Starul american Jim Caviezel a adoptat doi copii cu dizabilităţi

caviezel2 Jim Caviezel a devenit faimos pentru rolul lui Iisus pe care l-a interpretat în filmul „Patimile lui Iisus”. Însă, viaţa personală este chiar mai remarcabilă decât incredibilul său talent actoricesc. Alegând un drum pe care puţini se încumetă să meargă, el şi soţia lui Kerri au adoptat doi copii din China, ambii cu nevoi speciale. Primul a fost Bo, un băieţel ce fusese abandonat într-un tren imediat după naştere. El a fost crescut într-un orfelinat până la vârsta de cinci ani, spunându-i-se că nu va avea niciodată o mamă. O tumoare pe creier ce era vizibilă şi la nivelul capului îi ameninţa viaţa, eliminând astfel orice şansă la o familie iubitoare. Mai târziu, Caviezel şi soţia sa au decis să adopte un alt copil, o fetiţă nou născută ce era sănătoasă. Însă, înainte de adopţie, cuplul a întâlnit o altă fetiţă de cinci ani ce avea, de asemenea, o tumoare pe creier. Gândindu-se că fetiţa sănătoasă va putea găsi o familie iubitoare care să o adopte, cei doi au ales să o adopte pe cea cu probleme ce nu ar fi avut niciodată o astfel de şansă. Vă prezentăm mai jos câteva fragmente din interviul pe care  actorul l-a acordat publicaţiei Catholic Digest: Tu şi soţia ta Kerri aţi devenit părinţii adoptivi ai unui băieţel Bo şi ai unei fetiţe, LeLe, ambii orfani din China. Ce impact a avut acest lucru asupra ta şi asupra credinţei tale? Nici nu ştiu cum am fost înainte (râde). Dennis Quaid mi-a spus acum mult timp când l-a avut pe fiul său Jack . Acum ştiu ce înseamnă asta cu adevărat. Chiar dacă ei sunt adoptaţi, simt ceva la fel de puternic ca un instinct. Asta m-a dat peste cap. Totdeauna am crezut că dacă voi adopta un copil nu voi avea acelaşi sentiment ca atunci când ar fi genetic copilul meu. Total greşit. În ce manieră a influenţat acest lucru credinţa ta şi a soţiei tale? Ei bine, noi suntem nişte oglinzi, nu-i aşa? În fiecare zi când mergem la şcoală noi ne rugăm. Nu vorbim, ci ne rugăm. Tot timpul simt că noi comunicăm mai bine în rugăciune. Dacă eu nu rămân statornic, nici ei nu rămân. Ce altceva din rolul de tată te-a schimbat? Cred că iubeşti mai mult. Văzând-o pe soţia mea îngrijind copiii şi modul în care ei răspund la asta, precum şi felul lor de a fi, mă face să-i iubesc mai mult. În plus, sunt mult mai responsabil de atribuţiile mele. Nu sunt condus de sentimentele mele, ci de dragoste, care este o alegere. Şi asta se manifestă prin faptul că sunt absorbit de copii mei – nu mai e un mod de a simţi, ci devine un mod de a acţiona. Asta e ceea ce m-a învăţat credinţa mea şi e ceea ce acum îi învaţă pe ei, dar pentru aceasta ei trebuie să o vadă venind de la amândoi. Care sunt lucrurile care îţi aduc cea mai mare satisfacţie atunci când eşti tată? Zilele trecute, fetiţa mea mi-a sărit în poală, şi-a pus mâna pe faţa mea şi mi-a şoptit la ureche: „Tăticule, te iubesc atât de mult.” Te atinge la inimă. Când ajungi acasă şi copiii fug către tine, se urcă pe tine şi te apucă de picior. Noi avem un mic ritual. Ei stau pe picioarele mele şi eu îi duc în bucătărie şi nu facem altceva decât să râdem. Ce rol a jucat soarta în procesul de adopţie pentru tine şi soţia ta? Ieşeam de la slujbă când Susie McEveety, soţia lui Steve McEvety, care a regizat „Patimile lui Iisus”, mi-a zis: „Am văzut poza unui copil cu o