Tag Archives: presiune

Presată să facă avort, o mamă și a salvat fetița

De multe ori vestea unei sarcini neașteptate provoacă disperare, frică, incertitudine. Când partenerul nu-și asumă responsabilitatea, o minte pe femeie sau o obligă să aleagă între el și copil, ea simte că lumea se prăbușește în jurul ei. Din fericire Angi a găsit sprijin la un centru pentru femeile în criză de sarcină din Miami care salvează anual mii de mame și copii.

Mărturie din cartea  „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”

Asemenea multor cazuri, atunci când am aflat că sunt însărcinată, prima reacție a mea a fost de șoc. Nu puteam să cred că eram însărcinată. Dar, spre deosebire de alte femei, șocul meu nu avea nimic de‑a face cu bucuria pe care o simțeam – iar bucuria inițială nici nu a durat mult.

De fapt, a trebuit să ajung la o clinică de avort și să ies de acolo pentru a‑mi dau seama cât de disperată era situația mea. Și chiar acolo – în cel mai puțin probabil loc – Dumnezeu mi‑a dat putere să‑mi salvez fiica și să îmbrățișez calea pe care El mi‑a adus‑o prin scumpul sânge al Fiului Său.

Mi s‑a spus că nu voi fi în stare să concep un copil din cauza unor probleme medicale, așa că vă imaginați bucuria care m‑a cuprins când am aflat că eu, dintre toți oamenii!, eram însărcinată.

De fapt, înflăcărarea mea m‑a orbit să văd realitatea. Prietenul meu vedea această sarcină nu ca o binecuvântare, ci ca o „problemă” care poate fi rezolvată prin avort.

Poate de asta nu am înțeles ce voia să spună când el mi‑a spus că a făcut o programare la cabinetul unui medic.

Am presupus că el mă sprijinea, dar nu puteam să greșesc mai mult! Când am ajuns pentru programarea mea, nu am văzut niciun semn care să arate că acolo e unui birou de medic, și am început să mă simt un pic incomod.

Am urcat pe niște scări înguste și slab iluminate cu pete pe covor. Eram speriată. Pentru mine, toate acestea nu arătau a cabinet medical.

Cum am ajuns înăuntru, m‑am uitat în jur și am văzut mai multe femei în sala de așteptare, toate cu același aspect grav și trist pe fețele lor. Am simțit că un aer de disperare grea domina acea cameră. Doamna de la fereastra ghișeului mi‑a înmânat un dosar cu niște hârtii în el și mi‑a spus să le semnez.

M‑am uitat la antet și atunci mi‑am dat seama unde eram. Prietenul meu m‑a adus la o clinică de avort!

Am împins dosarul înapoi sub divizorul de sticlă de la recepționer și am spus: „Nu semnez nimic!” M‑am uitat la prietenul meu și am țipat: „Acesta nu este un cabinet medical! M‑ai adus la o clinică de avort!

Toate femeile din sala de așteptare se uitau la mine. Trebuie să fi fost ceva neobișnuit. Eram vizibil enervată.

Prietenul meu a încercat să pună brațul în jurul meu să mă liniștească, dar l‑am împins. Imediat, au apărut două femei și mi‑au cerut să vin cu ele pe un hol.

Am refuzat: „Nu vreau să fac acest lucru, voiam doar să fac o programare pentru a obține o ecografie!” Mi‑au spus că au înțeles, că era momentul să înceapă programarea mea. Nu trebuie să semnez nimic, și am putea merge doar pentru a face o ecografie.

Privind înapoi, îmi dau seama că trebuiau să mă ducă departe de celelalte femei care așteptau cât mai repede posibil, înainte de a mai face încă o scenă. Afacerile sunt afaceri, până la urmă.

Am fost de acord și le‑am urmat pe hol într‑o cameră mică, dezolantă, cu o masă și un aparat cu ultrasunete.

Tehnicianul a spus: „Ești însărcinată în șase săptămâni, asta e bine. Va trebui doar să iei niște pastile.”

Deși eram într‑o cameră mică, monitorul de la aparatul cu ultrasunete era pus departe de masă, astfel încât nu am putut vedea ce era pe ecran. Am întrebat dacă aș putea să‑mi văd copilul.

„O, dragă”, a spus ea. „Nu e nimic de văzut, este doar un ghem mic de celule.

Noi nu avem prea mult timp. Dacă aștepți prea mult timp, va trebui să faci operație. Pastilele sunt cel mai ușor mod de a avea grijă de problema ta, scumpo!”

Mi‑a venit greață. M‑am uitat la prietenul meu și i‑am spus că trebuie să plecăm imediat. Ea ne‑a condus afară din cameră și am continuat să mergem pe hol spre casa scărilor din spate. Era la fel ca orice altă scară, dar erau pete închise la culoare pe mocheta de pe trepte.

Abia atunci am realizat: aceste pete au fost făcute de către femeile care au părăsit clinica, au vomat pe drumul lor spre ușa din spate și spre stradă.

Eram foarte supărată. Am fost rănită cumplit și aveam inima frântă. Îl iubeam pe prietenul meu și am vrut ca și el să fie fericit. În plus, el era singura persoană pe care o cunoșteam din Miami. M‑am mutat în Miami dintr‑un alt stat doar ca să fiu cu el. M‑am simțit atât de singură, atât de vulnerabilă.

