de Ştefana Totorcea, Ştiri pentru viaţă

La conferinţa „Biologie şi Persoană. O perspectivă teologică asupra adopţiei”, care a avut loc pe 24 martie 2014, la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, părintele Nicolae Tănase, iniţiatorul şi sufletul proiectului de la Valea Plopului, a oferit o perspectivă creştină, teologică şi totodată profund umană, asupra practicii adopţiei şi a situaţiei copilului adoptat. Vă prezentăm în continuare câteva extrase din conferinţă.

„Este de preferat ca o familie să aibă propriii copii şi să şi adopte câţiva: se distruge egoismul şi se contribuie puternic la formarea caracterelor celorlalţi, pentru că se loveşte în comoditate şi se exersează în mod practic credinţa”, a explicat invitatul conferinţei, părintele Nicolae Tănase, în prezenţa pr. dr. Gheorghe Holbea, prodecanul Facultăţii de Teologie „Justinian Patriarhul”, a Alexandrei Nadane, preşedintele Asociaţiei Studenţi pentru Viaţă, şi a unei numeroase audienţe formate din studenţi la diverse facultăţi şi specializări din Bucureşti.

Ce înseamnă trauma adopţiei pentru un copil.

Părintele Nicolae Tănase: „Când citim la botez lepădările, iar copilul plânge, îl dau la mamă şi văd că imediat tace. Când împărtăşim copiii, suntem dreptaci şi e important ca mama să înveţe să ţină copilul pe dreapta. Mamele se învaţă greu asta. Ele ţin instinctiv copilul pe stânga, cu capul spre inimă. Copilul tace pentru că îl ţine lângă inimă şi recunoaşte ritmul bătăii inimii mamei. Noi am luat odată în îngrijire un copil care avea doar trei zile. Până la vârsta de trei săptămâni, copilul acesta a avut fruntea încruntată – ceva de necrezut la un copil. Copilul nu poate să se încrunte. I-a luat trei săptămâni să realizeze că nu mai era mama. Încruntarea era lipsa acelei inimi ce bătuse pentru el şi cu care se obişnuise când era în burtă. Un copil adoptat are o problemă, fiindcă e un dezrădăcinat şi resădit.”

E bine să ştie copilul că a fost adoptat? Când îi spunem?

Părintele Nicolae Tănase: „Copilul ar trebui să ştie că a fost adoptat, fiindcă oricum el află. Copilul adoptat doreşte să-şi vadă mama. Nu e de preferat, dar doreşte. Are dreptul să o facă după 18 ani. Se re-echilibrează, îşi aduce aminte comportamentul mamei respective. Dacă reuşeşti să îi spui pe la doi ani copilului că l-ai luat de la altă mămică, şocul nu va fi prea mare. Nu prea convine, dar psihologic, este bine să facem aşa.”

Problemele emoţionale ale copiilor adoptaţi

Părintele Nicolae Tănase: „Cu propriii copii poţi păţi multe, dar cu copilul adoptat? Dar să nu ne temem de probleme. Noi, creştinii, trebuie să căutăm probleme. Mai bine decât să ne vină ele. Nu putem să ne mântuim fără cruce. Cu cât un copil e mai amărât şi mai prăpădit, cu atât mai bine. Eventual să ne şi rugăm să ne dea Dumnezeu unul cu probleme. Ca să avem cui da dragostea noastră.”

Adopţia din perspectiva teologiei creştine

Părintele Nicolae Tănase: „Iisus Hristos este fiul lui Dumnezeu, născut mai înainte de timp din tată fără mamă şi întrupat în timp în Sfânta Fecioară Maria de la Duhul Sfânt, fără de tată. Iisus Hristos nu e întemeietor de religie, ci Fiul lui Dumnezeu, deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. De pe cruce, ne-a încredinţat, prin Ioan Evanghelistul, Maicii Sale. Noi suntem fraţi. De aceea spunem «Tatăl nostru», nu «Tatăl meu». Când eu şi cu tine avem acelaşi tată, înseamnă că suntem fii. Fiii aceluiaşi Tată. Hristos ne-a permis să fim fraţi cu El. Asta înseamnă că, pe lângă Fiul Unul Născut, Tatăl ne-a adoptat şi pe noi. Noi suntem fiii lui Dumnezeu după har, nu după fiinţă, precum Hristos, ci prin înfiere. Iar noi, fiind după chip şi asemănare cu Dumnezeu (avem raţiune, gândire şi sentiment, acesta e chipul lui Dumnezeu în om), trebuie să-L imităm pe Dumnezeu. Dumnezeu ne-a adoptat, să adoptăm şi noi.”

Foto: Cezar Machidon (https://ro-ro.facebook.com/CezarMachidonPhotographer)

Citeşte în continuare: Cum ne pregătim pentru adopţie; Adopţia ca rană a sufletului mamei; Adopţia ca manifestare a respectului faţă de persoana umană

Share