Eu am dat la teatru începând cu 1987, când am terminat liceul. Erau şase locuri, la Regie – teatru şi film împreună. Am picat cu glorie vreo patru ani. A venit Revoluţia. În primul an după Revoluţie am intrat şi profesorii noştri s-au gândit că primii doi ani trebuie să fie eliminatorii.

În anul II de facultate, eu am făcut ceva inadmisibil, am rămas gravidă, moment în care absolut –  nu toată lumea, se zice că întotdeauna există excepţii –, dar 90% dintre profesori şi 90% dintre colegii mei cu care lucram şi eram prietenă mi-au spus că e o prostie, că trebuie să fac avort, că nu pot să-mi permit acum să fac un copil.

Nimeni niciodată nu are voie să spună că-ţi permiţi sau nu-ţi permiţi să faci un copil. Nimeni! Nici măcar cei care sunt bine intenţionaţi: părinţii, fraţii, rudele, care se gândesc, poate, la situaţia ta, la faptul că din punct de vedere material nu stai foarte bine. Sau că poate eşti prea tânăr. Şi atâtea şi atâtea consideraţii de toate felurile.

Acum am să vă rog să numărăm puţin voturile când e vorba de un copil. În primul rând, e vorba de o voinţă care a pus copilul în pântecele mamei. Este o voinţă. Mama n-a dorit copilul acela. Din moment ce este în criză de sarcină, din moment ce se gândeşte la un avort, e limpede că ea nu a dorit acel copil. Deci, există o voinţă mai puternică decât voinţa ta care pune copilul acolo. Apoi, este voinţa copilului care, desigur, doreşte să trăiască. Deja, sunt două voinţe. Presupunem că nici tatăl nu doreşte copilul. Presupunem că nici mama nu voieşte copilul. Atunci avem două voturi pentru viaţă şi două voturi împotrivă.

Dar revenim la ceea ce am spus la început. Există o voinţă care este mai puternică decât a mamei, a tatălui şi a copilului. E bine să nu ne punem cu aceea voinţă. Sau, dacă ne punem, să ştim foarte clar că vom avea consecinţe de suferit, de toate felurile.

Se vorbeşte despre boli, dar nu m-aş duce în consecinţa finală a bolilor. M-aş duce la gândul acela pe care o femeie, care a făcut avort, îl are zilnic. Când spun zilnic nu exagerez deloc. Nu există zi în care să nu te gândeşti câţi ani ar fi avut acest copil. Oare s-ar fi însurat? Oare la rândului ar fi făcut alţi copii? Pentru că niciodată nu omori un copil, mori toţi copiii care rezultă din acel copil, practic.

Noi nu ştim să vedem lucrurile în perspectivă. Dar dacă ar veni astăzi cineva să ne spună: „Omoară-ţi copilul de 27 de ani!”, am zice: „Domnule, eşti nebun la cap? Cum să-mi omor eu copilul?” Dar când vine cineva şi-ţi spune: „Dă-l afară!”, stai şi te gândeşti.

Această expresie este o ruşine pentru noi. „Dă-l afară!” Nu poţi să dai afară un copil! Poţi să dai afară un câine, o pisică de pe prispă, dar nu un copil din tine.

Am mai trăit aceeaşi presiune pe care am trăit-o în anul II de facultate. După o serie întreagă de interviuri, încercând să mă angajez la un angajator pe care toţi de aici îl ştiţi şi nu vreau să-l numesc, eram la al şaptelea interviu de angajare. Şi eram în ultima clipă, mă angajau sau nu. Mă pregătisem cu toate lucrurile, din punct de vedere profesional, îmi făcusem un discurs şi mă gândeam cam ce-o să mă întrebe.

Şi întrebarea a fost: „Aveţi de gând să faceţi copil în următorii cinci ani?” Asta a fost întrebarea. Dacă vi se pare normal ca un om pe care nu l-ai văzut în viaţa ta să-ţi pună această întrebare, vă rog să-mi spuneţi şi mie. Eu cred că nu merită să lucrăm pentru companii care-şi permit să ne pună această întrebare.

Vă mulţumesc foarte mult!

Share