Tag Archives: copil nenăscut

Presată să facă avort, o mamă și a salvat fetița

De multe ori vestea unei sarcini neașteptate provoacă disperare, frică, incertitudine. Când partenerul nu-și asumă responsabilitatea, o minte pe femeie sau o obligă să aleagă între el și copil, ea simte că lumea se prăbușește în jurul ei. Din fericire Angi a găsit sprijin la un centru pentru femeile în criză de sarcină din Miami care salvează anual mii de mame și copii.

Mărturie din cartea  „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”

Asemenea multor cazuri, atunci când am aflat că sunt însărcinată, prima reacție a mea a fost de șoc. Nu puteam să cred că eram însărcinată. Dar, spre deosebire de alte femei, șocul meu nu avea nimic de‑a face cu bucuria pe care o simțeam – iar bucuria inițială nici nu a durat mult.

De fapt, a trebuit să ajung la o clinică de avort și să ies de acolo pentru a‑mi dau seama cât de disperată era situația mea. Și chiar acolo – în cel mai puțin probabil loc – Dumnezeu mi‑a dat putere să‑mi salvez fiica și să îmbrățișez calea pe care El mi‑a adus‑o prin scumpul sânge al Fiului Său.

Mi s‑a spus că nu voi fi în stare să concep un copil din cauza unor probleme medicale, așa că vă imaginați bucuria care m‑a cuprins când am aflat că eu, dintre toți oamenii!, eram însărcinată.

De fapt, înflăcărarea mea m‑a orbit să văd realitatea. Prietenul meu vedea această sarcină nu ca o binecuvântare, ci ca o „problemă” care poate fi rezolvată prin avort.

Poate de asta nu am înțeles ce voia să spună când el mi‑a spus că a făcut o programare la cabinetul unui medic.

Am presupus că el mă sprijinea, dar nu puteam să greșesc mai mult! Când am ajuns pentru programarea mea, nu am văzut niciun semn care să arate că acolo e unui birou de medic, și am început să mă simt un pic incomod.

Am urcat pe niște scări înguste și slab iluminate cu pete pe covor. Eram speriată. Pentru mine, toate acestea nu arătau a cabinet medical.

Cum am ajuns înăuntru, m‑am uitat în jur și am văzut mai multe femei în sala de așteptare, toate cu același aspect grav și trist pe fețele lor. Am simțit că un aer de disperare grea domina acea cameră. Doamna de la fereastra ghișeului mi‑a înmânat un dosar cu niște hârtii în el și mi‑a spus să le semnez.

M‑am uitat la antet și atunci mi‑am dat seama unde eram. Prietenul meu m‑a adus la o clinică de avort!

Am împins dosarul înapoi sub divizorul de sticlă de la recepționer și am spus: „Nu semnez nimic!” M‑am uitat la prietenul meu și am țipat: „Acesta nu este un cabinet medical! M‑ai adus la o clinică de avort!

Toate femeile din sala de așteptare se uitau la mine. Trebuie să fi fost ceva neobișnuit. Eram vizibil enervată.

Prietenul meu a încercat să pună brațul în jurul meu să mă liniștească, dar l‑am împins. Imediat, au apărut două femei și mi‑au cerut să vin cu ele pe un hol.

Am refuzat: „Nu vreau să fac acest lucru, voiam doar să fac o programare pentru a obține o ecografie!” Mi‑au spus că au înțeles, că era momentul să înceapă programarea mea. Nu trebuie să semnez nimic, și am putea merge doar pentru a face o ecografie.

Privind înapoi, îmi dau seama că trebuiau să mă ducă departe de celelalte femei care așteptau cât mai repede posibil, înainte de a mai face încă o scenă. Afacerile sunt afaceri, până la urmă.

Am fost de acord și le‑am urmat pe hol într‑o cameră mică, dezolantă, cu o masă și un aparat cu ultrasunete.

Tehnicianul a spus: „Ești însărcinată în șase săptămâni, asta e bine. Va trebui doar să iei niște pastile.”

Deși eram într‑o cameră mică, monitorul de la aparatul cu ultrasunete era pus departe de masă, astfel încât nu am putut vedea ce era pe ecran. Am întrebat dacă aș putea să‑mi văd copilul.

„O, dragă”, a spus ea. „Nu e nimic de văzut, este doar un ghem mic de celule.

Noi nu avem prea mult timp. Dacă aștepți prea mult timp, va trebui să faci operație. Pastilele sunt cel mai ușor mod de a avea grijă de problema ta, scumpo!”

Mi‑a venit greață. M‑am uitat la prietenul meu și i‑am spus că trebuie să plecăm imediat. Ea ne‑a condus afară din cameră și am continuat să mergem pe hol spre casa scărilor din spate. Era la fel ca orice altă scară, dar erau pete închise la culoare pe mocheta de pe trepte.

Abia atunci am realizat: aceste pete au fost făcute de către femeile care au părăsit clinica, au vomat pe drumul lor spre ușa din spate și spre stradă.

Eram foarte supărată. Am fost rănită cumplit și aveam inima frântă. Îl iubeam pe prietenul meu și am vrut ca și el să fie fericit. În plus, el era singura persoană pe care o cunoșteam din Miami. M‑am mutat în Miami dintr‑un alt stat doar ca să fiu cu el. M‑am simțit atât de singură, atât de vulnerabilă.

I‑am spus că vreau să păstrez copilul. El mi‑a dat un ultimatum: fie îl păstrez pe el, fie îl păstrez pe „ăla”

Prietenul meu a continuat să‑mi spună că nimeni nu o să mă vrea dacă am un copil ca „bagaj”. După cum spunea, eram pe punctul de a deveni o femeie săracă, tristă și singură dacă păstram copilul. În plus, copilul nu ar avea o șansă la o viață bună.

Chiar în mijlocul acestei discuții care mă făcea să tremur, el a făcut o promisiune. Daca aș avorta, am putea stabili o dată în care să ne căsătorim. Apoi am putea avea din nou o sarcină și am face totul „ca la carte”.

Eram disperată, eram confuză, și nu știam ce să fac. Simțeam că nu eram în stare să continui singură și nu voiam să‑l pierd pe el. Așa că, chiar dacă trecusem prin aceea experiență traumatizantă de la clinica de avort, am început să iau în considerare avortul. M‑am simțit prinsă în capcană.

