Cu ocazia Marşului pentru viaţă 2015 „Fiecare viață este un dar”, asociaţia Studenţi pentru viaţă a lansat cinci concursuri. Vă prezentăm al treilea eseu din cadrul secţiunii Concurs de eseuri sau povestiri pe tema „Fiecare viață este un dar”.
Autor: Ancuţa-Florentina Teodorescu (18 ani), Găeşti, jud. Dâmboviţa
Uneori copiii se grăbesc să crească. Se grăbesc aşa de tare, încât îşi lasă şi sandalele pe marginea drumului şi merg desculţi. Sunt prea înfierbântaţi de văpaia dorinţei de a fi Oameni, încât nu mai simt pietrele ascuţite care-i taie pe tălpi. La un moment dat, atingându-şi scopul, realizează că nu au devenit oamenii de succes ai viitorului, aşa cum şi-ar fi dorit, ci doar nişte bătrâni senili ce poartă sutele de ani pe umeri ca pe o avansare în grad, deşi nici n-au schimbat prefixul. Sunt bătrâni, bătrâni de tineri.
Îmi amintesc cea mai frumoasă urare pe care am primit-o de ziua mea: „Vreau să trăieşti în fiecare zi, nu o dată la 10 ani”. Atunci mi-am resimţit bătrâneţea sufletului cu riduri adânci lăsate de suferinţă şi de golul pe care-l port în mine de secole ca pe o scorbură putredă. Golul acela pe care-l folosim de atâtea ori în expresii, dar pe care nu ne-am încumeta să-l descriem. Golul acela pe care-l simţim mai întâi în stomac, apoi în capul pieptului, apoi urcă până la mansarda căsuţei cu patru camere şi deodată aerul pe care-l respirăm e atât de greu încât ne ştrangulează chiar şi un gând. Avem sufletul cenuşă şi, dacă ne întrebăm când am trăit ultima oară cu adevărat, realizăm că a fost înainte să ne naştem.
Viaţa este un dar divin pe care noi, oamenii, acaparaţi de grijile cotidiene, de vremelnicie, uităm să îl apreciem ca pe ceea ce este: o binecuvântare. Nu de puţine ori, privind în jur, am văzut indiferenţă, amorţeală. Am văzut şi părinţi care muncesc din noapte până-n noapte ca să-şi crească copiii, ori ca să suporte povara unei boli care-i face robi ai tratamentelor. Am văzut, de asemenea, persoane care, pur şi simplu, muncesc din dorinţa de înavuţire. Am văzut cerşetori la colţ de stradă, am văzut copii abandonaţi în picioarele goale într-o lume care nu te întreabă cine eşti, am văzut bolnavi de cancer, ori fără mâini sau picioare, prunci condamnaţi la suferinţă încă din pântecul mamei.
I-am văzut şi pe aceia care ştiu să învingă vicisitudinile vieţii, care nu uită să trăiască. Am văzut părinţi îngropându-şi fiii, sfâşiaţi nemilos de durere, lăsaţi să trăiască mai departe o viaţă plină de amărăciune. Am văzut fiecare lucru în parte şi am înţeles că timpul nu poate fi înduplecat de nimic, el trece nepăsător, brăzdându-ne adânc fiinţa. Omul, prin natura lui, fiind creat din iubire, este atât de transparent, încât, atunci când îl priveşti în ochi, îi vezi direct în suflet. Iar eu, copil fiind, neştiutor, mi-am ridicat ochii mei mici către toţi cei din jurul meu.
Erau toţi diferiţi, fiecare avea frumuseţea lui aparte, fiecare era unic, fiecare era creaţia unor mâini divine. Oh, abia i-am putut observa. Se grăbeau, în acest secol al vitezei, spulberau străzile atâţia paşi, atâţia cai putere. Dar toţi, absolut toţi, aveau ceva în privire: VIAŢĂ.
Aşadar, fiecare viaţă este un dar. Să nu uităm că avem viaţă-n noi!
Că trecem prin bune, sau prin rele, să ne bucurăm! Că suntem fericiţi sau suferim, să ne uităm spre cer şi să dăm slavă lui Dumnezeu că am primit binecuvântarea de a şti ce este suferiţa, pentru a ne bucura pe deplin de ceea ce avem când ne e bine!
Că râdem sau plângem, să privim pământul şi să realizăm că niciodată n-ar fi fost roditor dacă n-ar fi fost udat, deci nici noi nu am fi simţit pe deplin că suntem oameni dacă nu ne-am fi tânguit în ochi cu lacrimi.
Să privim boala ca pe o provocare supremă şi să credem că o vom învinge!
Să respirăm în fiecare zi aerul cu preţuirea cu care l-am respirat în prima zi de viaţă şi cu părerea de rău cu care am părăsit pântecul protector al mamei, locul în care am ştiut pentru prima dată că viaţa e un dar.
Doar astfel vom putea să distingem lucrurile şi să le apreciem aşa cum sunt.
Fiecare viaţă este un dar! Nu te zgârci să trăieşti! Preţuieşte viaţa!