avortul-rs

În urmă cu câteva luni, „ascultându-mi nevoile organismului” – eram în perioada de ovulație –, am decis să fac ceva ce nu mai făcusem niciodată: să ies la o petrecere, să agăț un bărbat și să întrețin relații sexuale cu el. Zis și făcut. Am ieșit, l-am văzut, am consumat ceva alcool, pentru a prinde curaj, ne-am cuplat și m-am culcat cu el.

Fiind, totuși, o femeie „responsabilă”, am cumpărat prezervative, pentru a mă proteja de bolile cu transmitere sexuală și de o sarcină nedorită. Însă prezervativul s-a rupt. A doua zi, de dimineață, am cumpărat pastila de a doua zi, pe care am luat-o. După două săptămâni, trebuia să-mi vină menstruația, însă a întârziat să apară. Am fost la farmacie, i-am spus povestea farmacistei, care m-a asigurat că pastila pe care am luat-o dă anumite dereglări și că, în majoritatea cazurilor, menstruația întârzie. Eu însă am simțit că se întâmplă ceva cu corpul meu. Aveam dureri de burtă, sânii deveniseră foarte sensibili, mi se făcea foarte somn, foarte brusc, în mijlocul programului, când eram la serviciu. Drept urmare, eram aproape convinsă că sunt însărcinată.

Cu bărbatul cu care m-am culcat am păstrat legătura, însă doar ca amici. Vorbeam cu el și îi spuneam lucrurile acestea. El m-a întrebat ce vreau să fac, în caz că sunt însărcinată, iar eu i-am spus că nu îmi voi omorî copilul. Atunci, el s-a bucurat și mi-a spus că nu se aștepta la răspunsul acesta din partea mea. Îi spuneam „Daniel” presupusului bebeluș.

Eu tot timpul mi-am spus că, dacă s-ar întâmpla vreodată să rămân însărcinată, îmi voi păstra copilul, indiferent de situație, indiferent dacă tatăl  lui va hotărî să rămână alături de mine sau nu și indiferent dacă părinții mei vor fi de acord sau nu. Eram convinsă că la început ar fi supărați pe mine dar, mai apoi, vor accepta situația și mă vor ierta, fiind singurul lor copil, și acela adoptat.

Am cumpărat un test de sarcină, pe care l-am făcut imediat cum am ajuns acasă. Testul a ieșit pozitiv. Cum am văzut rezultatul, au început să apară îndoielile și întrebările. Parcă, dintr-odată, nu mai eram la fel de convinsă cum fusesem o viață întreagă și am început să mă gândesc la avort. Am căutat pe internet informații despre avort. Așa am aflat că se practică avortul medicamentos. Iei o pastilă azi, încă patru mâine și gata! Ai scăpat de „problemă”. Am sunat-o pe o prietenă, i-am povestit situația, iar ea m-a sfătuit să mă consult cu mama. Drept urmare, am sunat-o și i-am povestit și ei situația, întocmai cum s-a întâmplat. La final i-am spus spus că nu știu ce sa fac. Atunci ea m-a întrebat: „Păi, ai vreo treabă cu bărbatul cu care te-ai culcat?” I-am răspuns sincer: „Nu”. Replica ei a fost: „Atunci, ce mai întrebi ce faci?” Iar eu i-am spus că am căutat deja pe internet și am aflat despre o clinică unde se practică avortul medicamentos. Ea mi-a spus să sun la cabinet să văd dacă ne poate primi doctorul. Am sunat și mi-a spus că mă așteaptă.

Am plecat, am luat-o pe mama de acasă și am mers împreună la cabinet, în centrul Bucureștiului. În mașină, mama m-a îmbrățișat și mi-a spus că orice femeie trece prin asta cel puțin o dată în viață. Am ajuns la cabinet, unde totul s-a desfășurat foarte repede. Mi-a făcut doctorul o ecografie. Am văzut pe monitorul ecografului sarcina, o bulină mică, albă. Apoi mi-a dat o pastilă și mi-a spus că trebuie să iau încă patru pastile, la fix 24 de ore. În noaptea aceea am mers acasă, însă în ziua următoare am mers la mama. A vrut să fiu cu ea, să nu trec singură prin avort. Am luat pastilele, iar după patru ore am început să am contracții, cu dureri nu mai mari decât la menstruație. După aproximativ două ore de contracții, am eliminat embrionul, cu tot cu sac amniotic.  Era cât unghia, roz. După aceea, durerile au încetat.

A doua zi, l-am sunat pe medic și i-am spus cum a decurs, iar el mi-a spus că mă așteaptă la control în opt-nouă zile. În perioada ce a urmat, chiar și la control, când mi s-a spus că totul este în regulă, adică că avortul a fost reușit, nu am simțit nicio urmă de remușcare. Nimic. Ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Acum câteva săptămâni, stăteam de vorbă cu o prietenă și îi spuneam că nu-mi pot da seama cum de am fost atât de egoistă, în condițiile în care, pe mine, mama mea biologică m-a născut la vârsta de 15 ani. Era un copil și a ales să-mi dea șansa la viață, încredințându-mă spre adopție. În schimb eu, femeie în toată firea, la 28 de ani, am ales să nu-i dau aceeași șansă copilului meu. Atunci a fost pentru prima dată când am simțit durere, prima dată când am plâns.

După încă vreo două săptămâni, am ținut în brațe o fetiță foarte drăgălașă și iubitoare, de vreo patru anișori. Atunci am simțit un gol în pântec și în suflet. Am simţit că îmi doresc să dau timpul înapoi şi să nu fi făcut vreodată acea alegere. Din păcate, nu se poate.

Nu dau vina pe nimeni. Nici pe tatăl copilului, nici pe firma care a produs prezervativul, nici pe prietena pe care am sunat-o prima, nici pe autorii materialelor de la care am aflat de avortul medicamentos, nici pe mama, nici pe medicul ginecolog. Totul a început de la relații sexuale înainte de căsătorie, a continuat cu relații sexuale fără implicare afectivă și a culminat cu un egoism de piatră față de viața copilului. E un drum logic. Fetelor, femeilor, nu îl parcurgeți!

Îmi doresc ca, atunci când voi fi căsătorită, să adopt măcar un copil, pentru că eu am fost adoptată, dar și pentru acest prim copil al meu pe care l-am avortat. Nu-l va înlocui nimeni, știu asta.

M-am spovedit, iar acum nu îmi rămâne decât să mă rog pentru sufletul bebelușului meu, pentru ca Dumnezeu să aibă grijă de el.

de Andreea M., Bucureşti
Share