Am căutat on‑line mai multe informații despre avort. Atunci am dat peste saitul celor de la Heartbeat din Miami – care tocmai deschiseseră clinica de sprijin în criza de sarcină cu câteva săptămâni înainte. Am sunat și am făcut o programare pentru a mă întâlni cu Jeanne Pernia.

Atunci când Jeanne mi‑a împărtășit povestea ei, mi‑am dat seama că nu eram singură. Nu voi uita niciodată cum m‑a făcut să mă simt. Pentru prima dată de când am aflat că eram însărcinată, am simțit ca totul va fi în regulă, chiar dacă asta însemna că mi‑aș pierde prietenul.

Deodată mi‑am dat seama că aveam dreptul de a decide ce voiam să fac. Nu aveam nevoie de permisiunea prietenului meu, ca el să „accepte” copilul meu. Era alegerea lui dacă nu voia să se implice. Dacă aș fi vrut să păstrez copilul meu, el nu mă poate forța să distrug viața prețioasă care înflorește în mine.

M‑am simțit stăpână pe situație, sprijinită și plină de speranță. Bineînțeles, asta nu însemna că va fi ușor. Am discutat cu Jeanne despre acest lucru și despre sentimentele mele – frică, incertitudine, atât de multe emoții care copleșesc o femeie care se confruntă cu o sarcină neașteptată.

Jeanne m‑a ajutat să fac față acestor sentimente și m‑a ajutat să anticipez modul în care o să mă simt în lunile următoare. Asta mi‑a dat puterea de a rezista tentației de a accepta ce mi‑a fost oferit mai întâi ca singura mea opțiune atunci când presiunea și anxietatea mă doborâseră, avortul.

Jeanne m‑a încurajat să am încredere în Dumnezeu și în planul Său pentru viața mea. Așa am și făcut.

În planul lui Dumnezeu, El a lăsat un hoț să spargă sediul Heartbeat și să fure ecograful cu doar câteva zile înainte să merg la centru. Am fost dezamăgită că nu am putut să‑mi văd copilul atunci, dar Jeanne mi‑a dat un model de plastic ca să îmi arate cam cum este copilul meu în acel moment din sarcină.

A devenit atât de clar pentru mine că acest copil era mult mai mult decât ghemul mic de celule din minciunile de la clinica de avort. Acesta era copilul meu.

Mai port și acum cu mine acel model fetal mic de plastic pentru a‑mi aduce aminte de modul în care Dumnezeu a lucrat pentru a‑mi salva fiica și pe mine.

Când m‑am întors pentru o ecografie – cu modelul fetal în mână – mi‑am dat seama de ce nu mi‑a permis asistenta de la centrul de avort să văd ecranul. Ecograful arată cum se mișcă copilul, că e viu! Văzându‑mi fiica mea mișcându‑se în interiorul meu m‑am convins de un lucru. În niciun caz nu îmi voi avorta copilul!

Până acum, centrul Heartbeat din Miami a salvat 24.000 de copii și pe mamele lor din tragedia avortului. Fiica mea și cu mine am fost numărul 3 în istoria salvatoare de vieți a acestei incredibile misiuni.

Gândindu‑mă la acele zile, chiar dacă mi‑a fost de multe ori frică, am ales să am încredere în Dumnezeu și să mă las condusă de El. M‑am ocupat mult să învăț să fiu o mamă bună și am muncit din greu pentru a‑i oferi o viață bună minunatei mele fiice.

Când fiica mea era bebeluș, l‑am cunoscut pe cel care avea să devină soțul meu. Și el avea o fiică. Ne‑am căsătorit după un an. Familia noastră a continuat să crească, iar acum suntem o familie de șapte persoane. Este un privilegiu și o plăcere să fiu MAMI pentru familia noastră și sunt atât de recunoscătoare pentru asta!

Prima mea fiică este o fetiță extrem de ageră și este excepțională. Este grijulie, isteață și plină de viață. Nu‑mi vine să cred cât de aproape am fost să o pierd! Ce s‑ar fi întâmplat dacă nu aș găsit centrul Heartbeat din Miami? Ce fel de coșmar ar fi fost viața mea, dacă nu m‑ar fi ajutat ei? Viața mea s‑a schimbat în totalitate prin acest colac de salvare care a fost vital, care este cu adevărat condus de îngeri aici, pe pământ.

Este incredibil când mă gândesc că eu sunt doar una din cele 24.000 de femei cărora le‑a fost dată posibilitatea de a experimenta această viață minunată care este maternitatea, datorită femeilor ca Jeanne, pe care o folosește Dumnezeu în fiecare zi, pentru a salva vieți ca ale noastre.

Angi Stillewell, 38 ani, Miami, SUA

22 septembrie 2016

Sursa: Pregnancy Help News

Traducere: revista „Pentru Viață” nr. 6/2017

Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.

Share

De la cunoașterea realității crizei de sarcină la proiectul de țară vital al românilor: prețuirea darului vieții și sprijinirea femeilor în criză

Foto: Pixabay

Argumentul cărții „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”

În viața noastră puține sunt lucrurile al căror impact uriaș este atât de puțin înțeles precum criza de sarcină.

Este vorba despre scurta perioadă din viața unei femei însărcinate în care avortul apare ca o altă opțiune pe lângă continuarea sarcinii și nașterea copilului.

Criza de sarcină apare în cele mai diverse situații de viață. Astfel, experiența directă și bibliografia teoretică arată că nu există niciun element care să elimine a priori posibilitatea apariției crizei de sarcină: nici starea financiară, nici statutul social ori marital, nici absența sau numărul copiilor, nici vârsta, nici nivelul intelectual, educațional și cultural, nici starea de sănătate a femeii, nici calitatea relației cu tatăl copilului, nici opinia familiei ori a prietenilor, nici afilierea ori practica religioasă a mamei, tatălui, familiei, nici măcar împrejurările concepției și starea de sănătate a copilului, de exemplu atunci când copilul a fost așteptat ani la rând și este deplin sănătos… În realitate, oricând poate apărea un element care să determine criza de sarcină.

De aceea, pentru a fi cu adevărat alături de femeia în criză de sarcină este nevoie de cele mai diverse abordări, potrivite fiecărei situații de criză: de la formele cele mai simple, cum este o discuție de 15 minute, până la sprijinirea emoțională și materială pe mai mulți ani de zile.