I‑am spus că vreau să păstrez copilul. El mi‑a dat un ultimatum: fie îl păstrez pe el, fie îl păstrez pe „ăla”

Prietenul meu a continuat să‑mi spună că nimeni nu o să mă vrea dacă am un copil ca „bagaj”. După cum spunea, eram pe punctul de a deveni o femeie săracă, tristă și singură dacă păstram copilul. În plus, copilul nu ar avea o șansă la o viață bună.

Chiar în mijlocul acestei discuții care mă făcea să tremur, el a făcut o promisiune. Daca aș avorta, am putea stabili o dată în care să ne căsătorim. Apoi am putea avea din nou o sarcină și am face totul „ca la carte”.

Eram disperată, eram confuză, și nu știam ce să fac. Simțeam că nu eram în stare să continui singură și nu voiam să‑l pierd pe el. Așa că, chiar dacă trecusem prin aceea experiență traumatizantă de la clinica de avort, am început să iau în considerare avortul. M‑am simțit prinsă în capcană.

Am căutat on‑line mai multe informații despre avort. Atunci am dat peste saitul celor de la Heartbeat din Miami – care tocmai deschiseseră clinica de sprijin în criza de sarcină cu câteva săptămâni înainte. Am sunat și am făcut o programare pentru a mă întâlni cu Jeanne Pernia.

Atunci când Jeanne mi‑a împărtășit povestea ei, mi‑am dat seama că nu eram singură. Nu voi uita niciodată cum m‑a făcut să mă simt. Pentru prima dată de când am aflat că eram însărcinată, am simțit ca totul va fi în regulă, chiar dacă asta însemna că mi‑aș pierde prietenul.

Deodată mi‑am dat seama că aveam dreptul de a decide ce voiam să fac. Nu aveam nevoie de permisiunea prietenului meu, ca el să „accepte” copilul meu. Era alegerea lui dacă nu voia să se implice. Dacă aș fi vrut să păstrez copilul meu, el nu mă poate forța să distrug viața prețioasă care înflorește în mine.

M‑am simțit stăpână pe situație, sprijinită și plină de speranță. Bineînțeles, asta nu însemna că va fi ușor. Am discutat cu Jeanne despre acest lucru și despre sentimentele mele – frică, incertitudine, atât de multe emoții care copleșesc o femeie care se confruntă cu o sarcină neașteptată.

Jeanne m‑a ajutat să fac față acestor sentimente și m‑a ajutat să anticipez modul în care o să mă simt în lunile următoare. Asta mi‑a dat puterea de a rezista tentației de a accepta ce mi‑a fost oferit mai întâi ca singura mea opțiune atunci când presiunea și anxietatea mă doborâseră, avortul.

Jeanne m‑a încurajat să am încredere în Dumnezeu și în planul Său pentru viața mea. Așa am și făcut.

În planul lui Dumnezeu, El a lăsat un hoț să spargă sediul Heartbeat și să fure ecograful cu doar câteva zile înainte să merg la centru. Am fost dezamăgită că nu am putut să‑mi văd copilul atunci, dar Jeanne mi‑a dat un model de plastic ca să îmi arate cam cum este copilul meu în acel moment din sarcină.

A devenit atât de clar pentru mine că acest copil era mult mai mult decât ghemul mic de celule din minciunile de la clinica de avort. Acesta era copilul meu.

Mai port și acum cu mine acel model fetal mic de plastic pentru a‑mi aduce aminte de modul în care Dumnezeu a lucrat pentru a‑mi salva fiica și pe mine.

Când m‑am întors pentru o ecografie – cu modelul fetal în mână – mi‑am dat seama de ce nu mi‑a permis asistenta de la centrul de avort să văd ecranul. Ecograful arată cum se mișcă copilul, că e viu! Văzându‑mi fiica mea mișcându‑se în interiorul meu m‑am convins de un lucru. În niciun caz nu îmi voi avorta copilul!

Până acum, centrul Heartbeat din Miami a salvat 24.000 de copii și pe mamele lor din tragedia avortului. Fiica mea și cu mine am fost numărul 3 în istoria salvatoare de vieți a acestei incredibile misiuni.

Gândindu‑mă la acele zile, chiar dacă mi‑a fost de multe ori frică, am ales să am încredere în Dumnezeu și să mă las condusă de El. M‑am ocupat mult să învăț să fiu o mamă bună și am muncit din greu pentru a‑i oferi o viață bună minunatei mele fiice.

Când fiica mea era bebeluș, l‑am cunoscut pe cel care avea să devină soțul meu. Și el avea o fiică. Ne‑am căsătorit după un an. Familia noastră a continuat să crească, iar acum suntem o familie de șapte persoane. Este un privilegiu și o plăcere să fiu MAMI pentru familia noastră și sunt atât de recunoscătoare pentru asta!

Prima mea fiică este o fetiță extrem de ageră și este excepțională. Este grijulie, isteață și plină de viață. Nu‑mi vine să cred cât de aproape am fost să o pierd! Ce s‑ar fi întâmplat dacă nu aș găsit centrul Heartbeat din Miami? Ce fel de coșmar ar fi fost viața mea, dacă nu m‑ar fi ajutat ei? Viața mea s‑a schimbat în totalitate prin acest colac de salvare care a fost vital, care este cu adevărat condus de îngeri aici, pe pământ.

