Mărturie din cartea  „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”

Bună ziua,

Mă numesc Alexandra Senopol, am 27 ani și sunt din Constanța.

Aș vrea să vă spun povestea mea pe scurt.

Cu 2 zile înainte de nuntă am aflat că sunt însărcinată. Am fost foarte fericită, a fost cel mai frumos cadou de nuntă.

Eu îmi doream o fetiță iar soțul un băiat. La eco am aflat că a „câștigat” el. Am fost puțin tristă dar mi‑am revenit repede.

Am avut o sarcină toxică, m‑am îngrășat 30 kg dar în rest totul era bine. Făceam eco în fiecare lună, la o doctoriță cunoscută că fiind printre cei mai buni doctori ginecologi din Constanța. În ianuarie m‑a trimis să fac 3D și acolo a început totul.

Am aflat că am cordon ombilical bivascular (o arteră și o venă), caz rar în România. Doctorița de la 3D mi‑a zis să stau liniștită, că a auzit de un caz similar în Anglia și copilul era sănătos, dar foarte slăbuț.

Am început să mă documentez, să trimit emailuri la doctori în țară, să caut informații din alte țări, dar nimic. În România nimeni nu știa nimic.

Am intrat pe un site spaniol și acolo am găsit un forum despre această malformație. Toate mămicile care născuseră copii cu un cordon bivascular spuneau că sunt sănătoși, dar că nu se hrănesc bine în burtică și de aceea nu au mai mult de 3 kg.

Am mers de urgență la ginecolog, care nu putea să creadă că lunar (îmi făcea eco lunar) nu a văzut nimic. M‑a trimis de urgență la București, la maternitatea din Giulești, ca să fim sigure. Am stat la eco o oră, doctorul doar mormăia, folosea termeni medicali, eu nu înțelegeam nimic concret decât… „malformații”, „sindrom”.

După ce a terminat, mi‑a confirmat: cordon bivascular și pe lângă asta mi‑a zis că e suspect de mozaic cromozomial 21 (o fază ușoară a Sindromului Down).

Am crezut că mor când am auzit, el spunând că, dacă are ceva, nu are nimic la organe. Oricum, tot drumul până la Constanța am plâns și îmi puneam stupida întrebare: „De ce mie?”.

A doua zi dimineața am fost la ginecolog, care, când a auzit, mi‑a făcut programare la amniocenteză (peste 2 săptămâni). Menționez că eu eram însărcinată în 8 luni. Doctorița a spus că facem amniocenteza, ca să aflăm sigur.

Pe parcurs am aflat ce înseamnă asta și am refuzat să o fac. I‑am spus că oricum, dacă are ceva, eu nu fac avort, o să‑l iubesc așa cum e. Nici nu puteam să mă gândesc că, după ce l‑am simțit 8 luni, trebuie să renunț la el.

Ne‑am împăcat toți cu ideea și așteptam ziua cea mare, sperând că totul era o eroare medicală. Am hotărât să nasc normal, dar cu epidurală. Am programat nașterea pentru joi, 12 aprilie 2007. Cu o zi înainte, am făcut eco, mi‑a zis că bebe are 3,2 kg.

M‑am internat dimineața la 8, mi‑au făcut epidurala, mi‑au rupt apa și așteptam contracțiile. A trecut o oră, au trecut două, trei și degeaba, eu nu aveam nimic. În salon intrau și ieșeau femei însărcinate, eu nimic.

La ora 15, doctorița m‑a luat iar la control și, pe un ton speriat, mi‑a zis: „Alexandra, nu te agita, s‑a desprins placenta și risc să vă pierd pe amândoi, așa că îți fac cezariană”.

Am început să plâng, să‑mi sun familia, care era afară, cu toate că toată lumea îmi zicea să mă calmez, eu nu mă puteam opri din plâns. Am intrat de urgență la cezariană, tot cu epidurala, îmi venea să adorm, dar trăgeam de ochi de frică că nu mă mai trezesc.

Voiam să apuc să‑mi văd copilul. După o operație mai lungă decât e normal, am pierdut foarte mult sânge, am făcut hemoragie, am auzit cum doctorița a făcut: „Aoleu!” și apoi primul urlet al bebelușului meu.

M‑am speriat tare, am început să pierd și mai mult sânge, credeam că bebelușul meu chiar are malformații.

De fapt, doctorița a fost uimită când a văzut cât de mare este. Am născut un bebe de 3,9 kg și 53 cm. Nota 10.

Apoi am adormit, dar cineva acolo sus a vrut să rămân cu David. Așa îl cheamă pe bebe. Acum are 7 luni și este foarte frumușel, nu are absolut nimic, are 10,4 kg și 74 cm.

Ultimele luni de sarcină au fost foarte grele pentru toată familia mea, dar finalul a fost unul fericit. De aceea, sfatul meu pentru toate mămicile care trec prin așa ceva este să nu renunțe ușor la copilul lor, că nu se știe niciodată la ce încercări te pune Dumnezeu.

Dacă făceam avort, cu siguranță aș fi trăit toată viața cu întrebarea dacă chiar era bolnav. Doctorița mea mi‑a acordat toată atenția și chiar a plâns de emoție. Îi mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru mine și David, dar susțin că erorile medicale pot distruge vieți!

Alexandra Senopol, 27 ani, Constanța

2 mai 2017

Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.

 

Share