Cele mai multe dintre mărturiile cuprinse în acest volum au fost așternute în scris în anul 2016, când s‑a încercat pentru prima dată tipărirea unei cărți de mărturii despre criza de sarcină. Avorturile prezentate sunt avorturi la cerere. Majoritatea numelor de persoane și localități sunt anonimizate, doar în cazul autoarelor care au menționat explicit că nu doresc anonimizarea păstrându‑se numele real. Datele calendaristice sunt reale. Dacă nu este specificată o sursă, mărturiile sunt preluate de pe site‑urile destinate crizei de sarcină femeifericite.com și ­avorturiregretate.ro.

Mărturiile sunt experiențe de viață, sunt lucruri trăite a căror realitate nu poate fi anulată de nicio ideologie și nicio invocare a drepturilor și libertăților.

Este cutremurătoare distanța uriașă dintre gingășia dragostei materne și înverșunarea violentă a presiunii exterioare pentru avort.

Mărturiile arată că, după cuvântul scripturistic despre deplinătatea vieții intrauterine „Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m‑ai alcătuit în pântecele maicii mele” (Psalmul 138, 13), al doilea element relevant în problematica vieții și a avortului este gravitatea crizei de sarcină. Cât de adevărată este afirmația Fredericăi Mathewes‑Green: „O femeie nu doreşte să facă avort aşa cum doreşte o îngheţată sau un Porsche, ci ca un animal prins în cursă care îşi roade picioarele pentru a scăpa!”

Majoritatea mărturiilor se încadrează într‑unul dintre cele două tipare:

– criză de sarcină, frică, lipsă de sprijin, avort, durere, regret;

– criză de sarcină, frică, sprijin, curaj, naștere, efort, bucurie.

În criza de sarcină, frica este de neocolit: frica de ce va spune tatăl copilului, părinții, rudele, prietenii, colegii de serviciu, frica de a nu avea bani, locuință, putere de a face față situației, frica de un viitor pentru care nu s‑a făcut niciun plan. Frica nu este ea singură decisivă, ci contează dacă există sau un cineva care să sprijine.

Circa 80% din cazurile de criză de sarcină s‑ar putea rezolva în mod fericit dacă femeia ar primi sprijin din partea tatălui copilului. Dar un factor‑cheie în criza de sarcină și în decizia femeii de a face avort este violența din partea tatălui copilului, de la presiunile verbale, până la violența fizică gravă. Cel puțin 60% dintre avorturi sunt consecințe ale presiunilor partenerului de viață. Este șocant să constați câtă înverșunare poate apărea împotriva micuței ființe a cărei viață pâlpâie.

Adunarea acestor mărturii într‑un volum nu este menită să învinovățească, să acuze, să judece pe nimeni – nici pe femei, nici pe tații copiilor, nici familiile lor, prietenii lor, colegii lor, nici pe doctori și personalul medical, nici pe oamenii politici.

Este o mică oglindă a noastră, din ultimele decenii.

De aceea, sperăm ca aceste mărturii să ajungă la cât mai mulți ado­lescenți și tineri, pentru a putea înțelege că au o responsabilitate, să nu aleagă lașitatea și fuga de responsabilitate. Să nu folosească iubirea pe care o femeie o are pentru ei pentru a‑i cere să facă avort, căci aceasta este o desfigurare a masculinității sale.

Sperăm ca aceste mărturii să ajungă la cât mai multe adolescente și tinere, pentru a putea înțelege că o cale ușoară se poate dovedi greșită, iar o cale grea se poate dovedi cea corectă. Să înțeleagă că atunci când un bărbat le cere să facă avort, acel bărbat nu le iubește, ci le folosește și le distruge feminitatea.

Sperăm ca aceste mărturii să ajungă la părinții care cred că viitorul bun al fiicei sau fiului lor se construiește presându‑i să avorteze nepotul lor.

Sperăm ca aceste mărturii să ajungă la bărbații care își folosesc toată puterea de convingere, iar uneori violența verbală, psihică, fizică pentru a obține avortul și degrevarea de responsabilitate.

Sperăm ca aceste mărturii să ajungă la cât mai mulți doctori ginecologi. Dumneavoastră, doctorii ginecologi, sunteți cei prin care se nasc copiii.

Cu mâinile dumneavoastră îi salvați, adesea, pe copii și pe mame în cazul unor sarcini și nașteri dificile.

Dumneavoastră puteți să le spuneți adevărul pe care îl știți mai bine decât oricine: în burtica ta, mămică înfricoșată, este un copil, băiatul sau fiica ta; în burtica ei, tată înfricoșat, este un copil, băiatul sau fiica ta. Nu la naștere „veți avea un copil”. Copilul este deja! Aveți deja un copil.

Dumneavoastră puteți să informați că avortul nu este o procedură 100% sigură, că există riscuri, de la sindrom post‑avort la infertilitate, și aveți dreptul să informați.

Dumneavoastră puteți să oferiți numărul de telefon al unui centru unde poate fi sprijinită femeia aflată în criză de sarcină.

Dumneavoastră aveți dreptul legal al libertății de conștiință să nu curmați o viață.

Dumneavoastră vedeți disperarea, frica, presiunea cu care adesea o femeie intră pe ușa cabinetului.

Dumneavoastră cunoașteți golul și durerea de după.

Dumneavoastră știți ce spune părintele artei și profesiei medicale în Jurământul lui Hipocrate: „nu voi da niciodată unei femei o substanță care provoacă avort”.

Dumneavoastră sunteți specializați în obstetrică‑ginecologie.

Sperăm ca aceste mărturii să ajungă la cât mai mulți clerici. Oameni ai credinței, nimeni nu știe mai bine decât dumneavoastră valoarea sufletului fiecărui om!

Nimeni nu știe mai bine că sufletul este creat de Dumnezeu atunci când trupul e zămislit dintr‑o celulă a tatălui și o celulă a mamei!

Nimeni nu știe mai bine cât de mult bine poate aduce un om în lume și cât de mult rău aduce luarea vieții unui om nevinovat, a unui prunc.

Sunteți cei în fața cărora sufletele oamenilor se deschid și sunteți martorii revărsării de durere sau de bucurie.