Este incredibil când mă gândesc că eu sunt doar una din cele 24.000 de femei cărora le‑a fost dată posibilitatea de a experimenta această viață minunată care este maternitatea, datorită femeilor ca Jeanne, pe care o folosește Dumnezeu în fiecare zi, pentru a salva vieți ca ale noastre.

Angi Stillewell, 38 ani, Miami, SUA

22 septembrie 2016

Sursa: Pregnancy Help News

Traducere: revista „Pentru Viață” nr. 6/2017

Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.

Share

În Canada, părinții copiilor diagnosticați cu Sindromul Down „trebuie să se apere de avort”

Leone Grotti, Tempi, 5 iunie 2016

Traducere de Ana Avram

Am tradus acest articol pentru că dacă acești părinți intervievați mai jos pot, consider că, dacă vrem, toți am putea să sprijinim acești copii și să luptăm pentru ca ei să aibă o șansă la viață.

„Dacă doi părinți descoperă că așteaptă un copil cu sindromul Down și decid să continue sarcina, sunt considerați iresponsabili din punctul de vedere al societății?”. Întrebarea doctorului Jean-Claude Forest, președintele Comitetului de coordonare al programului de depistare a Trisomiei 21 din Quebec, este retorică. Dar, de fapt, răspunsul transmis de societatea canadiană este unul clar: „da”.

„Este evident”. Julie Faucher și soțul ei Nathan, candieni rezidenți în Quebec, au simțit pe pielea lor. Când Julie a aflat că este însărcinată cu o fetiță care are Sindromul Down era o mamă tânără; s-a gândit repede la avort: „Pentru mine era evident că nu puteam trăi fericiți cu un copil care suferă de Sindromul Down și era evident că nu l-aș fi născut. Dar soțul meu a zis: „Ei bine, pentru mine nu este de fapt așa de evident”.

Presiunea medicilor. Înspăimântați și nehotărâți, deoarece nu știau ce să facă, Julie și Nathan au căutat repede ajutor în cadrul sistemului sanitar. Dar nu l-au găsit. Medicii, de fapt, în loc să răspundă la întrebările lor despre cum ar fi trebuit să fie viața cu un copil care suferă de Sindromul Down, nu-i sfătuiră decât să pună capăt sarcinii. Părinții nu au ascultat acele sfaturi și astăzi micuța Sofia are 7 ani și este cea mai mică dintre cei trei copii ai lor. Dacă s-au decis să nască copilul, acest lucru s-a realizat datorită ajutorului unei doamne psiholog, care i-a susținut.

90 la sută. Povestea lor, istorisită într-o clip video de Tamara Aletersco pe Ici Radio-Canada, nu este un caz rar în Canada. Un copil din 800 de nou-născuți are Trisomia 21, dar numărul ar putea fi mult mai mare. Din 2012, guvernul canadian furnizează gratis la toate femeile gravide un test pentru a depista Sindromul Down. Un procent de 60% din femei fac testul și, dacă acesta confirmă anomalia genetică, în 90% dintre cazuri se recurge la avort.

„Sunteți sigură ca vreți să țineți copilul?” Dacă numărul de întreruperi este așa de mare, responsabilitatea este și a sistemului sanitar, unde medicii din serviciul public, în loc să fie neutri, îndeamnă la avort. „Dacă decizi să păstrezi copilul, te privesc de parcă ar fi o aberație”, povestește Marc, tatăl a trei copii. Al treilea copil, o fetiță, Lily Rose, a fost diagnosticată cu Trisomia 21. Soția lui, Stephanie, se plânge de atitudinea medicilor. Nu numai că nimeni nu i-a susținut niciodată, dar, după ce s-au decis să țină fetița, „la fiecare vizită îmi ziceau: Sunteți sigură ca vreți să țineți copilul?”.

„Apărarea de avort”. Pentru Antoine Payot, medic la Centrul Medical Universitar „Sainte Justine” din Montréal, problema nu este nouă. „Multe cupluri, din păcate, trebuie să se apere de avort pentru că sistemul împinge mereu părinții să întrerupă sarcina. Un studiu de caz despre această problemă se desfășoară acum la nivel național.”

Sursă: http://www.tempi.it/canada-genitori-figli-down-devono-difendersi-aborto#.WH6RYlOLTIV

Share

Cui îi este permis să trăiască?

Reportajul tradus parțial mai jos este realizat de către Von Sven Stockrahm, Alina Schadwinkel, Dagny Lüdemann și a fost publicat pe pagina Zeit Online, în 5 iunie 2015.

Articolul se centrează pe cazurile a doi copii cu Sindrom Down, unul avortat, altul născut.

L-am tradus pentru că primul caz arată, mai întâi, cât de puternic afectează criza de sarcină chiar și o familie stabilă, cu un standard material ridicat, într-o țară în care serviciile medicale și serviciile sociale funcționează la un nivel înalt.

În al doilea rând, arată cât de singuri sunt lăsați părinții, și mai ales mama, de către cei din jur, care presează să „rezolve” problema și să nu fie încărcați cu vreo responsabilitate.

În al treilea rând, sinceritatea cu care cei doi părinți prezintă modul în care a fost luată hotărârea de a face avort arată că, în esență, avortul este o eutanasiere a unei persoane care nu se poate celor care îi iau viața: părinții hotărăsc să ia viața copilului pentru că ei consideră că e prea dificil pentru ei să îi poarte de grijă.

Durerea care nu trece arată că avortul nu a fost o soluție, ci un eșec, care ar fi putut fi evitat dacă ar fi existat sprijinul necesar în jur.

Al doilea caz este tradus doar într-o mică parte.

Familia Eridinger: Richard, Lisa și primul lor fiu născut Lars

Foto: Janine Stengel

Doi băieți cu Sindromul Down: Benjamin este în viață, iar Luca este mort. Este o decizie pe care părinții lor au trebuit să o facă, după ce s-au aflat în fața unei dileme cu care se confruntă din ce în ce mai multe cupluri, datorită testelor de screening prenatal.

„Ne-am omorât fiul”

Sven Stockrahm

Sunt trei zile din an în care îmi amintesc de Luca. Una este ziua în care am aflat de el. Apoi este ziua lui de naștere și, în final, ziua înmormântării lui. Dar el este de fapt în permanență cu noi. Anul acesta ar fi început școala.

Nimeni nu i-a spus Lisei Erdinger* ce înseamnă să îți omori propriul copil. Șase ani au trecut de când a pus capăt vieții lui Luca, dar copilul pierdut încă îi domină gândurile și astăzi. A fost o întrerupere de sarcină târzie, la începutul celei de-a șasea lună de sarcină, cu puțin timp înainte ca Luca să fie capabil să respire singur. S-a născut într-o sală de naștere, unde erau fotografii cu nou-născuți pe pereți, un loc în care sute de copii vin pe lume și unde se aude primul lor plâns. Luca nu mai era capabil să plângă.

Faptul că au permis ca fiul lor să moară a fost cea mai mare greșeală a lor, spune Lisa.

Foto: Janine Stengel

Miercuri, 28 mai 2008. „Este băiat și are trisomia 21. Știți ce este aceasta?” Lisa Edinger era singură acasă când a sunat medicul ginecolog. Nu s-a așteptat ca medicul ei să menționeze din nou testul, dat fiind faptul că fusese efectuat cu două săptămâni înainte. Dar laboratorului i-a luat mai mult timp decât s-ar fi așteptat pentru a analiza rezultatele. „Da”, a răspuns. Știa ce înseamnă trisomia 21 – Sindromul Down.

„Gândiți-vă la ce vreți să faceți” , a spus doctorul, „și veniți la cabinet luni”. După ce a închis telefonul, Lisa s-a gândit la tot ce putea să însemne acest lucru. Nici măcar nu a luat vreodată în considerare faptul că ar face avort. Ea a crezut că amniocenteza era mai degrabă o măsură de precauție. Avea dea 35 de ani când primul ei fiu, Lars, s-a născut, și făcuse și atunci amniocenteza. Sarcina ei fusese considerată riscantă din cauza vârstei. […]

Fiul ei de un an jumate era la creșă, iar soțul ei, Richard era la birou când a încercat să dea de el. Dar nu a răspuns la telefon. A sunat-o pe mama ei în schimb. „La naiba”, i-a zis ea, „când va trebui să rezolvați și asta?” Dintr-o dată, Luca nu mai era ceea ce se presupunea că ar fi trebuit să devină: un copil. Era o „asta”. Ceva defect.

Poate doctorul se înșelase, credea Lisa, și poate Luca s-ar putea naște un copil sănătos. La urma urmei, diagnosticele sunt uneori greșite.

Lisa și Richard au petrecut sfârșitul de săptămână în fața calculatorului, căutând pe Google răspunsuri la întrebări pe care nu ar fi dorit să și le pună niciodată. Ce înseamnă exact Sindromul Down? Cum ar fi schimbat viața lor? Ce ar fi însemnat dacă Luca ar fi avut nevoie de asistență de-a lungul întregii vieți? Ce se va întâmpla cu noi ca cuplu? Cum s-ar fi descurcat fiul lor Lars în această situație? Nimeni nu știe cât de sever poate fi un caz de trisomia 21. Oamenii cu Sindromul Down pot avea un grad de dizabilitate sever, din punct de vedere fizic și psihic, iar unii se nasc cu deteriorări severe la organe, incluzând defecte la inimă. Alții sunt fizic sănătoși și au o inteligență medie.

Cei doi soți s-au simțit neajutorați. Ce e corect și ce e greșit nu le mai era clar.

„Ne putem descurca noi cu asta?” s-au întrebat.

Luca a fost mult mai plin de viață decât fratele său pe tot parcursul sarcinii și Lisa l-a simțit mișcând mai devreme. Ea și soțul ei nu-și putea imagina că fiul lor ar putea avea dizabilități. Doreau ei un copil cu dizabilități? Au petrecut ore întregi dezbătând părerile pro și contra și nimeni nu le-a oferit niciun ajutor. Nimeni din familie nu le-a zis: „Putem face față împreună.” Chiar și părinții lui Richard au spus: „Acest gen de lucruri nu ar trebui să existe în zilele de astăzi.”

Asta e ce așteptați de la mine, a întrebat Lisa, să fac avort?

Ea a început să simtă o presiune din ce în ce mai mare. I se făcea rău de la informațiile pe care le-a găsit pe internet despre avorturile târzii. Era la sfârșitul celei de-a cincea luni, în a 20-a săptămână de sarcină. Nu mai era posibil să facă o operație, sub anestezie, care s-a fi finalizat cu dispariția lui Luca. În loc de asta, trebuia să îl nască, exact ca pe fratele său Lars. Hormonii, administrați ca supozitoare, urmau să declanșeze nașterea prematură și Luca urma să fie născut într-o cameră de nașteri.

Era foarte puțin probabil ca trupul lui, acum exact cât să îl țină în palmă Lisa, ar fi putut face față presiunii nașterii. Și chiar dacă Luca ar mai fi respirat după expulzare, șansele lui de a supraviețui ar fi fost slave. Plămânii lui, unul dintre ultimele organe care se dezvoltă, ar fi fost probabil prea slabi pentru a funcționa normal. Trupul lui Luca și-a fi încetat funcțiile și inima lui ar fi bătut din ce în ce mai slab până s-ar fi oprit.

Mai era puțin timp la dispoziție. Dacă era vorba ca Luca să moară, asta trebuia să se întâmple degrabă. Mulți doctori refuză să facă avorturi după 20 de săptămâni de sarcină. În plus, după acest termen, copiii prematuri pot supraviețui în afara pântecelui mamei. Alți doctori sfătuiesc ca să fie ucis copilul în pântecele începând cu săptămâna a 22-a, înainte de a ajunge viu în mâinile în obstetricianului, pentru a nu avea de rezolvat dilema dacă trebuie să aibă grijă de copil după expulzare. Așa că, dacă părinții sunt de acord, copilul nenăscut este eutanasiat cu o injecție în inimă, înainte să înceapă contracțiile. După ce a citit informațiile, Lisa era mai rezervată decât oricând.

Să i se facă lui Luca o injecție letală? Niciodată, se gândea ea. Mai degrabă aș sări de pe cel mai apropiat pod decât să las să se întâmple așa ceva. Absolut împotrivă – nu pot să fac asta, se gândea.

Luni, 26 mai 2008. Ginecologul era uimit că familia Erdinger nu știa ce să facă. „O altă amniocenteză? Nu este necesară”, a spus doctorița, „pentru că rezultatele sunt deja clare”. Lisa și Richard nu se puteau decide dacă să păstreze copilul sau să-i pună capăt vieții acestuia. Lisa voia să știe dacă corpul lui Luca era sănătos. Medicul a trimis-o la o clinică.

Marți, 27 mai 2008. Ecografie. Inima lui Luca bătea puternic și nu era niciun semn că ceva ar merge rău. Stomacul și intestinele arătau de asemenea normal. Dar pliul lui nucal era relativ gros, un semn de Sindrom Down. Dacă diagnosticul nu ar fi fost pus deja, doctorul ar fi dispus amniocenteza pentru a testa materialul genetic al lui Luca pentru trisomia 21.

„Putem să facem față la asta”, se gândeau, „dacă este vorba doar de Sindromul Down. Dar nu e așa ușor. Putem să punem povara aceasta și pe Lars? Ce va fi dacă Luca necesită îngrijire pe toată perioada vieții? La asta nu putem face față, se gândeau. Sau putem?”

Miercuri, 28 mai 2008. A trecut o săptămână de când Lisa a primit telefon de la ginceolog. Ce ar trebui să facă? Familia nu a făcut niciun pas înainte. Mai erau doar câteva zile pentru a – ei bine, a face ce? Medicul șef de la un alt spital și-a găsit timp să le explice de ce diagnosticul pus a fost lipsit de ambiguitate. Au fost la o consultație pentru sarcini cu probleme la o organizație pro-familie, de asistență a familiei. Legislația cere doctorilor să le înștiințeze pe toate femeile care doresc să facă avort despre posibilitatea acestei consilieri.

Încă o dată, soții Erdinger au enumerat argumente pro și contra. Consiliera a fost empatică, dar ea nu le-a putut da un răspuns la întrebarea ce să facă. Lisa și Richard a mers la biroul de protecție a tineretului pentru a afla dacă sunt eligibili pentru serviciile de sprijin în cazul în care decid să îl păstreze pe Luca și apoi vor fi copleșiți de probleme. Ar putea fi încredințarea în plasament a copilului ultima soluție? Deja există prea mulți copii care au nevoie de noi familii, le-a spus consilierul. Încă o zi a ajuns la capăt, iar soții Erdinger încă nu știau ce să facă.

Nimeni nu i-a ajutat. Și cine i-ar putea ajuta? Un doctor care să îți spună ce să faci? Este viața voastră, le-au spus. Ce se întâmplă dacă vom alege una dintre opțiuni? Nu au existat răspunsuri la aceste întrebări.

Joi, 29 mai 2008. Lisa și Richard s-au așezat cu părinții lui Marcel în grădina lor, la o cafea și prăjituri. Cel care avea creșa unde mergea Lars a aranjat întâlnirea. Nu am știut înainte de a-l naște că fiul nostru are Sindromul Down, a spus mama lui Marcel. S-a fost descoperit abia după ce l-am născut. Soții Erdinger a vrut să știe cum viața de zi cu zi cu un copil care are Sindromul Down. Sunt zile bune și zile rele, a spus mama lui Marcel, dar ce familie nu are suișuri și coborâșuri? Ea încă vorbea când fiul ei a venit acasă de la școală și s-a grăbit să vină în grădină pentru a se juca. Era un băiat fericit, fără nici o dizabilitate fizică.

