Foarte mulți dintre noi trăim astăzi pentru că cineva a știut să spună „Sunt alături de tine! Păstrează acest copil!”. Monica trăiește pentru că bunica ei a intervenit în sprijinul mamei ei într-un moment de cumpănă.
Mărturie din cartea „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”
Dragi cititori, au fost odată ca niciodată doi tineri. Ei, de n‑ar fi fost, nu v‑aș mai spune astăzi despre ei. Mă bucur foarte mult că aceste rânduri au ajuns chiar până în dreptul dumneavoastră. Pentru liniștea și bucuria mea, atât vă las scris, că anii mei de‑acum sunt mai puțini decât cei ai mamei mele din poveste. Și vreau să vă mai dezvălui că am ales să scriu aceste rânduri la rugămintea unui părinte, care mi‑a spus că această poveste vă va fi de folos. Eu mă înclin în fața dumneavoastră și îndrăznesc să sper acest lucru. Dacă veți extrage măcar un gând bun de aici, atunci înseamnă că se va împlini acest cuvânt. Vă las să citiți, să vă bucurați și să vă odihniți în aceste rânduri de mai jos, căci lungă‑i calea până la încheierea poveștii!
Vreau să vă invit mai întâi, să lecturați aceste două paragrafe următoare. Îndrăznesc să vă rog să vă gândiți la ele abia când veți ajunge la post scriptum. Vă mulțumesc!
Lecția de la domn’ profesor
Eu în liceu am avut un profesor de matematică care nu suporta să ne vadă că ștergem cu radiera, cu picul sau cu corectorul. De fiecare dată ne spunea în felul următor: „Tăiați cu o linie ce ați greșit, e mult mai bine. Când vă veți întoarce și veți vedea notițele, veți observa ce ați greșit și veți încerca să nu mai faceți așa.” Apoi ne spunea că dacă greșim o rezolvare, mai bine, să tăiem totul cu o linie și nu cu zece.
Domnul profesor a încercat să ne învețe că în viață nu este o soluție să facem lucrurile să pară perfecte, doar de dragul de a arăta mai bine în fața celor din jur! Dorea să ne facă să conștientizăm problema, pe care mai apoi să ne dorim să o rezolvăm și căreia în final să‑i căutăm soluțiile și să i le punem în practică. Mi s‑a părut și mi se pare greu, dar util, acest sfat al domnului profesor!
Acesta este una din lecțiile de viață pe care am primit‑o de la el și pe care am dorit să o împărtășesc și cu dumneavoastră. În continuare, voi porni povestea, pe care am fost rugată să o aștern.
Drumul din viață
Acum câțiva ani, stând de vorbă cu mama mea și discutând tot felul de lucruri, mi‑a mărturisit că eram cât pe ce să nu mai fiu astăzi pe‑această lume. Mi‑a povestit că am avut marea binecuvântare ca bunica mea, căreia îi spunem Dumnezeu s‑o ierte, să fie prin preajmă în ziua în care avea programare la chiuretaj mama.
Povestea părinților mei seamănă foarte mult cu multe altele. Erau tineri și aveau diverse probleme. Erau deja căsătoriți de mai bine de un an de zile, când mama a rămas însărcinată cu mine. Pe atunci ea avea 25 de ani. Poate că problema esențială în cazul lor e că le lipseau anumite baze, de la care ar fi trebuit să pornească, astfel încât să nu se ajungă la probleme de acest fel. Durerile s‑au adunat unele peste altele, iar eu ajunsesem un copil nedorit. Mama nu vedea nicio portiță de scăpare.
Chiar se gândea, oare cum vor putea să mă crească. Mai mult decât atât, i se părea o soluție posibilă să mă avorteze pe mine și după ei să se despartă, asta în caz că nu vor reuși să‑i dea înainte împreună. Astăzi părinții mei sunt în continuare căsătoriți, sunt bine și eu trăiesc. Am avut multe de învățat de la ei și de la cei din jurul meu. Poate că lucrurile s‑au întâmplat așa pentru că a fost spre binele nostru.
Bunica s‑a pus în genunchi și…
Într‑un fel îi părea rău mamei mele să mă avorteze. Pe de altă parte, parcă ar fi vrut să termine cu copilașul și după să vadă cum se mai aranjează lucrurile. Dragi cititori, vă dați seama că acel copil eram chiar eu? Puteți fi conștienți de acest lucru? Într‑adevăr, nu mă cunoașteți și poate că vă este mai greu să empatizați cu ceea ce v‑am scris eu aici. Vreau să vă spun că eu nu aveam nicio putere în acel moment, pur și simplu eu nu puteam decât să stau liniștită în burtica mamei mele și să aștept.
În acest timp, a venit ziua când mama trebuia sa meargă să mă avorteze. Era îmbrăcată frumos de oraș, cu gentuța și cu bănuții pregătiți. Avea poate doar o singură problemă în acest caz… suflețelul. O cam strângea suflețelul. Din păcate cam tare, dar ce să‑i faci, asta‑i viața, doare uneori. Îmi pare rău că a trebuit să treacă prin asta pentru a mă aduce pe lume.
Mi‑a povestit mama că era o sâmbătă, din toamna unuia din primii ani de după ’90. Doar în această zi a săptămânii, domnul doctor putea fi găsit la cabinetul particular. Mama era mutată la bunicii mei de câteva zile. Bunica avea liber doar sâmbăta și duminica, în rest era la serviciu. „Întâmplarea” a făcut că ea era acasă în ziua în care mama voia să meargă la doctor. Eu nu pot să zic decât că mă bucur că au stat de vorbă. Și… sunt sigură că și în acel moment eram în culmea fericirii, că era cineva și de partea mea. Cititori dragi, aveam un avocat!
