5-poza-deshidere-articol-5

 Nu există om care să nu ascundă în inima sa o impresionantă colecţie de vinovăţii, de dureri, suferinţă, întristare, neputinţă şi frustrare, deznădejde şi dezamăgiri. Fiecare le-a pitit straşnic. Fricile, vinovăţiile, ruşinea de gândurile, de sentimentele sau de faptele noastre sunt aruncate în adâncul „dulapului“, acolo unde suntem siguri că nu le mai vedem. Apoi întâmplările vieţii se precipită şi, fără să-ţi dai seama, devii un cârcotaş nemuţumit de viaţă, de cei din jur, de tine însuţi, faci greşeli peste greşeli şi, când te dezmeticeşti, eşti deja bătrân şi singur. Nu-i aşa, măicuţa mea?

Am fost copil din flori. Pe tata nu l-am văzut niciodată. El nici acum nu ştie că exist. Mi-ar plăcea să-l văd, poate mai am fraţi sau surori ale căror nume nu le ştiu şi nu le pot rosti la rugăciune. Sunt rodul dragostei la prima vedere, al unei aventuri trecătoare, rodul păcatului.

5-poza-interior-articol-5

N-am să pot înţelege vreodată de ce am fost o atât de mare povară pentru mama mea. Mama după a cărei îmbrăţişare am tânjit ani la rând. Nu vreau să o judec. Poate a avut motivele ei mai mult sau mai puţin întemeiate. Maica Domnului s-o ocrotească, să-i dăruiască înţelepciune, sănătate şi timp de mântuire. Mă doare însă singurătatea ei şi faptul că nici măcar acum nu ne  acceptă pe mine şi pe sora mea.

Toate încercările ei de a mă avorta au fost zadarnice. Nicio licoare amară si nicio lovitură nu m-au urnit din culcuşul cald al pântecelui. Mă încăpăţânasem să trăiesc, să mă nasc, să fiu o luptătoare.

Două săptămâni împreună au fost prea mult pentru ea. M-a lăsat ghemotoc de scutece în stradă. Mama Ana cea blândă şi dragă, încovoiată de vreme şi de nevoi, mi-a purtat de grijă, mi-a pus „îngeraş în suflet“ şi m-a învăţat primii paşi, primele cuvinte. O străină şi totuşi o MAMĂ, a cărei îmbrăţişare n-o voi uita vreodată.

De la trei ani, casele de copii, cu bune şi rele, mi-au fost acoperiş, hrană, educaţie, dar şi junglă, durere, spaime îngrămădite-n suflet de copil şi nefiresc iad al singurătăţii.

Inventam rugăciuni în dormitoarele întunecate, iar Maica Domnului ne mângâia în vis, ne alina durerile fizice şi sufleteşti, ne ştergea lacrimile de neoprit în miez de noapte. Imaginaţi-vă o casă unde noaptea zeci de copii plâng! Ani la rând m-au urmărit în vis suspinele izorâte din sufletele părăsite de părinţi.

La şcoală eram arătaţi cu degetul („copiii de la Casă“), jigniţi, batjocoriţi, umiliţi, sfâşiaţi cu vorbe tăioase. Nişte proscrişi… În rugăciuni nu ceream jucării, ceream părinţi. Eram cerşetori după un zâmbet. Cerşeam iubire!

Aveam nouă ani când am învăţat să zâmbesc. Chiar de Înviere i-am cunoscut pe cei care aveau să-mi devină părinţi. George şi Maria erau oameni simpli, modeşti, poate puţin cam exigenţi, dar asta mi-a prins bine. Au ştiut să sădească în mine dreptatea, omenia, responsabilitatea, credinţa în Dumnezeu şi mai ales dragostea.

Înfierea a avut loc câteva luni mai târziu şi s-a făcut cu acordul mamei mele naturale. M-a durut lejeritatea cu care s-a lepădat de mine ca de o haină veche şi mi-a rămas întipărită-n suflet bucuria, fericirea noilor mei părinţi.

Mulţumesc bunului Dumnezeu pentru toate câte mi-a dăruit, pentru a doua şansă, a înfierii, pentru cele trei mame (cea care mi-a dat viaţă şi două care m-au crescut) şi un tată minunat. Port cu drag în suflet şi în rugăciuni amintirea lui, mutat acum la Domnul după o luptă mântuitoare cu necruţătorul cancer. Aproape de mine, călugări dragi îmi luminează haina sufletului. Sunt înconjurată de sute de copii în şcoala în care predau. Dumnezeu m-a învrednicit cu patru copii minunaţi – trei băieţi şi o fată – şi un soţ iubitor. Bucuria de a fi mamă, împlinirea de a avea o familie nu se compară cu nimic! Trăiesc modest dar mă simt atât de bogată alături de ei!

de A.S.P., Bistriţa-Năsăud

Share