cochet

Laurent Cochet, expat francez, ne vorbește despre viața de cuplu, creșterea copiilor și noile ideologii care afectează familia naturală.

Ce semnificație are pentru dumneavoastră ideea de familie și cum ați compara situația din Franța cu cea din România?

Pentru mine, familia este piatra de temelie pe care se construiește societatea. În funcție de starea familiilor, se poate evalua sănătatea întregii societăți. Familia este locul unde înveți prima dată cum să te situezi în lume și să te comporți cu ceilalți. Aici experimentezi satisfacția de a te face auzit și luat în seamă, dar înveți și să suporți nemulțumirea sau chiar frustrările de a nu fi întotdeauna tratat după cum tu însuți crezi că ți se cuvine, sau de a nu primi întotdeauna ceea ce îți dorești. Pentru că, de exemplu, trebuie să împarți lucruri cu alții: de la jucării până la atenția părinților, care s-ar putea să nu-ți fie mereu alături la nevoie. Uneori poți chiar să te consideri victima unei neînțelegeri sau — mai rău — a unei nedreptăți, fiindcă părinții au luat o decizie nepotrivită din punctul tău de vedere, sau pentru că ultima dată cu fratele tău sau cu sora ta au fost mai puțin severi decât cu tine. În sânul familiei devii uneori furios, pentru că nu înțelegi o decizie sau nu-ți poți exprima părerea, deoarece nu ți se cere, iar tu nu poți accepta asta!

De fapt, pentru mine familia este locul de unde ar trebui să pornim în viață ca oameni liberi, adică persoane capabile să aleagă o cale bună de urmat. Vei face asta cu ajutorul instruirii primite la școală, care vine să completeze ceea ce ai primit din familie. În acest scop, trebuie să accepți faptul că unele lucruri îți sunt impuse de părinți pentru că, atunci când ești tânăr, nu știi ceea ce e bun pentru tine. Și mai trebuie și să accepți imperfecțiunile părinților: aceștia pot și ei greși, chiar dacă își dau silința. Cu toate acestea, treptat, balanța dintre lucrurile care îți sunt impuse și cele pe care le decizi tu însuți începe să încline spre decizia ta pentru simplul motiv că tu devii pregătit pentru aceasta. Asta este familia.

Dacă e să luăm în considerare diferențele dintre situația familiei în România și, respectiv, în Franța, aș spune că impresia mea este că în România starea familiei s-a păstrat mai puțin alterată decât în Franța, în sensul că familiile „tradiționale” din România sunt mai viguroase decât cele din Franța. De exemplu, mi se pare că românii au păstrat mai bine tradiția de a petrece timpul împreună cu ocazia sărbătorilor religioase. Aceasta este evident de Paști, care este mai important chiar decât Crăciunul în România. Ceea ce nu mai este cazul în Franța, unde oamenii mai petrec ceva timp împreună de Crăciun, care rămâne un eveniment important, dar nu la fel de mult și de Paști. În realitate, semnificația Crăciunului în Franța nu mai e demult una religioasă, acesta devenind un adevărat simbol al societății contemporane: consum nelimitat, alimentat de publicitate masivă. Chiar și o societate care l-a ostracizat pe Dumnezeu are nevoie de simboluri, iar uneori e chiar mai simplu să le păstrezi pe cele deja existente!

Acestea fiind spuse, cu tot respectul meu pentru poporul român, pe care chiar îl apreciez, nu pot spune și că am încredere că societatea românească își va putea păstra în continuare nealterat acest specific. Chiar dacă pare mai puțin secularizată decât cea franceză, cred că societatea „patriarhală” și deschiderea masivă către societatea de consum (dovedită de numărul incredibil de mare de mall-uri, de faptul că sunt deschise și duminica, precum și de impactul vizual al publicității care împânzește orașele — în special Bucureștiul) nu vor putea coexista fără să ajungă cândva în conflict.