tumoare în vârful capului şi pe creier”. Şi i-am văzut ochii – asta sună cam siropos, dar vă spun adevărul: în inima mea l-am auzit pe acest băieţel spunându-mi: Mă vei iubi? Apoi i-am spus soţiei. Credeam că o nu o să fie deloc de acord, dar a spus: „Eu am spus că nu am fost dispusă să adopt, eu vreau propriii mei copii”. Am fost foarte aproape de a avea copii, dar nu a mers, şi asta e tot ce pot să spun deşi încă sper să avem copiii noştri biologici cu toate că ştiu în străfundul inimii mai puternic decât orice, chiar şi decât întâlnirea cu soţia mea şi devenirea mea ca actor, că asta e ceva ce Dumnezeu a rânduit pentru noi. Unul dintre lucrurile care te-a îndemnat să alegi procesul de adopţie a fost provocarea pro-viaţă. Poţi să ne împărtăşeşti ceva despre asta? Un cunoscut mi-a spus: „Eşti pro-viaţă, dar dacă tu crezi cu adevărat în ceea ce vorbeşti, adoptă un copil, dar nu orice copil, ci unul cu o deficienţă serioasă şi vei deveni pro-viaţă”. El nu şi-a schimbat poziţia niciodată şi acest lucru m-a convins. Nu cred că şi-a imaginat vreodată că o să fac acest pas uriaş. Ascultam Johnny Mathias zilele trecute şi am zis: Încă nu am auzit niciodată o persoană care să cânte ca şi Johnny Mathias. Cât de aroganţi suntem ca doar să ne gândim la cei 51,5 milioane de copii ce au fost avortaţi în ţara asta (n.red. – SUA) fără a face nimic… Uite, eu sunt pentru ajutorarea femeilor. Pur şi simplu nu văd avortul ca şi o soluţie pentru ajutorarea femeilor. Şi nu îmi iubesc cariera atât de mult încât să spun că voi rămâne indiferent la aşa ceva. Apăr fiecare bebeluş care nu s-a născut. Şi, totodată, fiecare voce care ar fi fost unică ca cea a lui Johnny Mathias. Cum putem şti cu siguranţă că nu am ucis chiar copilul care ar fi putut crea un tip special de medicină care i-ar salva pe ceilalţi? Care este motivul pentru care aproape ai refuzat rolul lui Iisus şi de ce acceptarea rolului a fost una dintre cele mai grele decizii din viaţa ta? În viaţa mea, au fost patru decizii cu adevărat greu de luat – unde aş fi putut spune cu uşurinţa „Nu, nu vreau să fac asta”. Prima, să devin actor. A doua, legată de întâlnirea cu soţia mea – decizia de a mă căsători. În această societate în care lumea are concepţia „Acordă-ţi timp”, am ştiut că am întâlnit o doamnă specială şi am ştiut că dacă nu fac asta o să fie o greşeală. A treia a fost „Patimile lui Iisus”. Au fost extrem de mulţi oameni din echipa mea care au spus să stau departe de acest film. Mergeam la culcare şi să îmi spuneam că nu o să fac asta. Şi apoi nu puteam să adorm. Aveam toate semnalele ca să nu fac acest pas, dar ceva din interiorul meu continua să îmi spună: <Fă-o!>. În al patrulea rând, e vorba de copiii mei şi de decizia a adopta copii cu dizabilităţi. Cele patru decizii sunt strâns legate una de alta. Dacă m-aş fi lăsat condus de sentimente, aş fi spus nu la toate patru. Mă gândesc la moarte, la Judecată, iar Dumnezeu ar fi spus că asta avea în plan pentru mine şi eu am refuzat. Iar eu aş fi răspuns că am fost prea speriat. Acesta a fost punct de cotitură. Nu pot să îmi hotărăsc viaţă bazându-mă pe sentimente. Când Îl simt pe Iisus, simt o pace şi un calm de nedescris. Şi nu pot spune că mă însoţeşte peste tot. Dar recunosc pacea când o simt şi îmi spun că sunt pe calea cea bună.

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *