Tag Archives: mărturie

VIDEO & TRANSCRIERE integrală. Actorul Frank Stephens în faţa Congresului SUA despre avortarea copiilor cu sindrom Down: „Am sindrom Down şi o viaţă care merită trăită!”

Şansa celor care susţin avortul la cerere este că nici un copil avortat nu îşi poate apăra viaţa şi dreptul la viaţă. Practic, adulţii decid să ia viaţa cuiva care din diferite motive li se pare că îi încurcă.

Dar este şocant ca cineva care se află exact într-una dintre situaţiile cele mai întâlnite de avort să vorbească. Când Frank Stephens, actor american şi participant la Special Olympics, a vorbit pe 25 octombrie în faţa Congresului SUA, un astfel de sentiment l-au trăit cei care au fost de faţă şi trăiesc cei care îi citesc mărturia.

Marea majoritate a copiilor diagnosticaţi intrauterin cu sindromul Down sunt avortaţi. În Islanda procentul este aproape 100%, în Danemarca este 98%, în Marea Britanie este 90%.

Aşadar, Frank Stephens se numără printre puţinii supravieţuitori. Când cere protejarea persoanelor cu dizabilităţi, inclusiv înainte de naştere, şi alocarea de finanţare pentru cercetări ale acestei condiţii genetice, el cere ca cei ca el să nu mai fie avortaţi.

Ca şi cum ar spune: „De ce aţi vrea să mă avortaţi pe mine?”

Redăm mai jos în format video cu transcriere integrală declaraţia lui în Congresul SUA. Este o nouă voce care arată cum prin avort se pierd oameni reali, oameni ca fiecare dintre cei care trăim, oameni care s-ar bucura de viaţă şi ar bucura şi pe alţii în viaţa lor.

Domnule Preşedinte,
Stimaţi membri ai comisiei,

Ca să nu existe nicio confuzie, daţi-mi voie să spun că nu sunt cercetător. Totuşi, nimeni nu ştie mai mult despre sindromul Down decât mine. Orice veţi afla azi aici, vă rog să nu uitaţi un lucru: Am sindrom Down şi o viaţă care merită trăită.

Din păcate, se promovează ideea că nu este nevoie de cercetare cu privire la sindromul Down, mai ales din moment ce testele prenatale pot să identifice această afecţiune înainte de naştere, făcându-se doar recomandarea ca sarcinile respective să fie întrerupte.

Este greu pentru mine să stau aici şi să ascult aceste cuvinte.

Înţeleg că oamenii care promovează această „soluţie finală” spun că noi nu ar trebui să existăm. Această viziune este o prejudecată venită dintr-o concepţie depăşită despre viaţa cu sindrom Down. Serios, am o viaţă minunată!

Am conferenţiat la universităţi, am jucat într-un film premiat şi într-o emisiune TV distinsă cu premiul Emmy şi am vorbit în faţa a zeci de mii de tineri despre valoarea incluziunii în redarea măreţiei Americii. Am fost de două ori la Casa Albă – şi nu sărind gardul, ci invitat de fiecare dată.

Vă spun la modul cel mai serios că nu simt nevoia să-mi justific existenţa, dar, pentru cei care pun sub semnul întrebării valoarea persoanelor cu sindrom Down Syndrome, vreau să menţionez trei lucruri.

În primul rând, noi reprezentăm o oportunitate medicală pentru societate, un model pentru cercetarea medicală a cancerului, bolii Alzheimer şi a bolilor autoimune. În al doilea rând, suntem o sursă neobişnuit de puternică de fericire: un studiu de la Universitatea Harvard a descoperit că persoanele cu sindrom Down, precum şi părinţii şi fraţii acestora, sunt mai fericiţi decât populaţia generală. Poate că măcar gradul de fericire contează? Şi, în al treilea rând, noi, cei cu sindrom Down, suntem primii care simţim pulsul tendinţelor eugenice de la ora actuală. Le oferim tuturor ocazia de a reflecta cu privire la cât de etic este să alegem care fiinţe umane merită să primească şansa de a trăi. Aşadar ajutăm la combaterea cancerului şi a bolii Alzheimer şi creştem gradul de fericire din lume. Chiar nu se găseşte un loc şi pentru noi pe lumea aceasta?

Chiar nu se găseşte şi pentru noi un rând în bugetul cheltuielilor de cercetare în domeniul sănătăţii?

La un nivel mai profund personal, nu vă pot spune cât de mult înseamnă pentru mine că acel cromozom în plus pe care îl am poate conduce la aflarea unui răspuns cu privire la boala Alzheimer. Este probabil ca acest hoţ să îmi fure cândva amintirile şi chiar întreaga viaţă. E foarte greu pentru mine să spun aceasta, dar deja îmi răpeşte mama. Vă rog să vă gândiţi la toţi acei oameni pe care îi iubiţi la fel de mult cum îmi iubesc şi eu mama. Ajutaţi-ne să realizăm ceva, dacă nu pentru mine şi mama, atunci măcar pentru dumneavoastră şi cei dragi ai dumneavoastră. Finanţaţi aceste cercetări. Haideţi să fim America, nu Islanda sau Danemarca. Haideţi să căutăm răspunsuri, nu „soluţii finale”. Haideţi să ne propunem eradicarea bolii Alzheimer, nu a sindromului Down.

Vă mulţumesc.

Avortarea copiilor cu sindrom Down continuă să fie o practică uzuală, invocându-se sindromul Down, deşi încă din 2008 s-a constatat că speranţa de viaţă a persoanelor cu sindrom Down crescuse atunci la peste cincizeci de ani, faţă de 25 de ani în anii 1980.

Din păcate, în pofida acestei realităţi îmbucurătoare, apar tot mai multe mărturii, inclusiv la noi în ţară, despre presiunile la care sunt supuse mamele de copii nenăscuţi diagnosticaţi in utero cu sindrom Down pentru a-i avorta.

Este cineva care ar avea curajul să îi zică lui Frank Stephens că ar fi trebuit avortat?

Atunci aceeaşi atitudine trebuie să existe în cazul celorlalţi copii asemenea lui Frank Stephens!