Din nefericire, cred că viitorul apropiat tinde mai degrabă spre dislocarea structurilor tradiționale, precum familiile, care s-au păstrat destul de bine până acum. Iar accelerarea migrației spre țările occidentale secularizate nu este deloc în măsură să combată această tendință. Dimpotrivă. Cred că familiile se vor confrunta cu multe dificultăți din cauza migrației, care va aduce cu sine idei și comportamente noi într-un mediu care nu este pregătit pentru astfel de provocări, iar familiile se vor destrăma.

Ce înseamnă copiii pentru familia dumneavoastră?

Copiii reprezintă o sursă uriașă de fericire în aceste „vremuri grele”. Mai ales în ziua de azi, când oamenii sunt atât de preocupați doar de ei înșiși, copiii reprezintă și ocazia unică de a nu ne mai concentra exclusiv pe propria persoană. Ei îți cer multă energie, dar îți și dau înapoi mult. Înveți multe despre tine însuți în prezența lor.

Pentru mine, copiii sunt consecința naturală a oricărei noi familii. Venirea lor pe lume este un lucru de la sine înțeles. Când te căsătorești, rezultatul firesc al acestei uniri sunt copiii. În afara situațiilor speciale și dureroase în care e vorba de infertilitate, care apar tot mai des în ultimul timp, dar care rămân excepții de la regulă, nu-mi pot imagina o familie fără copii, pentru simplul motiv că aceștia întruchipează puterea vieții care va continua și după ce noi nu vom mai fi.

După părerea mea, principala problemă în Europa de azi este că nu ne mai vedem într-o continuitate care are un început și se îndreaptă către un țel. O discuție despre originea și motivele acestei situații ar putea dura ore întregi, dar rezultatul rămâne același: suntem blocați într-un prezent în care nu mai știm de unde venim și încotro ne îndreptăm. Prinși la mijloc, ne e teamă să înaintăm. Așa că am vrea să rămânem tineri pentru a ne păstra toate opțiunile deschise, ceea ce este zadarnic din moment ce nu avem scopuri. Amânând momentul în care încep să se considere adulți, prin urmare amânând momentul angajamentelor serioase, oamenii amână în general și nașterea de copii, vrând să controleze totul: să decidă când să aibă copii, iar curând și mai mult decât atât. Astfel, per ansamblu, pierdem legătura cu propria fire, în sensul că nașterea de copii a devenit ceva planificat: mai întâi eviți să o faci ani la rând fiindcă ți se pare că e un obstacol care îți închide o serie de posibilități, apoi în cele din urmă decizi să ai copii, fiindcă natura (încă) își spune cuvântul și încă mai există (oare pentru cât timp de acum încolo?) „presiunea socială” în acest sens. Pe scurt: nu mai vrem mulți copii, îi vrem cât mai târziu și, desigur, perfecți — ceea ce e parțial posibil azi și știința promite să devină perfect fezabil în curând.

Pentru mine, aceasta reprezintă un exces care vine în contradicție cu felul în care înțeleg eu conceperea de copii: e o irupere a vieții, o consecință firească a iubirii care depășește confortul nostru și planurile pe care încercăm să ni le facem. Asta nu înseamnă că nu mai trebuie să raționalizăm și să luăm în considerare anumiți factori temporali atunci când contemplăm posibilitatea de a avea copii. Dar cred că este important să nu ne lăsăm dominați de planurile pe care le facem și să avem o atitudine deschisă față de viață.

Ce simțiți că aduce soția, prin faptul că este de celălalt sex, în viața dumneavoastră?

O diferență autentică și o complementaritate care cu greu pot fi definite. E ceva ce experimentezi în viața de zi cu zi, nu un subiect care poate fi ușor conceptualizat.

Cele mai bune exemple de diferențe se văd, cred eu, în relația pe care fiecare dintre noi o are cu copiii.

Din experiența mea de până acum, care reprezintă viața alături de copii mici cu vârste cuprinse între 1 și aproape 5 ani, diferența de abordare stă în felul în care noi doi judecăm comportamentul copiilor de sex opus față de al nostru.

Aș putea spune că soția detectează într-o mai mare măsură „manipulările” la care sunt supus de către fetița mea, iar eu detectez mai bine slăbiciunile pe care ea le manifestă față de băiatul nostru. E incredibil cât de repede se instalează seducția și manipularea (chiar dacă în mod inconștient) în relația cu propriii noștri copii. E o adevărată provocare să găsești echilibrul optim în comportamentul față de ei și, din experiența mea, echilibrul acesta e mai ușor de găsit în relația tată-fiu decât în relația dintre tată și fiică. Soția, fiind femeie, detectează mai bine contextul anumitor situații și mă ajută să adopt atitudinea potrivită.

În plus, chiar cred, pentru că mi-am dat seama de asta pe propria piele, că complementaritatea sexelor este cheia educației, cel puțin în primele etape de viață ale copilului (ca să nu generalizez și să rămân la cele pe care le cunosc). Este, într-adevăr, evident că tatăl nu are același rol ca mama. Mama este cea care hrănește și îngrijește fizic copiii, astfel încât tot ce face ea la început are legătură cu contactul fizic, carnal, cu copiii. Tatăl este cel care are autoritatea să impună separarea ei de copii. Dormind în pat cu soția sa, copiii care vor să fie mereu cu ea sunt nevoiți să își dea seama că acest lucru nu este posibil. Cred că toți cunoaștem câte o familie în care au început să ia cu ei în pat copilul mic care plângea, fiindcă li se părea mai practic… Dar în final tatăl a ajuns să doarmă pe canapea!

Cred că cele mai multe probleme pe care unii părinți le au cu copiii lor sunt legate de faptul că am pierdut cu toții sensul cuvintelor precum „loc” sau „rol”. Poate părea conservator, de aceea vreau să precizez că nu promovez imobilismul social. Dar unele realități nu se schimbă și cred că printre acestea se numără și fundamentele vieții de familie, care sunt intangibile.

fdf

La marșurile organizate de „La Manif Pour Tous” pentru protejarea familiei naturale în Franța, în anul 2014, au participat între câteva zeci de mii și 500.000 de persoane

În discursul public se instaurează o dihotomie: dacă ești pentru valorile naturale, înseamnă că ești retrograd, bigot, iar, mai nou, dacă ești deschis oricăror schimbări, înseamnă că ești civilizat, democrat. Practic, se creează două clase care sunt prezentate în conflict și cea care este la putere acum va fi curând invitată să o distrugă pe cealaltă, le fel cum au divizat comuniștii societatea. Cum vedeți această împărțire?

Nu cunosc toate subtilitățile contextului românesc și mă miră să aud această formulare, pe care nu aș fi aplicat-o în mod spontan la realitățile românești. În schimb, este o descriere destul de exactă a situației din Franța, care a devenit tot mai vizibilă anul trecut, cu ocazia dezbaterilor cu privire la așa-zisa „căsătorie pentru toți”, pentru care guvernul socialist a reușit să obțină aprobarea Parlamentului.

Acest tip de discurs public este exasperant, deoarece tinde, așa cum subliniați, să-i discrediteze pe toți cei care gândesc altfel, cam la fel ca pe vremea comunismului la care faceți aluzie. Iar ingredientele luptei sunt și ele tot cam aceleași: negarea realității în favoarea unei ideologii fără niciun fundament empiric, dar prezentată în mod obligatoriu mai bună decât realitatea, care pare destul de dezamăgitoare. Se pare că realitatea e pentru țăranii care nu știu să conceptualizeze și au creierele atrofiate. Și că sufletele frumoase sunt generoase și se depărtează de realitatea plicticoasă prin conceptualizare.

Și atunci țărănoii reacționari sunt combătuți la derută: sunt mistificate cuvintele și ești împiedicat să spui lucrurilor pe nume, votându-se legi care permit vânarea oamenilor pentru opinia lor. Desigur, totul se face în mod foarte subtil, nu se recunoaște niciodată că prin aceasta se atentează la libertatea de exprimare. Cum scopul este „combaterea fasciștilor”, una-două mistificări nu strică: nu le poți acorda libertate dușmanilor libertății, spuneau adepții revoluționarului francez Robespierre în perioada Terorii. Și astfel, opozanții sunt discreditați în cea mai pură tradiție marxistă, acuzându-i de fascism din clipa în care emit un punct de vedere care nu corespunde ideologiei promovate. Cu proxima ocazie li se înscenează și un proces de obscurantism, pentru că profesează idei „respingătoare”: nu încercați în Franța să vă puneți întrebări cu privire la fundamentarea legii de liberalizare a avortului (o menționez pe aceasta pentru că, dintre toate subiectele, cred că despre ea se poate discuta cel mai puțin, de parcă ți-ai propune repunerea pe tapet a pedepsei cu moartea – ca și cum ar avea vreo legătură!). Veți fi imediat inclus în aceeași categorie ideologică cu persoane prea puțin recomandabile, care amintesc de momentele cele mai sumbre ale istoriei noastre! Dacă veți încerca să explicați că unele acte pot fi condamnate fără a trimite oamenii la eșafod pentru ele, veți fi și mai neînțeles, căci sistemul nu face nicio diferență: dacă se simte amenințat, este capabil să ostracizeze fără speranță de redresare pe oricine aduce în discuție chestiunea. Este un fel de pedeapsă cu moartea simbolică, socială, mai blândă în aparență decât moartea fizică, dar mult mai redutabil eficace decât aceasta.

Singura problemă a acestei desfășurări de forțe este că începe să-i obosească pe oamenii de bună-credință și de bun simț care, slavă Domnului, încă mai sunt destul de numeroși.

Cred că vom asista la o revenire a valorilor tradiționale, pentru că sistemul și oamenii care promovează această diviziune în sânul societății, pentru a-și impune propriul model, sunt la capătul puterilor în Occident. De fapt ei nu au niciun model, iar eșecurile sistemului pe care îl reprezintă sunt evidente: oamenii constată azi ravagiile produse de un mod de viață prezentat drept panaceu ani în șir, dar care se fundamentează pe o concepție lipsită de libertate, care se rezumă la a face ceea ce ni se spune și care ne face de fapt sclavii propriilor capricii și dorințe.

Prin urmare, cred că vom trece printr-o fază de reconstrucție a instituțiilor prost gestionate în ultimele patru decenii, iar prima dintre acestea este familia. Dar să nu ne facem iluzii: aceasta nu va avea loc peste noapte și fără accidente, căci nivelul de infiltrare al promotorilor „dezordinii” rămâne ridicat, iar abandonarea terenului cultural și mediatic de către „conservatori” nu se repară de azi pe mâine. Trebuie recucerite sferele de influență pentru a inversa mersul lucrurilor pentru totdeauna.

Cred că măsurile pozitive de protecție sunt întotdeauna binevenite, dar nu acestea vor proteja familiile. Singurul lucru care poate avea un impact real ar fi conștientizarea pericolelor actuale și implicarea tuturor oamenilor de bună-credință în combaterea evoluției actuale, pe care mulți o văd drept inevitabilă, iar alții chiar bună și dezirabilă (eu nu mă includ printre aceștia din urmă, sper că s-a înțeles).

Cea mai bună apărare a familiei naturale este menținerea în sânul societății de familii solide și exemplare, care dau mărturie în fața contemporanilor și pot să-i convingă. În acest scop, mi se pare că e nevoie să adoptăm și armele momentului: implicarea în politică și consolidarea societății civile, deoarece politica, așa cum o cunoșteam noi în democrația reprezentativă, pierde prea repede din vedere interesul general. Doar o societate civilă vie, puternică și matură poate să-și spună cuvântul, din punctul meu de vedere. Aceasta este ceea ce se petrece acum în Franța, chiar dacă nu la un nivel satisfăcător, și ceea ce în mod tragic cred că îi lipsește României la ora actuală.

de Laurent Cochet

Share