari. Am citit un mesaj de-al lui, acum câţiva ani. Spunea: «Am avortat peste un milion de copii și o consider pasiunea mea.»

Vă spun aceste lucruri pentru că,doamnelor și domnilor, ne aflăm într-o bătălie aparte, fie că realizăm sau nu. Este o bătălie între viaţă și moarte. De care parte sunteţi? O asistentă a chemat salvarea și m-au transferat la un spital, ceea ce este absolut miraculos. În general, procedura în acei ani, și până în anul 2002, era să iei viaţa supravieţuitorului unui avort prin ștrangulare, sufocare, lăsându-l să moară sau aruncându-l.

După aceea am fost plasată într-o casă adoptivă, unde familia și-a dat seama că nu prea mă place. Așa că am fost luată de acolo și dusă în altă casă adoptivă, una frumoasă, casa lui Penny. În momentul acela aveam 17 luni, 15 kilograme de masă lâncedă și diagnosticată cu ceea ce eu numesc «darul paraliziei cerebrale», care a fost cauzată de lipsa de oxigen din creier în timp ce încercam să supravieţuiesc. Ajungând aici, mă simt obligată să întreb: «Dacă avortul este doar o chestiune despre drepturile femeii, doamnelor și domnilor, atunci unde erau drepturile mele?» Nu era nici o feministă înverșunată care să se ridice și să ţipe despre cum îmi erau violate drepturile în acel moment! De fapt, însăși viaţa mea îmi era luată în numele drepturilor femeii. Căci, doamnelor și domnilor, n-aș avea acum paralizie cerebrală dacă n-aș fi supravieţuit.

Așa că, atunci când aud îngrozitorul și dezgustătorul argument că ar trebui să îngăduim avortul deoarece copilul ar putea să fie handicapat, câtă groază îmi umple inima! Doamnelor și domnilor, sunt lucruri pe care le puteţi învăţa numai de la cel mai slab dintre noi. Și când le luaţi viaţa, dumneavoastră sunteţi cei care pierd, pentru că Domnul are grijă de ei. Însă dumneavoastră sunteţi aceia care veţi suferi pentru totdeauna.

Share