Sunteți cei care constată că, în fața morții absurde și a suferinței, doar Dumnezeu poate interveni și de aceea este chemat cu atâta nădejde – așa cum se vede din mărturii.

Unele dintre mărturiile din acest volum sunt scrise la îndemnul dumneavoastră, iar cei care le‑au scris au simțit că astfel îi vor ajuta pe alții.

Vă rugăm, încurajați‑i pe cei care pot vorbi despre momentele dificile să fie mărturisitori pentru a fi de folos celor care vor trece în viitor prin momente asemănătoare.

Sunteți cei prin care vine iertarea, vindecarea, pacea. Sunteți cei care nu judecă, dar nici nu mint numind răul altfel decât rău și binele altfel decât bine.

Sprijiniți femeile în criză de sarcină, îndemnați‑i pe bărbați să își asume responsabilitățile firești față de copilul lor și de mama copilului lor!

Rugați‑vă pentru ca inimile noastre să se deschidă către cei mai mici dintre noi!

Sperăm ca aceste mărturii să ajungă la cât mai mulți oameni po­li­tici. Pentru a înțelege ce se întâmplă cu românii din 1958 până în prezent.

În anul 2018, România sărbătorește Centenarul Marii Uniri. În Primul Război Mondial, în urma căruia s‑a înfăptuit Unirea, au murit circa 1.125.000 de români.

Dar nu în acest război și‑au pierdut viața cei mai mulți români, nici în Războiul de Independență și nici în al Doilea Răz­boi Mondial.

Cei mai mulți români și‑au pierdut viața prin avort: aproape 23 de milioane de avorturi chirurgicale au fost înregistrate oficial doar în spitalele de stat din țară (7,5 milioane în perioada de liberalizare 1958–1966; 7,4 milioane în perioada de restricționare 1967–1989; 7,9 milioane în perioada de liberalizare 1990–2016).

Media în 2016 a fost de 173 avorturi chirurgicale efectuate zilnic în spitalele de stat.

La aceste date, trebuie adăugate următoarele categorii de avorturi, care nu sunt raportate în statisticile din România:

avorturile care se efectuează în clinicile particulare;

avorturile medicamentoase, prescrise în spitalele de stat și în clinicile particulare;

avorturile făcute în străinătate de persoanele tinere și mature aflate la muncă în străinătate, care reprezintă o parte însemnată din populația României aflată în perioada de fertilitate.

Nu este cunoscut nici numărul avorturilor ilegale din perioada regimului comunist, dar și după 1990.

Dacă s‑ar avea în vedere și aceste avorturi, care nu sunt înregistrate în statistici, probabil că s‑ar ajunge la un număr total al avorturilor dublu față de cel din statisticile oficiale.

În Republica Moldova, a cărei populație la 1 ianuarie 2016 era de 3.553.056 locuitori, statisticile arată că în perioada 1960 – 1 ianuarie 2016 au fost înregistrate 2.112.158 avorturi chirurgicale în spitalele de stat. Și pentru Basarabia, în statistica reală ar trebui adăugate avorturile medicamentoase și avorturi făcute de către persoanele tinere și mature aflate la muncă în străinătate.

Aceste date fac ca România și Republica Moldova să se afle pe locurile 5, respectiv 6 în lume în privința numărului de avorturi raportat la populația actuală a țării.

Iubiți poporul acesta și – nu prin coerciție, ci prin sprijin – ajutați‑l să își nască fiii și fiicele pe care îi dă Dumnezeu!

Această carte este menită să ne aducă aminte de milioanele de copii care nu au văzut lumina zilei și de milioanele de femei în criză de sarcină care nu au fost informate, nu au fost sprijinite, nu au fost iubite.

Poate acești copii nu ar fi devenit atât de celebri precum Céline Dion și Cristiano Ronaldo, ale căror mame s‑au gândit să îi avorteze, sau Andrea Bocelli, a cărui mamă a fost sfătuită să îl avorteze. Dar fiecare dintre ei ar fi putut fi o lumină în viața părinților, în familiile pe care și le‑ar fi întemeiat, în societate românească sau chiar în lumea întreagă.

Poate mamele lor ar fi avut parte de dificultăți, dar ar fi avut parte și de „te iubesc, mamă” al acelor copii, de sprijinul lor la bătrânețe, de bucuria nepoților.

Am cunoscut femei care au regretat avortul dinainte de a‑l face, femei care au regretat avortul în timp ce avea loc, femei care au regretat avortul când s‑au ridicat de pe masa ginecologică, femei care au regretat avortul pentru prima oară la câteva decenii după ce a avut loc. Dar nu am cunoscut nicio femeie care să își îndemne fiica: „Mamă, când vei crește mare, să faci și tu măcar un avort, că este foarte bine!”

De aceea, publicarea mărturiilor este menită să ne facă să înțe­legem ușurința cu care fiecare dintre noi am trecut și trecem pe lângă femeile în criza de sarcină, indiferenți la frământările lor și la viața copilului pe care l‑au purtat în pântece câteva luni. Este și o ocazie de a le cere iertare pentru indiferența noastră.

Sperăm că fiecare și împreună, ca societate, vom învăța ceva din aceste mărturii, sperăm că inimile noastre se vor deschide către femeile în criză de sarcină și copiii lor.

Prin cunoașterea realității crizei de sarcină, sperăm să înțelegem că proiectul de țară vital al românilor din dreapta și din stânga Prutului este prețuirea darului vieții și sprijinirea femeilor în criză de sarcină. Doar așa vom avea un viitor!

Alexandra Nadane
1 martie 2018

Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.

Share

Comunicat Marșul pentru viață 2018 „O lume pentru viață”, sâmbătă 24 martie, și Luna pentru viață 1–31 martie 2018

În perioada 1–31 martie 2018, în numeroase orașe din România și Republica Moldova se va desfășura Luna pentru viață 2018 – „O lume pentru viață”, având ca punct culminant Marșul pentru viață 2018 – „O lume pentru viață”, organizat sâmbătă, 24 martie 2018.

Măsura responsabilității și dezvoltării unei societăți este dată de măsura protejării vieții fiecărui membru al ei.

Dreptul la viață, libertate și demnitate ale omului nu încep și nu se acordă de la un anumit nivel financiar, intelectual, de sănătate ori al vârstei, ci sunt date de faptul că suntem oameni, iar oameni suntem din momentul concepției.

România de azi și de mâine include copiii născuți și nenăscuți.

Fiecare dintre noi, în parte, și toți împreună, ca popor, dorim libertate, demnitate, respect. Dar nu le putem pretinde pentru noi dacă nu le recunoaștem pentru cei mai vulnerabili dintre noi, copiii nenăscuți, și dacă le negăm pentru femeile în criză de sarcină.

Este firesc să dorim ca zâmbetul și lumina din ochii fiecărui copil să ajungă să îi bucure pe cei din jur. La fel de firesc este să sprijinim o femeie aflată în criză de sarcină.

Activitățile care sprijină viața și prețuirea pentru viață sunt o datorie de onoare pentru o societate care vrea să se dezvolte, să ducă mai departe și să îmbogățească ceea ce a primit de la generațiile anterioare.

O lume pentru viață este o lume firească!

De aceea, Luna pentru viață, 1–31 martie 2018, și Marșul pentru viață, 24 martie, au tema „O lume pentru viață”.

O schimbare are loc în lume

Din ce în ce mai mulți oameni devin pro-viață. Realitatea pe care o arată embriologia, bunul simț comun, valoarea veșnică și demnitatea mai înaltă decât orice din această lume pe care credința le recunoaște persoanei umane conving din ce în ce mai mulți oameni.

Adevărurile despre realitatea vieții umane intrauterine și despre realitatea crizei de sarcină sunt din ce în ce mai vizibile. Din ce în ce mai mulți oameni, și în special adolescenți și tineri, le cunosc, iar aceasta le schimbă viața.

Știința oferă an de an noi elemente despre minunea vieții din pântecele mamei. Până în 2016 se considera că primele bătăi ale inimii apar la 21 de zile după concepție. În 2016, Universitatea Oxford a publicat un studiu a cărui concluzie este că activitatea inimii începe la 16 zile după concepție! (http://www.ox.ac.uk/news/2016-10-11-first-our-three-billion-heartbeats-sooner-we-thought)

Chiar și oameni politici care susțineau în trecut avortul la cerere sunt astăzi pro-viață. Cu câteva decenii în urmă, Președintele de azi al Statelor Unite era un susținător al avortului. Dar a cunoscut îndeaproape o situație de criză de sarcină, a văzut copilul care s-a născut și a înțeles că acel copil minunat nu s-ar fi născut dacă mama lui nu alegea viața. Așa a devenit pro-viață, în urma experienței, nu prin urmarea unei ideologii.

De altfel, în SUA, unde oamenii au avut libertatea să cerceteze și unde știința nu a fost ideologizată ca în comunism, sunt mai mult de 2.800 de centre de sprijin pentru femeile în criză de sarcină, în care serviciile sunt oferite gratuit. Acolo, dragostea de aproapele a depășit cu mult marketingul celor 600 de clinici din țară în care se fac, întotdeauna contra cost, avorturi la cerere.

Acestea sunt exemple ale unei lumi pentru viață, o lume a sprijinului, a demnității, a respectului și a iubirii manifestate în fapte concrete.

A fi pro-viață înseamnă a fi pro-știință, pro-femeie, pro-copil, pro-sprijin.

Să ne deschidem inimile față de femeile în criză de sarcină

Cel mai adesea, în spatele unui avort la cerere se află o dramă ignorată de cei din jur.

Dacă vrem ca românii și România să aibă un viitor, este nevoie să sprijinim femeile în criză de sarcină. Astfel, ele vor alege ce este mai bine pentru copiii lor.

A da viață și a sprijini viața semenilor au fost valori consacrate în istoria românilor. Doar ideologia comunistă a valorizat și a cerut uciderea semenului, când acesta era considerat un dușman care stă în calea fericirii. Comunismul a legalizat și apoi a restricționat avortul la cerere ignorând, în ambele situații, mamele și copiii, singurul interes fiind ideologia, respectiv nevoia de forță de muncă. De aceea, nu cerem interzicerea avortului, ci cunoașterea realității și deschiderea inimilor.

Să nu fim nepăsători, să nu ne prefacem că nu știm nimic despre frământările care preced avortul!

Criza de sarcină este extrem de dureroasă, iar ignoranța și nepăsarea celor din jur o fac și mai acută. Unde este responsabilitatea tatălui copilului, unde este sprijinul prietenilor, unde este dragostea familiei când o femeie constată că „nimeni nu mă sprijină, nimeni nu îmi este alături, nimeni nu îmi oferă altă opțiune în afară de avort”?

Să ne deschidem inimile pentru a primi aceste micuțe inimi care bat, inimile unor copii care au nevoie de dragoste, de îngrijire și care, când vor fi adulți, vor purta la rândul lor de grijă de cei prin care au venit la viață.

A ține în brațe un copil care ar fi putut sfârși într-un recipient cu resturi biologice, a te bucura de zâmbetul și gânguritul lui, cu gândul la binele pe care îl va face oamenilor când va fi adult – iată ce ne dă încredere că aceasta este calea viitorului.

Să iubim mama și copilul!

Veniți la Marșul pentru viață, ca să mărturisim valoarea și demnitatea vieții! Veniți să mărturisim respectul și prețuirea pentru femeile care se luptă pentru a proteja viața copiilor lor și să le sprijinim!

 

Alexandra Nadane,

Președintele Asociației Studenți pentru viață

1 martie 2018

***

Reluăm și în acest an apelul ca societatea să creeze instrumente prin care să sprijine femeia în criză de sarcină, precum:

  • acordarea, după a 14-a săptămână de sarcină, a unei indemnizații pentru femeia însărcinată, care să o sprijine în acoperirea nevoilor speciale care apar în perioada sarcinii;
  • înființarea de centre de sprijin pentru femeile însărcinate, unde femeile în criză de sarcină să poată beneficia, la cerere, de consiliere psihologică gratuită și de sprijinul unui asistent social specializat în criza de sarcină;
  • crearea posibilității legale ca femeia însărcinată care consideră că nu poate crește copilul să îl încredințeze spre adopție imediat după naștere, după modelul adopției începute în perioada de sarcină care este utilizat în SUA, Marea Britanie, Australia;
  • valorizarea în societate a tuturor celor implicați în adopție, în vederea eliminării mentalității disprețuitoare la adresa copiilor adoptați, a părinților adoptivi și, mai ales, la adresa mamelor sau părinților care își încredințează copiii spre adopție când consideră că nu se pot ocupa corespunzător de creșterea acestora;
  • legiferarea posibilității, la cererea mamei care a pierdut sarcina, de a înmormânta legal copilul; posibilitatea oficierii la cerere a unei slujbe religioase adecvate, cum se procedează în cazul copiilor decedați la scurt timp după naștere și nebotezați.

***

Marșul pentru viață este la a VIII-a ediție națională.

În lume, Marșul pentru viață a fost organizat pentru prima dată la Washington. D.C., în 22 ianuarie 1974.

În România, a fost organizat pentru prima dată la Timișoara, în 2008.

Evoluția numărului de organizatori ai MPV în ultimii ani:

2013 – 23 de orașe din România;

2014 – 40 de orașe din România;

2015 – 79 de orașe (77 din România, 2 din Republica Moldova);

2016 – 130 de orașe (110 din România, 20 din Republica Moldova);

2017 – 287 (138 de orașe din România și 149 localități din Republica Moldova).

Marșul pentru viață este neconfesional și apolitic.

Organizatorii locali sunt independenți unii de alții.

În București, Marșul pentru viață 2018 „O lume pentru viață” este organizat de către Asociația Studenți pentru viață și va avea loc sâmbătă, 24 martie.

Adunarea participanților se face la ora 11, în Parcul Unirii. La ora 12 se pleacă pe traseul Parcul Unirii – Parcul Tineretului.

Marșul este urmat de concertul Live for Life (Parcul Tineretului, intrarea Șincai, ora 13), susținut de Aurelian Temișan și de formația Feedback Band și prezentat de Ioana Picoș.

Share

Ce te face să fii pro-viață? Sute de răspunsuri din America (3)

ase

Continuăm traducerea răspunsurilor la întrebarea „Ce te face să fii pro-viață?”, venite pe pagina de Facebook a organizației Human Coalition.

Întrebarea a fost pusă printr-un banner postat luni, 3 octombrie 2016, și a făcut ca sute de americani să posteze comentarii în care arată motivele pentru care sunt pro-viață. Majoritatea comentatorilor sunt femei care au făcut avort și au cunoscut ce înseamnă trauma post-avort, femei care au fost în criză de sarcină și au născut copilul sau părinți care au adoptat imediat după naștere un copil al unei mame care nu a putut să îl crească și a refuzat avortul.

Răspunsurile lor sunt binevenite, pentru că au curajul să spună argumentele de bun simț pentru care atitudinea pro-viață este firească. Între ele: omul este om din momentul concepției, copiii în primele luni ale vieții sunt cele mai vulnerabile ființe umane, adopția este o alternativă eficientă la avort, avortul rănește femeia, trăirea în negare nu anulează trauma.

În România sunt foarte multe persoane pro-viață care nu au curajul să își spună public opiniile. Sperăm că aceste mărturii vor ajuta și în această direcție. Dacă doriți să o faceți, vă rugăm să ne scrieți pe adresa studentipentruviata@gmail.com.

 Amy Bonacorsi Zoque Amy Bonacorsi Zoque: Când eram în colegiu eram pro-alegere. Chiar luasem parte la o dezbatere pe această temă. Dar, într-o zi, la un curs de biologie despre dezvoltarea ființei umane, am urmărit un avort. Am avut o revelație instantanee. Nu voi putea uita niciodată ce am văzut atunci. M-am gândit: dacă mai multe femei ar cunoaște stadiile dezvoltării intrauterine și ce se întâmplă de fapt în timpul unui avort, mult mai multe ar refuza să îl facă. Femeile au nevoie să fie sprijinite pe întreaga durată a sarcinii, nașterii și creșterii copiilor. Dacă acestea nu s-ar simți singure și ar avea sprijinul necesar din partea societății, atunci mult mai  multe ar fi pro-viață și și-ar naște copiii. Oamenii luptă pentru copaci, animale și drepturile omului…Ce-ar fi să luptăm pentru cei care nu au voce să se apere singuri… bebelușii din uter?

Tyler Cotten: Am fost pro-viață înainte să devin mamă, însă, odată ce am văzut cum e să ții un bebeluș în burtică, apoi pentru a doua oară, nu înțeleg cum ar putea cineva să-și avorteze copilul. Femeile sunt foarte vulnerabile pe timpul sarcinii și sunt mințite în legătură cu opțiunile pe care le au. Știu atâția oameni care nu pot avea copii și ar dori să adopte orice copil ,,nedorit”.

Jackie Smith: Sunt un copil al Lui Dumnezeu. Cu toții suntem. Am fost creați de un Creator divin, un Dumnezeu care ne știa încă din prima clipă a existenței noastre, un Dumnezeu care are planuri minunate pentru noi, în timp ce diavolul încearcă să ne îngreuneze inimile și să răspândească răul în lume, dar cu mine nu îi va merge. Fiecare dintre noi a fost creat cu un scop minunat, cu toate astea, nu toți primim șansa să îl și atingem…

Marielena Del Calvo Rodriguez Marielena Del Calvo Rodriguez: Am adoptat o fetiță de o săptămână, a fost o bucurie nespusă, atât pentru mine, cât și pentru întreaga familie. Am răsfățat-o până la refuz, cu toate că avea o cameră frumoasă, dormea în camera mea. Cred că prezența ei în viața mea m-a relaxat într-atât încât am născut o fetiță după câteva luni, la 40 de ani. Cred că prima mea fetiță mi-a adus-o pe cea de a doua, și le iubesc pe amândouă atât de tare, cu toate că, trebuie să recunosc, am răsfățat-o pe prima mai mult, poate tocmai pentru că a fost prima. Acum am 2 fete și 6 nepoței.

Malinda Bean Gallant: Sunt pro-viață. Sunt, întâi de toate, creștină și respect cele 10 Porunci (în cazul acesta, ,,Să nu ucizi.”). Dar, în 1972, când aveam 16 ani, avortul era ilegal. Părinții m-au dus la New York și m-au obligat să avortez. Când am intrat în clinică, ne-am trezit într-o sală de așteptare foarte luxoasă. Dar, când m-au luat să ucidă copilul (mama nu avea voie să intre cu mine), atmosfera era cu totul diferită. Sala de pruncucidere avea sticle mari precum niște ulcioare pentru apă de-a lungul peretelui, sânge pe jos și o masă de examinare cu suporturi pentru picioare. Am fost țintuită de masă în timp ce mi-au introdus un furtun de aspirare în vagin și mi-au aspirat bebelușul. Când am țipat, mi s-a spus să tac. După această experiență terifiantă, am intrat în depresie și aproape m-am sinucis. Nu voi uita niciodată ce s-a întâmplat, nici pe copilașul meu.

Elayne Rutledge Elayne Rutledge: De ce sunt pro-viață? Adevărul simplu este că viață începe de la concepție, când acele două celule producătoare de miracole se întâlnesc. Miracol dumnezeiesc! Am 77 de ani, sunt căsătorită de 59 de ani, am 3 copii, 9 nepoți și 2 strănepoți nemaipomeniți. Pur și simplu nu pot gândi cum ar fi ca vreunul dintre acești minunați membri ai familiei mele să nu se fi născut…

Delilah Jenks Delilah Jenks: Copiii nenăscuți sunt oameni de la bun început. Ar trebui protejați încă din uter, nu numai după ce se nasc. Când omori un copil, nu ai de unde să știi că nu ucizi un geniu. Nu știi ce a vrut Dumnezeu pentru ei. Ar fi putut fi unii dintre cei trimiși să distrugă bolile fatale ale umanității. Și n-ai de unde ști că nu te vei îmbolnăvi. Acesta este OMOR!

Rosemary Kehoe Rosemary Kehoe: Bebelușii sunt minunați și inocenți. Și nici nu mai există stigma pentru copiii din flori care era acum 50 de ani. Dă-i naștere, dă-l spre adopție…dă-le șansa la viață…Steve Jobs este unul dintre copiii care nu au fost avortați, ci dați spre adopție. Gândește-te bine!!!

Baggins Kgb Baggins: Niciodată nu mi s-a vorbit despre astfel de lucruri. Apoi m-am trezit în situația aceea nenorocită în care ,,iubitul” îți oferă bani să scapi de el, așa că m-am programat, însă Domnul s-a îndurat și am pierdut sarcina cu o zi înainte. Am început să mă simt apropiată de copilul pe care l-am pierdut. Voiam să fiu mamă și îmi era dor de copil. Am început să aflu mai multe despre ce ar fi urmat să fac, iar disperarea mea s-a transformat în agonie – cum să-i fac așa ceva unui copil! Cred că Dumnezeu a vrut să mă scutească de o astfel de culpă, dar totuși cred că aș fi făcut-o, pentru că nu aveam pe nimeni în viața mea pe atunci care să-mi propună contrariul. Până azi și până la ultima suflare am vorbit și voi vorbi oricui, și într-o zi voi face o rugăciune în liniștea unei privegheri și voi spune luminatele cuvinte ale Domnului despre bebeluși și copii, că sunt făcuți spre laudă. Că ei sunt mici părticele de rai trimise de Dumnezeu prin marea sa iubire și atotputernicie în acest întuneric prin lumina Fiului Său, Iisus Hristos, și că ni-i înmânează ca pe niște mici miracole, pe fiecare dintre ei.

Karen Kettering Karen Kettering: Copiii sunt un dar de mare preț, niciodată nu mi-am pus altfel problema. Când spermatozoidul întâlnește ovulul, gata! Un copil! Atât de simplu. (Avortul oprește bătăile unei inimi, ceea ce înseamnă a ucide, însă unele nu se opresc, continuă să bată până se nasc.

Deanna March Deanna March: Am făcut un avort pe la 20 de ani. La scurt timp după aceea, mă uitam la TV și am ascultat niște oameni pălăvrăgind prostiile alea despre sarcină planificată, scoțând saci de gunoi plini de copii morți, și am căzut în genunchi, în lacrimi, iar  Sfântului Duh a sădit în inima mea convingerea că avortul e crimă de atunci și voi fi mereu o voce pentru copiii nenăscuți!

Share

Rapperul Wisin şi soţia sa au refuzat să avorteze fiica diagnosticată cu Trisomia 13

untitled

Wisin, celebrul cântăreț sud-american de muzică rap, şi soţia sa, Yomaira, au împărtăşit de curând experienţa din perioada sarcinii, iar mai apoi a naşterii fetiţei lor diagnosticată cu Trisomia 13.

Studiile au arătat că doar 31% din copiii diagnosticaţi cu Trisomia 13 sau Sindromul Patau trăiesc mai mult de o lună şi doar circa unul din 10 copii trăiesc mai mult de un an.

În majoritatea cazurilor, atunci când afecțiunea este depistată prenatal, se recomandă avortul, pe motiv că apar defecte structurale, anomalii ori retard, dar şi din cauza numărului relativ scăzut de copii care trăiesc mai mult de o lună după naștere. Cei doi soţi au avut de înfruntat exact această propunere, când, la cinci luni de sarcină, li s-a sugerat avortul.

Wisin şi Yomaira, care mai au doi copii, au refuzat să-l ucidă pe cel de-al treilea și au ales să se lase în mâna lui Dumnezeu. Într-o emisiune TV la care a fost invitată, Yomaira a pledat pentru vieţile tuturor copiilor cu dizabilităţi, precum fiica sa, căreia i-au pus numele simbolic Victoria.

„Nu vă avortaţi copiii, chiar dacă doctorii vă recomandă!” a spus Yomaira.

„Doctorii încearcă să vă convingă că avortul e în regulă, dar nu asta e calea pe care vrea Dumnezeu s-o alegem, pentru că nu noi suntem cei care să decidem viaţa sau moartea unei fiinţe umane, nici măcar a propriului copil. Avem încredere că Dumnezeu are un plan perfect, chiar dacă nu ştim de ce, sau nu ştim cum. Până acum, Victoria şi-a îndeplinit fiecare rost pe care îl avea de împlinit din momentul în care am aflat starea ei.”

Yomaira a mai spus că ea şi soţul ei au refuzat categoric avortul, fiind siguri de faptul că au primit acest copil de la Dumnezeu cu un scop şi că sunt pregătiţi, atât ei, cât şi ceilalţi doi copii să o accepte şi s-o iubească pe micuţa Victoria aşa cum este.

În prezent, micuţa este încă în spital, iar asta nu din cauza Sindromului Patau, ci a faptului că a avut o greutate scăzută la naştere şi câteva probleme respiratorii. În orice caz, cuplul a anunțat că starea ei e stabilă şi că familia e mereu aproape de ea.

În Irlanda, organizaţia Every Life Counts (Fiecare Viaţă Contează) a format o coaliţie a părinţilor aflați în situații precum a lui Wisin şi Yomairei, care pledează pentru o alternativă umană la avort în cazurile dificile. Această inițiativă este parte dintr-o mişcare mai mare de înfiinţare a instituțiilor de îngrijire prenatală pentru copiii cu dificultăţi, prin care întreaga familie beneficiază de îngrijire pluridisciplinară.

Un studiu recent publicat în American Journal of Medical Genetics arată că mulţi părinţi au întâmpinat reacţii negative din partea cadrelor medicale cu privire la copiii care au fost diagnosticaţi cu Trisomiile 13-18. Cu toate acestea, 91% dintre părinţii care au continuat sarcina spun că ar face aceeași alegere – deşi mulţi dintre aceşti părinţi nu au avut centre de îngrijire prenatală la care să apeleze.

În unele țări din America Latină, doctorii care doresc să protejeze viața copiilor nenăscuți au început să înființeze centre de îngrijire prenatală. Un astfel de centru este Acompañares (Însoțitorii) al Universității Catolice din Chile.

Pe Instagram şi Facebook, Visin a publicat prima fotografie cu micuţa Victoria, imaginea cu mânuța fetiței și mâna soției, însoțită de o mulţumire specială:

„Mulţumesc DUMNEZEUL MEU PENTRU MARE MILA TA, mulţumesc tuturor pentru urările şi comentariile voastre, continuăm lupta alături de #Victoria”

În primele trei zile, postarea a avut 75.000 de like-uri şi circa 2.000 comentarii, majoritatea gânduri bune şi binecuvântări.

Iată două dintre comentarii.

Francisco Ayala Gutierrez: Wisin, cred că e momentul să ridici ochii către Dumnezeu. Chemarea ta pe drumul Său a fost mereu acolo, de tine depinde dacă accepţi sau renunţi. El are familia ta în palmă, nu te-a lăsat nici măcar un minut, dar e momentul să laşi totul şi să-L urmezi. Binecuvântări pentru tine şi pentru familia ta din Mexic.

Prisma Garza: Timp de trei ani eram super bine din punct de vedere economic, aveam totul şi recunosc că eram în nori… Cu cel de-al doilea copil pe drum… Când a venit pe lume a venit cu o malformaţie congenitală la inimă, mi s-a prăbuşit lumea şi m-a făcut să descopăr lucrurile cu adevărat importante. Azi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi l-a trimis pe fiul meu cu o inimă diferită ca să o schimbe pe a mea. Binecuvântări pentru #Victoria.

Primi doi copii ai familiei apar într-o altă postare, iar textul care însoțește imaginea lor arată că experiența cu Victoria l-a făcut pe cântăreț să prețuiască și mai mult familia:

„DUCÂND LA ŞCOALĂ COMORILE MELE. BUCURĂ-TE DE FAMILIA TA, VIAŢA E FRAGILĂ. #benedicionesparatodos”

untitled1

Surse: LifeSiteNews, Facebook

Share

Radu Valcan, scrisoare emoționantă pentru fiul său nenăscut

adela_si_radu_0

Sursă foto: Revista VIP

La jumătatea lunii iunie, Radu Valcan și soția lui, Adela Popescu, urmează să devină părinții unui baiețel. Ca orice părinte, actorul este nerăbdator să își strângă copilul în brațe și face numeroase planuri cu privire la acesta.

Extrem de bucuros, Radu Valcan este prezent la fiecare control medical al soției. În plus, și-a manifestat dorința să asiste la naștere pentru a-și cunoaște fiul din prima clipă de viață.

Simțind nevoia să-și exteriorizeze frumoasele sentimente, Radu a scris o scrisoare pentru baiețelul care urmează să vină pe lume, gândindu-se că acesta o va citi cândva. În încheierea scrisorii, el i-a făcut și câteva promisiuni.

Iată mesajul emoționant:

„Puiul meu, pentru că a mai rămas putin timp până ne vom cunoaște, m-am gândit să scriu câteva rânduri, gânduri pentru tine, gânduri pe care le vei citi la un moment dat. Știi, într-o zi mă întreba cineva dacă aș schimba ceva în viata mea. „Nimic”, i-am spus atunci. Acum îmi dau seama că am greșit! Aș fi schimbat tot, absolut tot, pentru tine!

Acum mi-am dat seama că emoția pe care mi-o transmiți, mi-am dorit-o mereu. Ești puternic în mine, mă faci să trăiesc! Ce să mai zic, o sa ai cel mai fericit părinte! Acum, azi, pot să îți promit ca nu voi fi cicălitor, pentru tine voi încerca să schimb asta. 🙂

Îți promit că voi încerca să văd lumea asta și altfel decât este, cinică și egoistă! Iți promit că voi fi un bătrânel-tinerel deschis și înțelegator, că o să mă las de fumat. Ma rog, asta rămâne între noi, să nu-i spui maică-tii. :)) Îți promit că voi încerca să te fac să-i iubești pe cei ce m-au dezamăgit, mi-ar plăcea să fii tu mai înțelept.

Gata, nu-ți mai promit nimic, poate nu mă țin de cuvânt. Nu de alta, dar bătrânețea o să mă facă să uit…! Un singur lucru este cert! Te iubesc!”, a scris Radu Valcan, pe blog.

 

Sursă: Revista VIP

Share

Citește Comunicatul Marșului pentru viață 2018

Descarcă de mai jos foto profil/cover FB și pancarte Marșul pentru Viață:

2%

Donează

RO25BTRLRONCRT0V17367901 - LEI RO10BTRLEURCRT0V17367901 - EURO RO50BTRLUSDCRT0V17367901 - USD
BANCA TRANSILVANIA, SUCURSALA LIPSCANI, BUCUREŞTI

Arhivă Blog