de Alexandra Nadane, Preşedinte Studenţi pentru Viaţă I. Ce am făcut într-un an?

Photo: Diana Cristescu

Foto: Diana Cristescu

În primul număr al revistei am scris despre schimbarea pe care a adus-o în viața mea o tânără în criză de sarcină pe care am cunoscut-o când aveam 16 ani. Alegerea ei în favoarea vieții, modul cum s-au desfășurat toate lucrurile și faptul că în prezent are o familie cu trei copiii, m-au ajutat să devin conștientă că sprijinul pentru mame, copii și familii este una dintre cele mai importante forme de responsabilitate socială. Așa a apărut Studenți pentru Viață, așa i-am cunoscut pe colegii mei, așa au venit lângă noi oameni dragi și dornici să se implice și împreună am încercat să le oferim dragoste, încurajare și ajutor tinerelor aflate în situații de criză. A trecut un an și am emoții scriind despre el. S-au întâmplat lucruri extraordinare, chiar dacă uneori rezolvarea problemelor atingea limita imposibilului. Am observat că, atunci când ești dispus să te dăruiești, să ieși din spațiul de confort și să renunți la tine, Dumnezeu face minuni. Așa s-a întâmplat cu toți cei care au contribuit cât de puțin la acest efort, care depășește cu mult puterile noastre. Avem o mare recunoștință pentru fiecare om care ne-a sprijinit, mai ales că mulți dintre ei au făcut acest lucru în cel mai tainic și discret mod posibil. II. Ce am înțeles după un an? Responsabilitatea de a organiza Marșul pentru viață în București și a centraliza date despre organizarea lui la nivel național este un examen nu doar organizatoric, ci în primul rând sufletesc. Ne-am îndreptat iar spre părinți. Și i-am auzit și pe copii. Despre cei al căror strigăt este mut știam. Acum i-am auzit și pe cei care pot povesti despre dificultățile unui copil care apare în viața părinților săi pe neașteptate. „La şcoală eram arătaţi cu degetul („copiii de la Casă“), jigniţi, batjocoriţi, umiliţi, sfâşiaţi cu vorbe tăioase. Nişte proscrişi… În rugăciuni nu ceream jucării, ceream părinţi. Eram cerşetori după un zâmbet. Cerşeam iubire!“ scrie despre copilăria ei dinainte de adopție o actuală mamă a patru copii. „Plângeam, iar când mama m-a luat în brațe pentru prima dată, o legătură divină s-a creat între noi – eu m-am liniștit, iar ea s-a îndrăgostit de mine“ scrie despre momentul întâlnirii cu viitoarea mamă o fiică adoptivă. „Cine nu iubește copiii, cine nu e capabil să dăruiască iubire, cine nu e capabil de sacrificiu pentru alții, cine nu știe să se uite pe sine, pentru a se dărui total, să nu adopte un copil! Un copil adoptat nu înseamnă doar schimbarea unui destin nefericit, ci înseamnă împlinirea vieții voastre“ scrie o mamă care a adoptat doi copii. Mărturiile de mai sus le găsiți în paginile revistei. Ele și altele ne-au arătat un drum al vieții. Înălțimea la care ajunge acest drum pentru mine este cel mai deplin sugerată de ultimele gesturi ale rânduieli slujbei ortodoxe pentru adopție: „Cel înfiat îngenunchează în faţa celui ce l înfiază, care îl ridică, zicând: astăzi fiul meu eşti tu; eu astăzi te am născut, şi l îmbrăţişează; iar preotul îi binecuvintează“. Noi muguri de viață, oameni noi într-o familie nouă, se înalță din ceea ce ar fi putut deveni cenușa unor vieți. Nu există altă definire mai bună a nobleței. III. Ce dorim pentru viitor? România poate și trebuie să construiască viitorul celor mai vulnerabili copii ai săi prin politici adaptate realității și testate pe plan internațional. E nevoie ca legea românească a adopției să prevadă reale soluții pentru situații comune. De exemplu, este necesară legiferarea începerii demersului de încredințare spre adopție încă din perioada sarcinii. Aceasta va reduce abandonul şi mortalitatea infantilă și, conform statisticilor din ţările în care practica este aplicată cu succes de mulţi ani, le va oferi mai multor copii şansa de a se bucura de grija iubitoare a unei adevărate familii – singurul mediu care le poate da aripi pentru a deveni oameni deplini. Vorbiţi cu familia, cu prietenii, cu legiuitorii. Spuneţi-le de ce adopția este întotdeauna o alegere nobilă. Încă ceva, mai practic. În România, pentru a adopta, trebuie mai întâi să fie urmat Cursul pentru dobândirea abilităților de părinte adoptiv. Urmați cursul, cine știe când un prunc va striga după dumneavoastră „tată“ ori „mamă“!

Share