Ar putea fi Luca.

Mama lui Marcel le-a spus că nu știe ce ar face ea în situația lor și că numai ei ar putea lua decizia. Era timpul să plece și ei erau încă nu aveau nicio idee. „Să ne spuneți ce vă decideți să faceți”, a spus mama lui Marcel. Dar cum să ajunge vreodată la această decizie, s-au gândit?

Foto: Janine Stengel

Vineri, 30 mai 2008. Soții Erdinger erau epuizați. Au petrecut zile întregi plângând, strigând și dormind puțin, cântărind opțiunile. Lisa s-a simțit abandonată. Richard a încercat să o consoleze, dar nu a reușit. La urma urmei, soția lui era cea care îl purta pe fiul lor în burtică. Poate că alegerea rațională a fost aceea să nu îl nască pe Luca. De ce să devină viața lor atât de dificilă și să riște un viitor nesigur? Lisa era neliniștită și înnebunită de durere. Trebuia să facă ceea ce prietenii și familiile lor așteptau ca ei să facă? Era timpul să ia o decizie. Nu a putut suporta mai mult.

Richard a început să sune spitale.

„Nu, acceptăm doar cazuri de urgență astăzi.”

„Nu, avem doar un personal de urgență, iar noi nu facem avorturi târzii.”

A continuat să sune.

„Soția dumneavoastră are hemoragie? Dacă nu, luni este o oră de programare liberă.”

„Ascultă, soția mea va face hemoragie dacă sare de la balcon.”

Urmă o pauză.

„Bine, puteți veni mâine mai devreme.”

Foto: Janine Stengel

Sâmbătă, 31 mai 2008. Luca era vizibil pe ecranul alb-negru al ecografului. Nu era nimic care să indice faptul că nu ar fi bine. Lisa Erdinger s-a holbat la monitor când doctorul a scanat stomacul ei cu dispozitivul ultrasunet.

„Ce căutăm noi aici?”, s-a gândit ea.

Luca se mișca și inimioara lui bătea. Apoi a făcut niște mici sărituri și s-a jucat cu cordonul ombilical. Acestea au fost ultimele imagini cu Luca. Lisa s-a simțit depășită. Nu știa ce se întâmplă cu ea. Era prea multă presiune.

„Oprește-l!”, a strigat poruncitor ea.

Ecranul s-a făcut negru. Examinarea este o cerință, a spus doctorița scuzându-se. Ea stătuse până târziu doar ca să efectueze avortul. Le-a explicat tot. „Odată ce introducem supozitorul, nu există cale de întoarcere. Contracțiile vor începe în câteva ore”. Era timpul să decidă. Viața sau moartea. „Să punem capăt sarcinii?” Lisa și Richard se uitau unul la altul. „Da”, a spus Richard.

Asistenta de noapte a intrat în camera unde Lisa aștepta să nască. Nu putea înțelege ce face Lisa. I-a spus că și ea avea un copil cu dizabilități. „Nu pot să fiu atât de atentă cu tine pe cât ar trebui să fiu.”

Cel puțin asistenta era sinceră. Dar ce am făcut?, își spuneau unul altuia.

Era noaptea târziu, iar mama și copilul ei erau împreună pentru ultima dată. Richard a plecat acasă să stea cu Lars. Până atunci stătuseră părinții Lisei. Lisa și-a pus mâna pe partea stângă a abdomenului. L-a simțit pe Luca împingând înapoi. A fost o mișcare și apoi nimic. Niciodată.

Duminică, 1 iunie 2008. Apa Lisei s-a rupt la ora 5 dimineața. Asistenta medicală l-a scos pe Luca la ora 8:30 dimineața. Era tăcere.

„Este mort?” a întrebat Lisa.

Asistenta a dat din cap că da. Avea 240 de grame, 22 centimetri, iar piciorușele erau mai mici decât diametrul unui monede de doi euro. Degetele lui erau la fel de subțiri ca bețele de chibrit. Lisa a fost dusă din sala de naștere într-o sală chirurgicală pentru chiuretaj. Anestezistul s-a uitat la ea și i-a zis: „Condoleanțele mele sincere”. Nimeni nu i-a mai spus apoi aceste cuvinte.

În timpul operației, Richard s-a întors în camera de spital cu Luca. Era acum singur cu trupul mort al fiului său. Luca era întins într-un mic coș. „Arata ca mine: părul lui, fața lui, picioarele, genunchii și mâinile”. Richard a izbucnit în plâns, implorând iertare, țipând disperat și uitându-se când spre fereastră, când spre micuța față a copilului. Când Lisa s-a întors din sala de operații, lumea devenise un loc diferit pentru ei.

„L-am omorât. Era Luca, nu un copil cu Sindrom Down, este fiul nostru cel pe care l-am ucis”, consideră cei doi părinți.

Ei au refuzat să permită ca Luca să fie pur și simplu aruncat la gunoi. În unele spitale, copiii prematuri ca el sunt incinerați, la fel cum se întâmplă cu organe care sunt îndepărtate, cu țesuturile sau membrele amputate. În anul 2008, copiii care cântăresc mai puțin de 500 de grame la naștere nu sunt încă considerați persoane. Din punct de vedere legal, ei nu au existat niciodată. Ei sunt nou-născuți care nu au văzut lumina lumii înainte de a pleca din ea. Dar asta s-ar putea schimba, cu o nouă lege adoptată mai 2013.

Lisa știa că era greșit să-l ucidă pe Luca. Dar și-a pierdut controlul. Ce s-a întâmplat cu ea?

S-a cufundat în pregătirile pentru înmormântare. Acum lua din nou decizii. A cumpărat un sicriu pentru fiul ei micuț și mort, doar cu puțin mai mare decât o cutie de bucătărie pentru păstrarea pâinii, realizat de o companie mică din Țările de Jos.

Vineri, 13 iunie 2008. Luca a fost înmormântat lângă bunicii Lisei. În ultimele zile, a umblat mult pentru a face acest lucru posibil. Biserica a fost de acord să efectueze înmormântarea și o firmă de pompe funebre a pregătit copilul mort. Părinții și fratele Lisei au venit la înmormântare. Fratele Lisei nu a venit, spunând că el nu l-a cunoscut pe Luca. Lisa și Richard au scris câteva cuvinte pentru a fi citite la înmormântare.

„… Tu ai avut un nume și un loc unde să trăiești… Sosirea ta cere ca noi spunem la revedere. … Acum este de parcă noaptea nu s-ar mai sfârși.”

Mormântul lui Luca

Despărțire de Luca a însemnat despărțirea cu starea în care îți simți inima ușoara. Lisa s-a schimbat. A fost copleșită de vinovăție. Ea a luat decizia greșită, și la fel și Richard. De ce nu a luptat pentru Luca? A luptat? Lisa se consuma zilnic, a devenit retrasă, făcând doar ceea ce era strict necesar. Ca urmare, primul ei fiu, Lars, a avut de suferit. Îl ducea la creșă și grădiniță dimineața și îl lua seara, dar a încetat să mai joace cu el. A doua aniversare a sa, în septembrie, un eveniment fericit în mod normal, a fost o tortură pură pentru Lisa.

Cum pot fi eu fi fericită pentru Lars, a întrebat ea? Fratele lui nu va sărbători niciodată ziua lui de naștere și niciodată nu va putea să râdă.

În următorii doi ani, viața parcă a trecut pe lângă ea. Lisa s-a simțit ca și cum ar fi stat în picioare în afara propriului ei trup. Totul părea plictisitor și lipsit de sens. Soțul ei, Richard, a încercat să țină familia unită. El a mers la serviciu, s-a ocupat de gospodărie și a avut grijă de Lars. Lisa a încetat să le mai răspundă la telefon părinților ei. Odată, când tatăl ei a venit în vizită, ea a țipat la el și l-a dat afară din casă. Era copleșită de furie și disperare. A mers la un centru SPA de sănătate, în speranța că ar ajuta-o în procesul de vindecarea a durerii ei, dar nu a ajutat-o cu nimic. A așteptat luni de zile să fie inclusă într-un program de terapie. A încetat să își mai vadă prietenii. Nimeni nu părea să înțeleagă prin ce trecea.

Nimeni nu voia să audă despre Luca. „Mi-au spus că ar trebui să încep să acționez în mod normal, din nou”. „Ei au vrut să știe care e problema mea. La urma urmei, a fost ceea ce am vrut!” Prietenii îi spuneau „Încă mai poți avea un alt copil.” Pentru ea, era ca și cum vorbeau despre o ceașcă de ceai spartă dintr-un set, care putea fi înlocuită.

Soții Erdinger au încercat să aibă un alt copil. Au încercat inseminare artificială de trei ori și s-au înregistrat pentru a adopta, dar apoi au renunțat. În cele din urmă, Lisa a reușit să se împace cu ea însăși. A făcut terapie, dar a întrerupt sesiunile după o perioadă scurtă de timp. A spus că a învățat să lase să fie tristă, dar să nu permită ca durerea să o controleze. A revenit la locul de muncă în 2010.

Sentimentele de vinovăție au rămas. Ambii părinți au acum un tatuaj cu stele și cu numele Luca. Lisa a fost la piatra de mormânt a fiului ei de trei sau de patru ori în cei șase ani de la moartea sa. Piatra de mormânt este în formă inimă.

Luca Erdinger*

1 iunie 2008 ✝

„Nu pot să merg acolo”, spune Lisa. „Nu pot să fac asta. Când stau acolo, îmi aduc aminte de ce am făcut. A fost ceva definitiv. Am creat o rană în viața mea, care a fost lipită și închisă, dar care niciodată nu se va vindeca. Eu încerc să accept, dar niciodată nu mă voi ierta.”

Astăzi Lisa și Richard spun că ai au doi fii, dar unul dintre ei nu a supraviețuit.

Benjamin are Sindromul Down

Alina Schadwinkel

„Medicii pot fi oribili”, spune Beata Kowalska*, amintind-și de zilele de după nașterea fiului ei Benjamin. A fost un copil planificat. Chiar după naștere doctorii au informat-o că el are Sindromul Down. „Tot ce am putut gândi a fost: Ce îi lipsește? Are picioare și are mâini.” Soțul ei a fost de acord. „Nu-ți face griji”, a spus el. „Băiatul arată bine. Și e dulce!”

Un test de sânge a confirmat diagnosticul. Părinților li s-a spus că vor avea o mulțime de probleme de înfruntat în viitor. Băiatul va crește, probabil, mai lent decât în mod normal, inima lui ar putea fi deteriorată și el nu se va dezvolta intelectual așa cum alți copii o fac. El ar putea avea nevoie chiar de îngrijire pe tot parcursul vieții. Dar Beata Kowalska a fost mai mult decât încântată de nașterea fiului ei. „De fapt nici nu ascultam cu adevărat ce spuneau ei”, a declarat ea.

Benjamin are astăzi cinci ani, joacă fotbal, dansează, cântă și se duce la un centru de zi care are ca specializări și copiii cu dizabilități. În ultimii ani, Beata Kowalska nu a avut niciodată sentimentul că fiul ei are o dizabilitate. „El plânge și face pe pantalonii la fel ca și ceilalți copii”, spune ea. Uneori, oamenii o întrebă dacă vrea alt copil, un copil „adevărat”. „Nu înțeleg asta”, spune ea. Beata Kowalska și-a modificat viața pentru Benjamin, fără a pune întrebări.

[…]

*Numele au fost modificate de către autori.

Text integral la: http://www.zeit.de/feature/down-syndrome-prenatal-diagnosis-blood-test-decision

Traducere: Ana Maria Avram



Share

Ce oferă un Centru pentru sprijinirea femeii însărcinate din Singapore?

Soluția pe care comunitățile responsabile față de femeile aflate în criză de sarcină au găsit-o în numeroase locuri din lume este sprijinirea instituțională prin centre de sprijin, finanțate de către donatori din comunitate. Iată prezentarea și serviciile oferite de către Centrul pentru sprijin în criza de sarcină Pregnancy Crisis Service din Singapore.

De așa ceva avem nevoie și în România!

Ne dăm seama că sarcina dumneavoastră neplanificată sau posibilitatea ei poate fi o experiență care vă depășește – este posibil să simțiți teamă, grijă, singurătate, o anumită rușine etc. Vrem să știți că suntem aici pentru dumneavoastră în această situație de criză.

 

Vă putem oferi următoarele servicii:

  • Servicii de consiliere – avem o echipă de consilieri specialiști în a te asculta și în a te sprijini în perioada de criză. Veți putea parcurge un proces care vă dă posibilitatea să ajungeți la o perspectivă mai clară a situației dumneavoastră pentru a lua o decizie informată.

  • Teste gratuite de sarcină și colaborare cu cadre medicale profesioniste – lucrăm strâns cu o serie de doctori care vă pot oferi consultații medicale dacă este nevoie (aceasta nu include tratament sau proceduri chirurgicale).

  • Intervenție către părinți – dacă aveți nevoie de ajutor pentru a spune părinților vestea că sunteți însărcinată, vă putem ajuta.

  • Asistență financiară

  • Consiliere premaritală – dacă luați în considerare căsătoria, vă putem ajuta să vă decideți dacă trebuie să faceți cest pas și cum să vă pregătiți pentru el.

  • Colaborare cu instituțiile de învățământ – dacă studiați, vă putem ajuta să discutați un plan șu școala dumneavoastră pentru ca studiile să vă fie cât mai puțin afectate.

  • Adăpost – dacă aveți nevoie de locuință sigură pe perioada sarcinii, vă putem ajuta.

  • Colaborare cu Agențiile de Adopții – dacă luați în considerare încredințarea copilului dumneavoastră spre adopție, pentru a fi îngrijit și iubit de o familie potrivită, să putem sprijini.

  • Colaborare cu consilieri juridici

  • Colaborare cu alte agenții de consiliere (personală, terapie de cuplu, consiliere familială).

Ce promite SCS:

  • Sprijin non-stop la numărul de telefon pentru situații de criză din partea voluntarilor.

  • Oferirea de ajutor fără prejudecăți, discriminare rasială, religioasă sau xenofobie.

  • Discreție – identitatea, precum și informațiile personale, rămân strict confidențiale.

  • Un număr de telefon la care puteți apela oricând pentru programări la ecografie și teste de sarcină.

Pentru a ajuta o femeie în criză de sarcină, puteți:

  • Să o ascultați

  • Să o încurajați.

  • Să NU O JUDECAȚI.

  • Să îi recomandați să ne contacteze pentru ajutor.

Date de contact:

24/7 hotline: 6339 9770

E-mail: help@pregnancycrisis.sg

Sursa: http://pregnancycrisis.sg

Traducere și adaptare: Maria Romanescu



Share

Dar eu nu am niciun cuvânt de spus pentru copilul meu?

„Sunt însărcinată și sunt speriată. Prietenul meu a încremenit când i-am spus. Mi-a spus: „Scapă de el. Nu suntem gata să avem copii. Alege: ori eu, ori copilul!”. Dar eu nu am niciun cuvânt de spus pentru copilul meu?

 

Share

Marșul pentru viață 2019

Descarcă de mai jos foto profil/cover FB și pancarte Marșul pentru Viață:

2%

Donează

RO25BTRLRONCRT0V17367901 - LEI RO10BTRLEURCRT0V17367901 - EURO RO50BTRLUSDCRT0V17367901 - USD
BANCA TRANSILVANIA, SUCURSALA LIPSCANI, BUCUREŞTI

Arhivă Blog