Tag Archives: avort

Press Release: The March for Life 2017 – “Help the Mother and Child! They Depend on You”

Studenți pentru viață, February 10th, 2017– In many cities across Romania and the Republic of Moldova, March 2017 will be The Pro-Life Month 2017 Help the Mother and the Child! They Depend on You”. Its highlight will be The March for Life 2017Help the Mother and Child! They Depend on You”, organized on Saturday, March 25th, 2017.

The March for Life is at its 7-th national edition. This year’s theme, “Help the Mother and the Child! They Depend on You”, creates the opportunity to debate on the need, possibility and efficiency of supporting women in pregnancy crisis.

This series of thematic events has not a unique organizer, but in each town and city it has different independent local organizers from local pro-life organizations and institutions.

Download the integral English version of the press release, with statistics: The March for Life Romania 2017 Press Release

Download the Romanian version of the press release HERE

Comunicatul integral în limba română, cu statistici: Comunicat Marsul pentru Viata Romania

Here are a few aspects motivating the theme chosen for this year:

Romania is second in the world (after Russia) in terms of the total number of abortions ever made compared to its actual population: 22,832,650 legally made surgical abortions have been made – only in Romanian state hospitals –, between year 1958 and June 2016, compared to a population of 19,760,000 inhabitants as registered on January 1st, 2016.

Since traditional Romanian civilization and spirituality have never valued abortion, the huge number of abortions can be explained by lack of knowledge regarding the issue of pregnancy crisis and by a pro-abortion public mindset – both originating in the communist regime and ideology.


The pregnancy crisis

The pregnancy crisis appears when a woman considers interrupting the natural course of her pregnancy, which would normally lead to giving birth to her baby, and thinks of abortion instead. Pregnancy crisis is triggered by outside issues she cannot cope with.

The most frequent causes of the pregnancy crisis are:

  • the father does not want the child;
  • the father leaves the future mother;
  • the woman is financially dependent on the child’s father, who asks her to have an abortion;
  • the woman lives in a violent relationship which she cannot break;
  • the woman is unmarried and fears she could be marginalized if she gave birth to the child.

Pregnancy crisis is deepened by third-party pressure on the woman to have an abortion: 64% of the women who had an abortion felt pressured to do so, according to a study published in a prestigious medical journal[1].

Most of the times, women in pregnancy crisis want to have other options beside abortion. But these options become available only if somebody else offers support. Lack of support leads to lack of options. Thus, the option of abortion becomes not a real option, but the only way out of the pregnancy crisis. The decision to have an abortion in pregnancy crisis is best illustrated by the American writer Frederica Mathewes-Green: “No woman wants an abortion as she wants an ice cream cone or a Porsche. She wants an abortion as an animal caught in a trap wants to gnaw off its own leg”.

Testimonies from women who have had an abortion (www.avorturiregretate.ro) and from women who have chosen to give birth to their child despite having also considered abortion (www.femeifericite.com) show how traumatizing pregnancy crisis is. In case of abortion, the crisis is usually followed by post-abortion stress syndrome (PASS), which could even lead to suicide. Studies show that women who have had abortions are 6 times more prone to suicide[2].


The pro-abortion mindset

Liberalization of abortion on demand by the communist regime through the Decree 463 of 1957 has not only impacted those who wanted to have an abortion. It has thoroughly transformed public mentality and society. This explains the peak in abortion numbers in the years following liberalization of abortion on demand in Romania:

  • 1958: 112,100
  • 1959: 578,000
  • 1960: 769,776
  • 1961: 859,533
  • 1962: 961,679
  • 1963: 1,034,987
  • 1964: 1,097,932

By associating “it’s legal, therefore correct” and by presenting abortion as an empowerment offered to women by communism (unlike the previous political regime), abortion has been positively valued. This has enabled a public mindset in favor of abortion. According to it, abortion would be the only safe and efficient option in pregnancy crisis.

The last decades of communism saw restrictions to abortion, enforced in 1967 on reasons of population decline. That is why, when it was completely liberalized after the fall of communism, abortion could again be presented as women empowerment, facilitated by the new post-communist regime.

The establishment of the pro-abortion mindset in society has almost entirely eliminated the possibility to correctly understand pregnancy crisis, the alternatives to abortion and the fact that supporting a woman in pregnancy crisis is the natural thing to do. People have practically developed indifference to women in pregnancy crisis and no legal steps have been taken to stimulate alternatives to abortion.

The pro-abortion public mindset has had the following consequences in society:

  • lack of information about the full humanity of the preborn child in every stage of its life in the womb;
  • lack of information about the painful and complex reality of pregnancy crisis;
  • lack of sufficient support for the woman in pregnancy crisis;
  • invariably silencing public pro-life messages and blaming pro-life voices for allegedly being anti‑woman.

Under these circumstances, for lack of information and support, women are practically pushed to abort their babies, while protecting the unborn is regarded as uncivil attitude.

In fact, abortion itself is uncivil attitude, lack of compassion, lack of respect, and lack of love for the woman and the child!


Abortion has harmed Romania more than any war

In year 2018, Romania will celebrate 100 years from its 1918 Unification. Romania’s involvement in the First World War, which ensured its Unification, meant losing 1,125,000 Romanian lives, sacrificed to make possible the Proclamation of December 1st, 1918.