Sursă: Știri pentru viață

 

Share

Mărturie despre criza de sarcină: Strigătul unui suflet sfâșiat

O mărturie care arată că, din păcate,oricine și oricând poate să ajungă într-o situație de criză de sarcină și, în lipsa sprijinului, sfârșitul crizei de sarcină poate fi profund nefericit. 

Eram o familie fericită…. Aveam un băiețel frumos și sănătos de trei  anișori… Eram sănătoși, aveam un serviciu stabil și o locuință călduroasă… Mergeam la Biserică des… Ne rugam…. Ne împărtășeam copilașul în fiecare duminică….

Împlinisem 40 de ani, o vârstă foarte frumoasă… Începusem să cred că Dumnezeu îmi dăduse un dram de înțelepciune si mă apropiase cu adevărat de El…

Cu această ocazie colegii de serviciu m-au felicitat, urându-mi tot ceea ce îmi doresc, iar eu am răspuns în gând la urarea lor: ”o fetiță”…

După o vreme, într-o Sfântă zi de Sărbătoare, aveam să primesc vestea mult așteptată: eram însărcinată ! Testul de sarcină arăta două liniuțe !

Deși îmi doream mult o fetiță, nu m-am putut bucura, mi-era teama de reacția soțului meu care nu își mai dorea copii… Nu am putut să-i spun decât după câteva zile… Nu m-a îmbrățișat, nu s-a bucurat deloc… Dimpotrivă: au început reproşuri care mai de care, seară de seară, printre lacrimile mele care cereau acest Îngeraș în viața noastră…. În casă atmosfera devenise chinuitoare, tot acest zbucium îl afecta și pe băiețelul nostru… Eu plângeam mai mereu, îi vorbeam des despre surioara lui și atunci plângea și el… Mi-o imaginam adesea pe Anastasia mea în rochiță albă, o copiliță cu părul bălai și ochi albaștri… La fel cu ai frățiorului ei…

Îmi propusesem să lupt cu orice preț pentru minunea mea… Dumnezeu îmi dăruise cel mai frumos dar la împlinirea a 40 de ani…

Auzisem și la  ecograf inimioara bătând…. De atunci iubeam parcă și mai arzător micuța ființă care creștea în interiorul meu….

Plângeam și-L rugam pe Bunul Dumnezeu să îmi dea putere…dar necuratul, prin soțul meu, îmi dădea târcoale… Apăreau tot mai multe întrebări și teama că nu mă voi descurca singură cu doi copii mici, căci tatăl lor mă amenințase că pleacă de acasă dacă decid să păstrez fetița…

Totul pana într-o zi când am mers la o clinică pentru a programa uciderea vieții din mine… Am ieșit de acolo plângând și implorându-l să nu facem asta, să păstrăm copilul.. Nicio luminiță nu se vedea însă pe chipul lui parcă stăpânit de demoni necunoscuți…

Au urmat câteva zile în care am încercat să-i îmblânzesc inima… Am sperat până în ultima clipă că nu mă va lăsa pradă deznădejdii, că nu mă va transforma în cel mai odios om de pe pământ… Pe drumul spre nenorocire am sperat la un accident, la orice întâmplare care să-i fie semn că nu trebuie să ne omorâm copilul…Parcă nu mai eram eu, o forță de nestăpânit pusese stăpânire pe toată ființa mea… Deși îmi doream să se întâmple ceva să pot scăpa, nu am fost lăsată să urlu, să țip, să plâng și să fug …

Necuratul însă mi-a oprit lupta, m-a luat în ghearele sale, fără să pot face sau zice nimic… Poate pare greu de înțeles pentru unii oameni, care ar zice că nu am știut să gestionez situația… Ferească Dumnezeu! Nu doresc nimănui să treacă prin tot acest calvar…

Retrăiesc zilnic acele ore groaznice… Nu înțeleg cum și când diavolul a pus stăpânire pe mine… mi-a luat pur și simplu mințile…m-a împiedicat să lupt pentru viața din pântecele meu până la sacrificiu…

Atunci când m-am trezit a fost prea târziu…viața din mine murise…Dar și parte din viața mea! Toate gândurile bune care m-ar fi putut ajuta să salvez o viață m-au năpădit atunci brusc: de ce nu am vorbit cu familia, cu nașii, cu prietenii… Poate aș fi găsit un sprijin, poate ceilalți l-ar fi influențat pozitiv pe soțul meu… Necuratul însă mi-a închis ochii minții… dar și pe ai soțului… Nici el nu înțelege acum ce i s-a întâmplat…

Adevărata vinovată însă sunt eu: în mine se plămădise viața, eu eram cea care, mai presus de orice griji, neliniști și suferințe trebuia să pun Minunea pe primul loc. Daca însă m-ar fi lăsat forțele răului…

Strig cu inima sfâșiată de o durere care mă va măcina toata viața: “Femeilor, vă imploră un suflet disperat de <<mamă>> ucigașă: luptați până în ultima clipă, cu orice preț, salvați viața din voi dăruită de Bunul Dumnezeu! El vă va ajuta pe voi și pe copilul vostru! Speranța este doar la El! Nu permiteți gândurilor negre, necuratului să vă acapareze! Rugați-vă neîncetat! Vorbiți cu cei din jur! Veți găsi sigur soluția <<PRO VIAȚĂ>>!”

Share

Andrea Bocelli: „Acea femeie era mama mea și acel copil eram eu”

Mama lui Andrea Bocelli a refuzat avortul și a ales să-l nască. Datorită ei el și-a putut împlini vocația bucurându-ne pe toți cu vocea lui minunată.

Mărturie din cartea  „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”

O tânără soție însărcinată a fost dusă la spital pentru o simplă criză de apendicită. Medicii au fost nevoiți să‑i pună gheață pe stomac, iar la finalul acestor tratamente medicii i‑au recomandat să avorteze copilul. I‑au spus că aceasta e cea mai bună soluție pentru că pruncul se va naște sigur cu o anumită infirmitate.

Dar tânăra și curajoasa soție a decis să nu facă avortul și copilul s‑a născut.

Acea femeie era mama mea și acel copil eram eu.

Poate sunt subiectiv dar cred că ea a făcut alegerea potrivită. Și sper că această poveste să fie un îndemn pentru acele mame care se află uneori în momente dificile, în momente de viață complicate, dar vor să‑și salveze viața copilului.

Andrea Bocelli, 51 ani, Italia

2009

Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.

Share

Mărturie: „Bunica s-a pus în genunchi în fața mamei mele și în acest timp a început să i zică: «te rog eu frumos, nu fă asta, o să vezi tu ce copil o să iasă!»”

Foarte mulți dintre noi trăim astăzi pentru că cineva a știut să spună „Sunt alături de tine! Păstrează acest copil!”. Monica trăiește pentru că bunica ei a intervenit în sprijinul mamei ei într-un moment de cumpănă.

Mărturie din cartea  „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”

Dragi cititori, au fost odată ca niciodată doi tineri. Ei, de n‑ar fi fost, nu v‑aș mai spune astăzi despre ei. Mă bucur foarte mult că aceste rânduri au ajuns chiar până în dreptul dumneavoastră. Pentru liniștea și bucuria mea, atât vă las scris, că anii mei de‑acum sunt mai puțini decât cei ai mamei mele din poveste. Și vreau să vă mai dezvălui că am ales să scriu aceste rânduri la rugămintea unui părinte, care mi‑a spus că această poveste vă va fi de folos. Eu mă înclin în fața dumneavoastră și îndrăznesc să sper acest lucru. Dacă veți extrage măcar un gând bun de aici, atunci înseamnă că se va împlini acest cuvânt. Vă las să citiți, să vă bucurați și să vă odihniți în aceste rânduri de mai jos, căci lungă‑i calea până la încheierea poveștii!

Vreau să vă invit mai întâi, să lecturați aceste două paragrafe următoare. Îndrăznesc să vă rog să vă gândiți la ele abia când veți ajunge la post scriptum. Vă mulțumesc!

Lecția de la domn’ profesor

Eu în liceu am avut un profesor de matematică care nu suporta să ne vadă că ștergem cu radiera, cu picul sau cu corectorul. De fiecare dată ne spunea în felul următor: „Tăiați cu o linie ce ați greșit, e mult mai bine. Când vă veți întoarce și veți vedea notițele, veți observa ce ați greșit și veți încerca să nu mai faceți așa.” Apoi ne spunea că dacă greșim o rezolvare, mai bine, să tăiem totul cu o linie și nu cu zece.

Domnul profesor a încercat să ne învețe că în viață nu este o soluție să facem lucrurile să pară perfecte, doar de dragul de a arăta mai bine în fața celor din jur! Dorea să ne facă să conștientizăm problema, pe care mai apoi să ne dorim să o rezolvăm și căreia în final să‑i căutăm soluțiile și să i le punem în practică. Mi s‑a părut și mi se pare greu, dar util, acest sfat al domnului profesor!

Acesta este una din lecțiile de viață pe care am primit‑o de la el și pe care am dorit să o împărtășesc și cu dumneavoastră. În continuare, voi porni povestea, pe care am fost rugată să o aștern.

Drumul din viață

Acum câțiva ani, stând de vorbă cu mama mea și discutând tot felul de lucruri, mi‑a mărturisit că eram cât pe ce să nu mai fiu astăzi pe‑această lume. Mi‑a povestit că am avut marea binecuvântare ca bunica mea, căreia îi spunem Dumnezeu s‑o ierte, să fie prin preajmă în ziua în care avea programare la chiuretaj mama.

Povestea părinților mei seamănă foarte mult cu multe altele. Erau tineri și aveau diverse probleme. Erau deja căsătoriți de mai bine de un an de zile, când mama a rămas însărcinată cu mine. Pe atunci ea avea 25 de ani. Poate că problema esențială în cazul lor e că le lipseau anumite baze, de la care ar fi trebuit să pornească, astfel încât să nu se ajungă la probleme de acest fel. Durerile s‑au adunat unele peste altele, iar eu ajunsesem un copil nedorit. Mama nu vedea nicio portiță de scăpare.

Chiar se gândea, oare cum vor putea să mă crească. Mai mult decât atât, i se părea o soluție posibilă să mă avorteze pe mine și după ei să se despartă, asta în caz că nu vor reuși să‑i dea înainte împreună. Astăzi părinții mei sunt în continuare căsătoriți, sunt bine și eu trăiesc. Am avut multe de învățat de la ei și de la cei din jurul meu. Poate că lucrurile s‑au întâmplat așa pentru că a fost spre binele nostru.

Bunica s‑a pus în genunchi și…

Într‑un fel îi părea rău mamei mele să mă avorteze. Pe de altă parte, parcă ar fi vrut să termine cu copilașul și după să vadă cum se mai aranjează lucrurile. Dragi cititori, vă dați seama că acel copil eram chiar eu? Puteți fi conștienți de acest lucru? Într‑adevăr, nu mă cunoașteți și poate că vă este mai greu să empatizați cu ceea ce v‑am scris eu aici. Vreau să vă spun că eu nu aveam nicio putere în acel moment, pur și simplu eu nu puteam decât să stau liniștită în burtica mamei mele și să aștept.

În acest timp, a venit ziua când mama trebuia sa meargă să mă avorteze. Era îmbrăcată frumos de oraș, cu gentuța și cu bănuții pregătiți. Avea poate doar o singură problemă în acest caz… suflețelul. O cam strângea suflețelul. Din păcate cam tare, dar ce să‑i faci, asta‑i viața, doare uneori. Îmi pare rău că a trebuit să treacă prin asta pentru a mă aduce pe lume.

Mi‑a povestit mama că era o sâmbătă, din toamna unuia din primii ani de după ’90. Doar în această zi a săptămânii, domnul doctor putea fi găsit la cabinetul particular. Mama era mutată la bunicii mei de câteva zile. Bunica avea liber doar sâmbăta și duminica, în rest era la serviciu. „Întâmplarea” a făcut că ea era acasă în ziua în care mama voia să meargă la doctor. Eu nu pot să zic decât că mă bucur că au stat de vorbă. Și… sunt sigură că și în acel moment eram în culmea fericirii, că era cineva și de partea mea. Cititori dragi, aveam un avocat!

Nu știu cum să fac povestea să fie înțeleasă cu toată puterea ei, însă haideți să vedem cum s‑au întâmplat lucrurile.

Bunica s‑a pus în genunchi în fața mamei mele… și în acest timp a început să‑i zică:

„– G., G., te rog eu frumos, nu fă asta, o să vezi tu ce copil o să iasă, n‑o să‑ți pară rău mai târziu, te rog eu frumos!”

Bunica plângea și îi tot spunea și iar mai plângea și iar îi mai spunea și tot așa. Vă dați seama câtă forță, câtă trăire acolo, câtă durere?

Bineînțeles, eu nu pot să vă redau exact, exact cum a fost. Sunt multe detalii. Au fost multe, dar multe rugăminți. Ei… mai mult, lângă ele, era o icoană mare cu Sfânta Parascheva. Bunica când se mai întorcea către mama, când către sfânta, doar, doar o ieși treabă bună.

Vă dați seama, mama în picioare, cu sufletul în două părți, bunica în genunchi în fața ei, eu în burtică așteptând verdictul cu suflețelul la gură, iar lângă icoana la care bunica se mai întorcea și se mai ruga. Bun. Până la urmă mama a cedat și… nu s‑a mai dus să facă avort. Vă spun, cu greu, greu a acceptat să nu mai meargă. După câte o cunosc, sunt sigură că în momentul în care a luat decizia să rămână acasă, s‑a simțit ușurată, măcar pentru moment. Dar mama avea totul pregătit, iar domnul doctor o aștepta să onoreze programarea. Vă dați seama?

Eu sunt unul dintre copiii aceia fericiți, care astăzi trăiesc și sunt în fața dumneavoastră. Vreau să înțelegeți că povestea a fost tristă la vremea ei și seamănă cu toate celelalte povești pe care le‑ați mai auzit. Acum chiar cred că a fost un mare hop, pe care au reușit să‑l treacă și care, în timp, s‑a transformat în motiv de bucurie.

EPILOG și mulțumiri

Să știți că, mai cu una, mai cu alta, mi‑a fost bine în viață. Părinții m‑au crescut și m‑au ajutat foarte mult. În momentele grele familia mi‑a fost sprijinul. Mi‑am dorit foarte mult o surioară. Nu știam pe atunci cui ar trebui să‑i spun asta și la vârsta aceea de 3–4 anișori am găsit oportun să‑i spun lui Doamne‑Doamne dorința mea. Părinții au prins din zbor ideea și darul a venit. Mă bucur că am avut parte și de zile mai ușoare, dar și de greutăți, căci frumos spune proverbul: ce nu te omoară, te face mai puternic! Iar din orice încercare trebuie să iasă ceva bun.

În final, îmi doresc foarte mult să cer iertare familiei mele pentru orice le‑am mai greșit în decursul timpului. Totodată vreau să le mulțumesc! Poate că tata se va gândi că numai mamei mele îi sunt recunoscătoare. Bineînțeles că nu, doar că protagonista acestei povești este mama, și, în acest context, o așezăm în lumina reflectoarelor și‑i oferim toate meritele cuvenite. Mai mult, vreau să le mulțumesc tuturor celor care mi‑au fost alături și m‑au ajutat să ajung până aici și să mă prezint astfel în fața domniilor voastre!

Vă mulțumesc pentru că v‑ați făcut timp să citiți! Le doresc tuturor copilașilor care acum se află în burta unei mămici și care se vor mai afla de‑acum înainte, să trăiască și să fie fericiți până la adânci bătrâneți și încă după aceea! Căci amintirile vor fi povești, care vor fi spuse peste mulți, mulți ani de ei, la un pahar de voie bună și bucurie!

Vă mulțumesc tuturor și sper să primiți aceste gânduri cu bucurie și pace, iar dacă vorba mea v‑a deranjat, apoi vă rog frumos să mă iertați! Vă doresc să trăiți fericiți până la adânci bătrâneți și să petreceți în bucurie și liniște!

P.S.: Ei, și‑acum vreau să vă spun, din nou, c‑ați citit aceste rânduri datorită bunicii mele, care a rugat‑o din răsputeri pe mama să mă lase să fiu astăzi: O POVESTE NEȘTEARSĂ! Pentru ea mulțumirile sunt de prisos, de‑acum doar faptele și un gând bun îi mai pot fi alături. Bunica, să știți, că vă iubește și pe domniile voastre, dar vă spun o taină: în chip nevăzut. Dumnezeu s‑o odihnească!

Morala poveștii de astăzi, din popor vreau să v‑o amintesc, căci dragă îmi este înțelepciunea înaintașilor noștri: „Peștele se împute de la cap, însă se curăță întotdeauna de la coadă!”

Astăzi este 30 ianuarie al anului 2016, iar eu tocmai închei această scriitură. Tot astăzi sărbătorim ziua celor Trei Mari Sfinți Ierarhi, Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul și Vasile cel Mare, care au fost buni prieteni întrei ei și în spatele cărora se află povești dintre cele mai minunate. Vă doresc ca aceștia să vă aducă pace și bucurie!

Monica A., 23 ani, București

30 ianuarie 2016

Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.

Share

VIDEO: Georgeta Bărăscu, Marșul pentru viață 2017, București: „I-am spus soțului meu: eu dacă voi mai rămâne însărcinată să fii sigur că nu o să mai fac nicio întrerupere de sarcină”

Bine v-am găsit. Am emoții. Nu am știut până aseară că voi urca pe o scenă, că vor fi atât de mulți oameni aici și mă bucur că suntem atâția.

Experiența mea este că Dumnezeu m-a ajutat să aduc pe lume trei copii. Din păcate, doar doi trăiesc. După al doilea copil am rămas însărcinată de două ori – o sarcină oprită din evoluție și una am oprit-o cu voia mea, pentru că soțul meu a zis că nu suntem pregătiți să mai avem încă un copil.

Atunci când fost sub anestezie, pentru că deja aveam două operații de cezariană pe care nu le-am cerut eu, așa au cerut medicii, în fața mea aveam un tunel lung, iar la capătul lui era o lumină foarte puternică și un vânt puternic mă împingea foarte tare spre acea lumină.

În momentul acela am zis să mă scoată cineva de aici. A apărut fratele meu și m-a smuls. Când a apărut fratele meu și am început să devin conștientă, deși nu puteam să deschid ochii spuneam „Doamne, iartă-mă! Doamne, iartă-mă!” Pentru că dimineața am fost la biserică, iar după amiază am fost să fac întrerupere de sarcină, ceea ce nu aș mai face și nu aș mai sfătui pe nimeni să facă.

Am ajuns acasă și i-am spus soțului meu: „Eu dacă voi mai rămâne însărcinată să fii sigur că nu o să mai fac nicio întrerupere.” După aproximativ 5 ani am rămas însărcinată, am adus pe lume un copil, care anul acesta o să împlinească 9 ani.

Vreau să precizez faptul că depășisem deja vârsta de 40 de ani și am avut prieteni pro și contra [avortului]. Inclusiv soțul meu nu m-a susținut pe timpul sarcinii. Sunt mândră de copiii mei amândoi și de cel de-al doilea, care acum va împlini 9 ani. Este un copil silitor la învățătură, cu o înțelepciune aparte.

Mesajul meu pentru toți oamenii, femei și bărbați, este să sprijinim femeile care doresc să aducă pe lume copii, să le dea șansa la viață și să ne iubim unii pe alții. Să ne sprijinim unii pe alții și să mergem cu Dumnezeu înainte. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dăruit.

VIDEO:

Marșul pentru viață 2017 „Ajută mama și copilul! Ei depind de tine”, București, 25 martie 2017

Marșul pentru viață 2017 s-a desfășurat în peste 285 de localități din România și Republica Moldova în 25 martie.

 

Share

Cui îi este permis să trăiască?

Reportajul tradus parțial mai jos este realizat de către Von Sven Stockrahm, Alina Schadwinkel, Dagny Lüdemann și a fost publicat pe pagina Zeit Online, în 5 iunie 2015.

Articolul se centrează pe cazurile a doi copii cu Sindrom Down, unul avortat, altul născut.

L-am tradus pentru că primul caz arată, mai întâi, cât de puternic afectează criza de sarcină chiar și o familie stabilă, cu un standard material ridicat, într-o țară în care serviciile medicale și serviciile sociale funcționează la un nivel înalt.

În al doilea rând, arată cât de singuri sunt lăsați părinții, și mai ales mama, de către cei din jur, care presează să „rezolve” problema și să nu fie încărcați cu vreo responsabilitate.

În al treilea rând, sinceritatea cu care cei doi părinți prezintă modul în care a fost luată hotărârea de a face avort arată că, în esență, avortul este o eutanasiere a unei persoane care nu se poate celor care îi iau viața: părinții hotărăsc să ia viața copilului pentru că ei consideră că e prea dificil pentru ei să îi poarte de grijă.

Durerea care nu trece arată că avortul nu a fost o soluție, ci un eșec, care ar fi putut fi evitat dacă ar fi existat sprijinul necesar în jur.

Al doilea caz este tradus doar într-o mică parte.

Familia Eridinger: Richard, Lisa și primul lor fiu născut Lars

Foto: Janine Stengel

Doi băieți cu Sindromul Down: Benjamin este în viață, iar Luca este mort. Este o decizie pe care părinții lor au trebuit să o facă, după ce s-au aflat în fața unei dileme cu care se confruntă din ce în ce mai multe cupluri, datorită testelor de screening prenatal.

„Ne-am omorât fiul”

Sven Stockrahm

Sunt trei zile din an în care îmi amintesc de Luca. Una este ziua în care am aflat de el. Apoi este ziua lui de naștere și, în final, ziua înmormântării lui. Dar el este de fapt în permanență cu noi. Anul acesta ar fi început școala.

Nimeni nu i-a spus Lisei Erdinger* ce înseamnă să îți omori propriul copil. Șase ani au trecut de când a pus capăt vieții lui Luca, dar copilul pierdut încă îi domină gândurile și astăzi. A fost o întrerupere de sarcină târzie, la începutul celei de-a șasea lună de sarcină, cu puțin timp înainte ca Luca să fie capabil să respire singur. S-a născut într-o sală de naștere, unde erau fotografii cu nou-născuți pe pereți, un loc în care sute de copii vin pe lume și unde se aude primul lor plâns. Luca nu mai era capabil să plângă.

Faptul că au permis ca fiul lor să moară a fost cea mai mare greșeală a lor, spune Lisa.

Foto: Janine Stengel

Miercuri, 28 mai 2008. „Este băiat și are trisomia 21. Știți ce este aceasta?” Lisa Edinger era singură acasă când a sunat medicul ginecolog. Nu s-a așteptat ca medicul ei să menționeze din nou testul, dat fiind faptul că fusese efectuat cu două săptămâni înainte. Dar laboratorului i-a luat mai mult timp decât s-ar fi așteptat pentru a analiza rezultatele. „Da”, a răspuns. Știa ce înseamnă trisomia 21 – Sindromul Down.

„Gândiți-vă la ce vreți să faceți” , a spus doctorul, „și veniți la cabinet luni”. După ce a închis telefonul, Lisa s-a gândit la tot ce putea să însemne acest lucru. Nici măcar nu a luat vreodată în considerare faptul că ar face avort. Ea a crezut că amniocenteza era mai degrabă o măsură de precauție. Avea dea 35 de ani când primul ei fiu, Lars, s-a născut, și făcuse și atunci amniocenteza. Sarcina ei fusese considerată riscantă din cauza vârstei. […]

Fiul ei de un an jumate era la creșă, iar soțul ei, Richard era la birou când a încercat să dea de el. Dar nu a răspuns la telefon. A sunat-o pe mama ei în schimb. „La naiba”, i-a zis ea, „când va trebui să rezolvați și asta?” Dintr-o dată, Luca nu mai era ceea ce se presupunea că ar fi trebuit să devină: un copil. Era o „asta”. Ceva defect.

Poate doctorul se înșelase, credea Lisa, și poate Luca s-ar putea naște un copil sănătos. La urma urmei, diagnosticele sunt uneori greșite.

Lisa și Richard au petrecut sfârșitul de săptămână în fața calculatorului, căutând pe Google răspunsuri la întrebări pe care nu ar fi dorit să și le pună niciodată. Ce înseamnă exact Sindromul Down? Cum ar fi schimbat viața lor? Ce ar fi însemnat dacă Luca ar fi avut nevoie de asistență de-a lungul întregii vieți? Ce se va întâmpla cu noi ca cuplu? Cum s-ar fi descurcat fiul lor Lars în această situație? Nimeni nu știe cât de sever poate fi un caz de trisomia 21. Oamenii cu Sindromul Down pot avea un grad de dizabilitate sever, din punct de vedere fizic și psihic, iar unii se nasc cu deteriorări severe la organe, incluzând defecte la inimă. Alții sunt fizic sănătoși și au o inteligență medie.

Cei doi soți s-au simțit neajutorați. Ce e corect și ce e greșit nu le mai era clar.

„Ne putem descurca noi cu asta?” s-au întrebat.

Luca a fost mult mai plin de viață decât fratele său pe tot parcursul sarcinii și Lisa l-a simțit mișcând mai devreme. Ea și soțul ei nu-și putea imagina că fiul lor ar putea avea dizabilități. Doreau ei un copil cu dizabilități? Au petrecut ore întregi dezbătând părerile pro și contra și nimeni nu le-a oferit niciun ajutor. Nimeni din familie nu le-a zis: „Putem face față împreună.” Chiar și părinții lui Richard au spus: „Acest gen de lucruri nu ar trebui să existe în zilele de astăzi.”

Asta e ce așteptați de la mine, a întrebat Lisa, să fac avort?

Ea a început să simtă o presiune din ce în ce mai mare. I se făcea rău de la informațiile pe care le-a găsit pe internet despre avorturile târzii. Era la sfârșitul celei de-a cincea luni, în a 20-a săptămână de sarcină. Nu mai era posibil să facă o operație, sub anestezie, care s-a fi finalizat cu dispariția lui Luca. În loc de asta, trebuia să îl nască, exact ca pe fratele său Lars. Hormonii, administrați ca supozitoare, urmau să declanșeze nașterea prematură și Luca urma să fie născut într-o cameră de nașteri.

Era foarte puțin probabil ca trupul lui, acum exact cât să îl țină în palmă Lisa, ar fi putut face față presiunii nașterii. Și chiar dacă Luca ar mai fi respirat după expulzare, șansele lui de a supraviețui ar fi fost slave. Plămânii lui, unul dintre ultimele organe care se dezvoltă, ar fi fost probabil prea slabi pentru a funcționa normal. Trupul lui Luca și-a fi încetat funcțiile și inima lui ar fi bătut din ce în ce mai slab până s-ar fi oprit.

Mai era puțin timp la dispoziție. Dacă era vorba ca Luca să moară, asta trebuia să se întâmple degrabă. Mulți doctori refuză să facă avorturi după 20 de săptămâni de sarcină. În plus, după acest termen, copiii prematuri pot supraviețui în afara pântecelui mamei. Alți doctori sfătuiesc ca să fie ucis copilul în pântecele începând cu săptămâna a 22-a, înainte de a ajunge viu în mâinile în obstetricianului, pentru a nu avea de rezolvat dilema dacă trebuie să aibă grijă de copil după expulzare. Așa că, dacă părinții sunt de acord, copilul nenăscut este eutanasiat cu o injecție în inimă, înainte să înceapă contracțiile. După ce a citit informațiile, Lisa era mai rezervată decât oricând.

Să i se facă lui Luca o injecție letală? Niciodată, se gândea ea. Mai degrabă aș sări de pe cel mai apropiat pod decât să las să se întâmple așa ceva. Absolut împotrivă – nu pot să fac asta, se gândea.

Luni, 26 mai 2008. Ginecologul era uimit că familia Erdinger nu știa ce să facă. „O altă amniocenteză? Nu este necesară”, a spus doctorița, „pentru că rezultatele sunt deja clare”. Lisa și Richard nu se puteau decide dacă să păstreze copilul sau să-i pună capăt vieții acestuia. Lisa voia să știe dacă corpul lui Luca era sănătos. Medicul a trimis-o la o clinică.

Marți, 27 mai 2008. Ecografie. Inima lui Luca bătea puternic și nu era niciun semn că ceva ar merge rău. Stomacul și intestinele arătau de asemenea normal. Dar pliul lui nucal era relativ gros, un semn de Sindrom Down. Dacă diagnosticul nu ar fi fost pus deja, doctorul ar fi dispus amniocenteza pentru a testa materialul genetic al lui Luca pentru trisomia 21.

„Putem să facem față la asta”, se gândeau, „dacă este vorba doar de Sindromul Down. Dar nu e așa ușor. Putem să punem povara aceasta și pe Lars? Ce va fi dacă Luca necesită îngrijire pe toată perioada vieții? La asta nu putem face față, se gândeau. Sau putem?”

Miercuri, 28 mai 2008. A trecut o săptămână de când Lisa a primit telefon de la ginceolog. Ce ar trebui să facă? Familia nu a făcut niciun pas înainte. Mai erau doar câteva zile pentru a – ei bine, a face ce? Medicul șef de la un alt spital și-a găsit timp să le explice de ce diagnosticul pus a fost lipsit de ambiguitate. Au fost la o consultație pentru sarcini cu probleme la o organizație pro-familie, de asistență a familiei. Legislația cere doctorilor să le înștiințeze pe toate femeile care doresc să facă avort despre posibilitatea acestei consilieri.

Încă o dată, soții Erdinger au enumerat argumente pro și contra. Consiliera a fost empatică, dar ea nu le-a putut da un răspuns la întrebarea ce să facă. Lisa și Richard a mers la biroul de protecție a tineretului pentru a afla dacă sunt eligibili pentru serviciile de sprijin în cazul în care decid să îl păstreze pe Luca și apoi vor fi copleșiți de probleme. Ar putea fi încredințarea în plasament a copilului ultima soluție? Deja există prea mulți copii care au nevoie de noi familii, le-a spus consilierul. Încă o zi a ajuns la capăt, iar soții Erdinger încă nu știau ce să facă.

Nimeni nu i-a ajutat. Și cine i-ar putea ajuta? Un doctor care să îți spună ce să faci? Este viața voastră, le-au spus. Ce se întâmplă dacă vom alege una dintre opțiuni? Nu au existat răspunsuri la aceste întrebări.

Joi, 29 mai 2008. Lisa și Richard s-au așezat cu părinții lui Marcel în grădina lor, la o cafea și prăjituri. Cel care avea creșa unde mergea Lars a aranjat întâlnirea. Nu am știut înainte de a-l naște că fiul nostru are Sindromul Down, a spus mama lui Marcel. S-a fost descoperit abia după ce l-am născut. Soții Erdinger a vrut să știe cum viața de zi cu zi cu un copil care are Sindromul Down. Sunt zile bune și zile rele, a spus mama lui Marcel, dar ce familie nu are suișuri și coborâșuri? Ea încă vorbea când fiul ei a venit acasă de la școală și s-a grăbit să vină în grădină pentru a se juca. Era un băiat fericit, fără nici o dizabilitate fizică.

Ar putea fi Luca.

Mama lui Marcel le-a spus că nu știe ce ar face ea în situația lor și că numai ei ar putea lua decizia. Era timpul să plece și ei erau încă nu aveau nicio idee. „Să ne spuneți ce vă decideți să faceți”, a spus mama lui Marcel. Dar cum să ajunge vreodată la această decizie, s-au gândit?

Foto: Janine Stengel

Vineri, 30 mai 2008. Soții Erdinger erau epuizați. Au petrecut zile întregi plângând, strigând și dormind puțin, cântărind opțiunile. Lisa s-a simțit abandonată. Richard a încercat să o consoleze, dar nu a reușit. La urma urmei, soția lui era cea care îl purta pe fiul lor în burtică. Poate că alegerea rațională a fost aceea să nu îl nască pe Luca. De ce să devină viața lor atât de dificilă și să riște un viitor nesigur? Lisa era neliniștită și înnebunită de durere. Trebuia să facă ceea ce prietenii și familiile lor așteptau ca ei să facă? Era timpul să ia o decizie. Nu a putut suporta mai mult.

Richard a început să sune spitale.

„Nu, acceptăm doar cazuri de urgență astăzi.”

„Nu, avem doar un personal de urgență, iar noi nu facem avorturi târzii.”

A continuat să sune.

„Soția dumneavoastră are hemoragie? Dacă nu, luni este o oră de programare liberă.”

„Ascultă, soția mea va face hemoragie dacă sare de la balcon.”

Urmă o pauză.

„Bine, puteți veni mâine mai devreme.”

Foto: Janine Stengel

Sâmbătă, 31 mai 2008. Luca era vizibil pe ecranul alb-negru al ecografului. Nu era nimic care să indice faptul că nu ar fi bine. Lisa Erdinger s-a holbat la monitor când doctorul a scanat stomacul ei cu dispozitivul ultrasunet.

„Ce căutăm noi aici?”, s-a gândit ea.

Luca se mișca și inimioara lui bătea. Apoi a făcut niște mici sărituri și s-a jucat cu cordonul ombilical. Acestea au fost ultimele imagini cu Luca. Lisa s-a simțit depășită. Nu știa ce se întâmplă cu ea. Era prea multă presiune.

„Oprește-l!”, a strigat poruncitor ea.

Ecranul s-a făcut negru. Examinarea este o cerință, a spus doctorița scuzându-se. Ea stătuse până târziu doar ca să efectueze avortul. Le-a explicat tot. „Odată ce introducem supozitorul, nu există cale de întoarcere. Contracțiile vor începe în câteva ore”. Era timpul să decidă. Viața sau moartea. „Să punem capăt sarcinii?” Lisa și Richard se uitau unul la altul. „Da”, a spus Richard.

Asistenta de noapte a intrat în camera unde Lisa aștepta să nască. Nu putea înțelege ce face Lisa. I-a spus că și ea avea un copil cu dizabilități. „Nu pot să fiu atât de atentă cu tine pe cât ar trebui să fiu.”

Cel puțin asistenta era sinceră. Dar ce am făcut?, își spuneau unul altuia.

Era noaptea târziu, iar mama și copilul ei erau împreună pentru ultima dată. Richard a plecat acasă să stea cu Lars. Până atunci stătuseră părinții Lisei. Lisa și-a pus mâna pe partea stângă a abdomenului. L-a simțit pe Luca împingând înapoi. A fost o mișcare și apoi nimic. Niciodată.

Duminică, 1 iunie 2008. Apa Lisei s-a rupt la ora 5 dimineața. Asistenta medicală l-a scos pe Luca la ora 8:30 dimineața. Era tăcere.

„Este mort?” a întrebat Lisa.

Asistenta a dat din cap că da. Avea 240 de grame, 22 centimetri, iar piciorușele erau mai mici decât diametrul unui monede de doi euro. Degetele lui erau la fel de subțiri ca bețele de chibrit. Lisa a fost dusă din sala de naștere într-o sală chirurgicală pentru chiuretaj. Anestezistul s-a uitat la ea și i-a zis: „Condoleanțele mele sincere”. Nimeni nu i-a mai spus apoi aceste cuvinte.

În timpul operației, Richard s-a întors în camera de spital cu Luca. Era acum singur cu trupul mort al fiului său. Luca era întins într-un mic coș. „Arata ca mine: părul lui, fața lui, picioarele, genunchii și mâinile”. Richard a izbucnit în plâns, implorând iertare, țipând disperat și uitându-se când spre fereastră, când spre micuța față a copilului. Când Lisa s-a întors din sala de operații, lumea devenise un loc diferit pentru ei.

„L-am omorât. Era Luca, nu un copil cu Sindrom Down, este fiul nostru cel pe care l-am ucis”, consideră cei doi părinți.

Ei au refuzat să permită ca Luca să fie pur și simplu aruncat la gunoi. În unele spitale, copiii prematuri ca el sunt incinerați, la fel cum se întâmplă cu organe care sunt îndepărtate, cu țesuturile sau membrele amputate. În anul 2008, copiii care cântăresc mai puțin de 500 de grame la naștere nu sunt încă considerați persoane. Din punct de vedere legal, ei nu au existat niciodată. Ei sunt nou-născuți care nu au văzut lumina lumii înainte de a pleca din ea. Dar asta s-ar putea schimba, cu o nouă lege adoptată mai 2013.

Lisa știa că era greșit să-l ucidă pe Luca. Dar și-a pierdut controlul. Ce s-a întâmplat cu ea?

S-a cufundat în pregătirile pentru înmormântare. Acum lua din nou decizii. A cumpărat un sicriu pentru fiul ei micuț și mort, doar cu puțin mai mare decât o cutie de bucătărie pentru păstrarea pâinii, realizat de o companie mică din Țările de Jos.

Vineri, 13 iunie 2008. Luca a fost înmormântat lângă bunicii Lisei. În ultimele zile, a umblat mult pentru a face acest lucru posibil. Biserica a fost de acord să efectueze înmormântarea și o firmă de pompe funebre a pregătit copilul mort. Părinții și fratele Lisei au venit la înmormântare. Fratele Lisei nu a venit, spunând că el nu l-a cunoscut pe Luca. Lisa și Richard au scris câteva cuvinte pentru a fi citite la înmormântare.

„… Tu ai avut un nume și un loc unde să trăiești… Sosirea ta cere ca noi spunem la revedere. … Acum este de parcă noaptea nu s-ar mai sfârși.”

Mormântul lui Luca

Despărțire de Luca a însemnat despărțirea cu starea în care îți simți inima ușoara. Lisa s-a schimbat. A fost copleșită de vinovăție. Ea a luat decizia greșită, și la fel și Richard. De ce nu a luptat pentru Luca? A luptat? Lisa se consuma zilnic, a devenit retrasă, făcând doar ceea ce era strict necesar. Ca urmare, primul ei fiu, Lars, a avut de suferit. Îl ducea la creșă și grădiniță dimineața și îl lua seara, dar a încetat să mai joace cu el. A doua aniversare a sa, în septembrie, un eveniment fericit în mod normal, a fost o tortură pură pentru Lisa.

Cum pot fi eu fi fericită pentru Lars, a întrebat ea? Fratele lui nu va sărbători niciodată ziua lui de naștere și niciodată nu va putea să râdă.

În următorii doi ani, viața parcă a trecut pe lângă ea. Lisa s-a simțit ca și cum ar fi stat în picioare în afara propriului ei trup. Totul părea plictisitor și lipsit de sens. Soțul ei, Richard, a încercat să țină familia unită. El a mers la serviciu, s-a ocupat de gospodărie și a avut grijă de Lars. Lisa a încetat să le mai răspundă la telefon părinților ei. Odată, când tatăl ei a venit în vizită, ea a țipat la el și l-a dat afară din casă. Era copleșită de furie și disperare. A mers la un centru SPA de sănătate, în speranța că ar ajuta-o în procesul de vindecarea a durerii ei, dar nu a ajutat-o cu nimic. A așteptat luni de zile să fie inclusă într-un program de terapie. A încetat să își mai vadă prietenii. Nimeni nu părea să înțeleagă prin ce trecea.

Nimeni nu voia să audă despre Luca. „Mi-au spus că ar trebui să încep să acționez în mod normal, din nou”. „Ei au vrut să știe care e problema mea. La urma urmei, a fost ceea ce am vrut!” Prietenii îi spuneau „Încă mai poți avea un alt copil.” Pentru ea, era ca și cum vorbeau despre o ceașcă de ceai spartă dintr-un set, care putea fi înlocuită.

Soții Erdinger au încercat să aibă un alt copil. Au încercat inseminare artificială de trei ori și s-au înregistrat pentru a adopta, dar apoi au renunțat. În cele din urmă, Lisa a reușit să se împace cu ea însăși. A făcut terapie, dar a întrerupt sesiunile după o perioadă scurtă de timp. A spus că a învățat să lase să fie tristă, dar să nu permită ca durerea să o controleze. A revenit la locul de muncă în 2010.

Sentimentele de vinovăție au rămas. Ambii părinți au acum un tatuaj cu stele și cu numele Luca. Lisa a fost la piatra de mormânt a fiului ei de trei sau de patru ori în cei șase ani de la moartea sa. Piatra de mormânt este în formă inimă.

Luca Erdinger*

1 iunie 2008 ✝

„Nu pot să merg acolo”, spune Lisa. „Nu pot să fac asta. Când stau acolo, îmi aduc aminte de ce am făcut. A fost ceva definitiv. Am creat o rană în viața mea, care a fost lipită și închisă, dar care niciodată nu se va vindeca. Eu încerc să accept, dar niciodată nu mă voi ierta.”

Astăzi Lisa și Richard spun că ai au doi fii, dar unul dintre ei nu a supraviețuit.

Benjamin are Sindromul Down

Alina Schadwinkel

„Medicii pot fi oribili”, spune Beata Kowalska*, amintind-și de zilele de după nașterea fiului ei Benjamin. A fost un copil planificat. Chiar după naștere doctorii au informat-o că el are Sindromul Down. „Tot ce am putut gândi a fost: Ce îi lipsește? Are picioare și are mâini.” Soțul ei a fost de acord. „Nu-ți face griji”, a spus el. „Băiatul arată bine. Și e dulce!”

Un test de sânge a confirmat diagnosticul. Părinților li s-a spus că vor avea o mulțime de probleme de înfruntat în viitor. Băiatul va crește, probabil, mai lent decât în mod normal, inima lui ar putea fi deteriorată și el nu se va dezvolta intelectual așa cum alți copii o fac. El ar putea avea nevoie chiar de îngrijire pe tot parcursul vieții. Dar Beata Kowalska a fost mai mult decât încântată de nașterea fiului ei. „De fapt nici nu ascultam cu adevărat ce spuneau ei”, a declarat ea.

Benjamin are astăzi cinci ani, joacă fotbal, dansează, cântă și se duce la un centru de zi care are ca specializări și copiii cu dizabilități. În ultimii ani, Beata Kowalska nu a avut niciodată sentimentul că fiul ei are o dizabilitate. „El plânge și face pe pantalonii la fel ca și ceilalți copii”, spune ea. Uneori, oamenii o întrebă dacă vrea alt copil, un copil „adevărat”. „Nu înțeleg asta”, spune ea. Beata Kowalska și-a modificat viața pentru Benjamin, fără a pune întrebări.

[…]

*Numele au fost modificate de către autori.

Text integral la: http://www.zeit.de/feature/down-syndrome-prenatal-diagnosis-blood-test-decision

Traducere: Ana Maria Avram



Share

Citește Comunicatul Marșului pentru viață 2018

Descarcă de mai jos foto profil/cover FB și pancarte Marșul pentru Viață:

2%

Donează

RO25BTRLRONCRT0V17367901 - LEI RO10BTRLEURCRT0V17367901 - EURO RO50BTRLUSDCRT0V17367901 - USD
BANCA TRANSILVANIA, SUCURSALA LIPSCANI, BUCUREŞTI

Arhivă Blog