Nu știu cum să fac povestea să fie înțeleasă cu toată puterea ei, însă haideți să vedem cum s‑au întâmplat lucrurile.
Bunica s‑a pus în genunchi în fața mamei mele… și în acest timp a început să‑i zică:
„– G., G., te rog eu frumos, nu fă asta, o să vezi tu ce copil o să iasă, n‑o să‑ți pară rău mai târziu, te rog eu frumos!”
Bunica plângea și îi tot spunea și iar mai plângea și iar îi mai spunea și tot așa. Vă dați seama câtă forță, câtă trăire acolo, câtă durere?
Bineînțeles, eu nu pot să vă redau exact, exact cum a fost. Sunt multe detalii. Au fost multe, dar multe rugăminți. Ei… mai mult, lângă ele, era o icoană mare cu Sfânta Parascheva. Bunica când se mai întorcea către mama, când către sfânta, doar, doar o ieși treabă bună.
Vă dați seama, mama în picioare, cu sufletul în două părți, bunica în genunchi în fața ei, eu în burtică așteptând verdictul cu suflețelul la gură, iar lângă icoana la care bunica se mai întorcea și se mai ruga. Bun. Până la urmă mama a cedat și… nu s‑a mai dus să facă avort. Vă spun, cu greu, greu a acceptat să nu mai meargă. După câte o cunosc, sunt sigură că în momentul în care a luat decizia să rămână acasă, s‑a simțit ușurată, măcar pentru moment. Dar mama avea totul pregătit, iar domnul doctor o aștepta să onoreze programarea. Vă dați seama?
Eu sunt unul dintre copiii aceia fericiți, care astăzi trăiesc și sunt în fața dumneavoastră. Vreau să înțelegeți că povestea a fost tristă la vremea ei și seamănă cu toate celelalte povești pe care le‑ați mai auzit. Acum chiar cred că a fost un mare hop, pe care au reușit să‑l treacă și care, în timp, s‑a transformat în motiv de bucurie.
EPILOG și mulțumiri
Să știți că, mai cu una, mai cu alta, mi‑a fost bine în viață. Părinții m‑au crescut și m‑au ajutat foarte mult. În momentele grele familia mi‑a fost sprijinul. Mi‑am dorit foarte mult o surioară. Nu știam pe atunci cui ar trebui să‑i spun asta și la vârsta aceea de 3–4 anișori am găsit oportun să‑i spun lui Doamne‑Doamne dorința mea. Părinții au prins din zbor ideea și darul a venit. Mă bucur că am avut parte și de zile mai ușoare, dar și de greutăți, căci frumos spune proverbul: ce nu te omoară, te face mai puternic! Iar din orice încercare trebuie să iasă ceva bun.
În final, îmi doresc foarte mult să cer iertare familiei mele pentru orice le‑am mai greșit în decursul timpului. Totodată vreau să le mulțumesc! Poate că tata se va gândi că numai mamei mele îi sunt recunoscătoare. Bineînțeles că nu, doar că protagonista acestei povești este mama, și, în acest context, o așezăm în lumina reflectoarelor și‑i oferim toate meritele cuvenite. Mai mult, vreau să le mulțumesc tuturor celor care mi‑au fost alături și m‑au ajutat să ajung până aici și să mă prezint astfel în fața domniilor voastre!
Vă mulțumesc pentru că v‑ați făcut timp să citiți! Le doresc tuturor copilașilor care acum se află în burta unei mămici și care se vor mai afla de‑acum înainte, să trăiască și să fie fericiți până la adânci bătrâneți și încă după aceea! Căci amintirile vor fi povești, care vor fi spuse peste mulți, mulți ani de ei, la un pahar de voie bună și bucurie!
Vă mulțumesc tuturor și sper să primiți aceste gânduri cu bucurie și pace, iar dacă vorba mea v‑a deranjat, apoi vă rog frumos să mă iertați! Vă doresc să trăiți fericiți până la adânci bătrâneți și să petreceți în bucurie și liniște!
P.S.: Ei, și‑acum vreau să vă spun, din nou, c‑ați citit aceste rânduri datorită bunicii mele, care a rugat‑o din răsputeri pe mama să mă lase să fiu astăzi: O POVESTE NEȘTEARSĂ! Pentru ea mulțumirile sunt de prisos, de‑acum doar faptele și un gând bun îi mai pot fi alături. Bunica, să știți, că vă iubește și pe domniile voastre, dar vă spun o taină: în chip nevăzut. Dumnezeu s‑o odihnească!
Morala poveștii de astăzi, din popor vreau să v‑o amintesc, căci dragă îmi este înțelepciunea înaintașilor noștri: „Peștele se împute de la cap, însă se curăță întotdeauna de la coadă!”
Astăzi este 30 ianuarie al anului 2016, iar eu tocmai închei această scriitură. Tot astăzi sărbătorim ziua celor Trei Mari Sfinți Ierarhi, Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul și Vasile cel Mare, care au fost buni prieteni întrei ei și în spatele cărora se află povești dintre cele mai minunate. Vă doresc ca aceștia să vă aducă pace și bucurie!
Monica A., 23 ani, București
30 ianuarie 2016
Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.
