În săptămâna avortului eram deja prăbușită. Am mers la o clinică particulară care nu efectuează chiuretaje în zilele de sărbătoare, m‑au programat pentru data de 3 februarie. Era într‑o marți, ar fi trebuit luni, dar era sărbătoare. M‑am trezit amorțită și sfârșită în dimineața aceea, nu mai simțeam nimic, nici durere, nici tristețe… eram deja goală, deja moartă. […]

Cu cât mă apropiam de clinică, cu atât îmi era mai rău. Simțeam sfârșeală și că mă prăbușesc. Și ca pe un condamnat la moarte prietenul mă ducea de braț și mă privea din când în când și nu spunea nimic, dar era trist și îngrijorat.

Am ajuns la clinica unde mai așteptau câteva femei, toate mai tinere. M‑am „pregătit” pentru crimă, m‑am schimbat și am intrat în așteptare. Una din tinerele de acolo era la primul copil. I se spusese de medici că nu ar putea să aibă copii niciodată, dar acum era gravidă. Nu‑și dorea copilul pentru că nu era pregătită, fiind la facultate. Am ascultat‑o și mă gândeam că nu știe ce o așteaptă…. eu știam. Spunea: „Încă sunt la facultate și nu îl vreau, vreau să mă realizez profesional… nu o să‑mi distrug viața pentru un copil”. Avea să vadă după scurt timp că alta era realitatea. A fost să fie prima care a intrat la chiuretaj. […]

Când au adus‑o eu așteptam cu celelalte femei la rând. Striga și plângea: „Copilașul meeeeeeu! Primul meu copilaș. Ce‑am făcut, Doamne???? Mi‑am omorât copilașul meu… Doamne, n‑am să mai fac asta niciodată.”

Plângea de ne‑am zguduit toate… Se făcuse tăcere. Medicul era și el trist și încerca să o consoleze. A plecat de acolo prăbușită, la brațul prietenului ei. Nu mai era persoana trufașă care venise. Era ceea ce aveam să fiu și eu curând, „o moartă vie”. […]

Am intrat în „camera morții” și am simțit miros de moarte. Am evitat să mă uit la instrumentele cu care se ucidea. A intrat medicul și m‑a consultat. […]

A văzut acul care urma să mă ducă la necunoștință și serul din el.

Am văzut pereții albi ai cabinetului, albi și triști, am simțit prezența morții în cabinet.

Mirosea a moarte… am închis ochii și nu am mai simțit decât înțepătura acului. Apoi ceva s‑a întâmplat, ceva ciudat.

Visam că mă dau pe un tobogan portocaliu care avea din loc în loc pernuțe… pe una era un ursuleț… M‑am dat în toboganul acela care mă ducea undeva în jos. Apoi, brusc, m‑am trezit că pluteam în cabinet și mă loveam de pereți… mă simțeam ușoară ca un fulg.

Am văzut ca într‑un negativ pe medicul care își făcea treaba, pe anestezistă și pe asistentă lângă mine. Apoi am ieșit pe ușă și l‑am văzut pe P. în salon, așteptând. Am auzit voci care‑mi spuneau „Gata, s‑a terminat, încet, te ducem noi la pat”. […]

Nu l‑am recunoscut nici pe P. Eram inconștientă, transformată, o oroare a crimei, asta eram. Încă nu credeam că am avortat, dar am văzut sânge și atunci am știut că s‑a terminat… Nu am putut pleca de la clinică decât după patru ore. Nu puteam sta în picioare, mi‑era rău, cumplit de rău… Celelalte au plecat pe picioarele lor… eu nu am putut… În locul grijii de a nu ști ce o să fac cu copilul meu dacă îl voi naște, au apărut durerea, disperarea și dorința de a muri, mult mai cumplite decât prima…

Diana, 31 ani

5 iulie 2016

Sursa: http://rupetacerea.ro/marturii‑scrise/diana/

Share