But it is not into this war[3] that most Romanians have lost their lives. In fact, the most Romanians ever to have lost their lives to an unnatural cause are those who have lost their lives to abortion: in total, Romania has already seen 22,832,650 surgical abortions only in its state hospitals:

  • 7,500,158 abortions during the liberalization period 1958–1966 (9 years);
  • 7,409,042 abortions during the restriction period 1967–1989 (23 years);
  • 7,889,700 abortions during the present liberalization period 1990–June 2016 (26 years and a half).

The average abortion number for the first 6 months of year 2016 was 185.4 surgical abortions daily only in Romanian state hospitals.

To these data one must add the following categories of abortions unaccounted for in Romanian statistics:

  • surgical abortions made in private clinics;
  • chemical abortions prescribed in state hospitals and private clinics;
  • abortions made abroad by Romanian women of reproductive age who work outside the country and who represent an important part of Romania’s fertile population.

Also, the number of illegal abortions remains unknown – both during the communist regime and after 1990.

Should the above-mentioned unregistered abortion categories be taken into account, the total number of abortions would probably be double the actual statistics.

In the Republic of Moldova, whose population on January 1st, 2016 was of 3,553,056 inhabitants, statistics show 2,112,158 surgical abortions in state hospitals between year 1960 and January 1st, 2016. These numbers place the Republic of Moldova on the 10th place in the world in terms of total number of abortions compared to its actual population. Real statistics in this country should also include chemical abortions and abortions made by women of reproductive age working abroad.


A country project: valuing the gift of life and supporting women in pregnancy crisis

Given these facts, we consider that a vital country project for Romanians on both banks of the Prut River is raising awareness and accountability regarding the gift of life, towards those who can be their future. And awareness and accountability can only be shown by supporting women in pregnancy crisis and their unborn babies.

Firstly, everybody can help a woman in pregnancy crisis! The experience of those involved has shown that support from the unborn child’s father, from a friend, from a psychologist or a member of the clergy can make the difference between abortion and giving birth to the baby.

Secondly, society can create instruments to support women in pregnancy crisis, such as:

  • legislating an allowance for the pregnant woman, to be granted starting from the 14th week of pregnancy; this will help her cover the special needs she has in this period;
  • establishing help centers for pregnant women, where women in pregnancy crisis can benefit on request from free psychological counseling and the support of a social worker specialized in pregnancy crisis;
  • legislating placement of special installations of the “baby box” type on the outside walls of hospitals, where mothers who consider that they cannot take care of their children can safely place their newborn babies; as the last solution to a crisis situation, these installations can prevent infanticide and abandonment of the newborn; one can find such devices all over the world.
  • legislating the possibility for the mother who has been through a miscarriage to have, on her request, a burial of the miscarried baby; allowing, on the mother’s request, for a proper religious burial ceremony as the one allowed for babies who die shortly after birth without having been baptized;
  • creating the legal options for the pregnant woman who considers that she cannot raise her child to give her baby for adoption immediately after birth: starting legal proceedings for the adoption process during pregnancy, on the model offered by US, British and Australian legislation;
  • legislating open adoption, which could facilitate consent for adoption from the mother, the parents or relatives who cannot care for the child anymore;
  • sending messages in society that all those involved in adoption are valuable, with the purpose of fighting the prevailing contempt for adopted children, for adoptive parents and especially for biological mothers and parents who entrust their children to adoptive parents when they consider that they cannot properly care for them.

Without adequate information and without a national network of help centers for women in pregnancy crisis, the abortion trauma will continue to harm children, mothers, families and the whole society.


The Pro-Life Month and the March for Life are apolitical and non-confessional events, but they welcome the participation of all religious confessions and political parties.

The March for Life does not promote legislation to forbid abortion and condemns all forms of violence against women, wishing to promote social awareness and support for the woman to give birth to the life she is carrying.

The above-mentioned possibilities are not necessarily meant to involve only state institutions, but mainly society as a whole, in its diverse forms of civil actions, such as non-governmental organizations. We cannot expect the state to do what we do not do individually and through the associative possibilities existing today! This means real solidarity, love and civilization.


The dynamics of the March for Life in the last three years has been as following:

  • 2014: 40 cities and towns from Romania;
  • 2015: 77 cities and towns (75 from Romania, 2 from the Republic of Moldova);
  • 2016: 130 cities and towns (110 from Romania, 20 from the Republic of Moldova).

Starting from March 1st, 2017, the www.marsulpentruviata.ro website will publish details from local organizers.


Alexandra Nadane, President
Studenți pentru viață (“Students for Life”)



[1] VM Rue et. al., “Induced abortion and traumatic stress: A preliminary comparison of American and Russian women,” Medical Science Monitor 10(10): SR5-16 (2004).

[2] M Gissler et. al., “Pregnancy Associated Deaths in Finland 1987-1994 — definition problems and benefits of record linkage,” Acta Obsetricia et Gynecologica Scandinavica 76:651-657 (1997); and M. Gissler, “Injury deaths, suicides and homicides associated with pregnancy, Finland 1987-2000,” European J. Public Health 15(5):459-63 (2005).

[3] Nor in the other armed conflicts during modern Romanian history: the Romanian Independence War killed around 4,300 Romanians, and around 833,000 Romanians have lost their lives to the Second World War.








Părinții lui Finley sunt recunoscători pentru salvarea fetiței lor, datorită efectelor reversibile ale pilulei avortive

Summer, când l-a cunoscut pe cel care acum îi este soț (Jason), tocmai absolvise liceul, și era foarte pasionată de competițiile de rodeo. Părinții ei sperau ca ea să înceapă facultatea. Și Jason plănuia să facă același lucru. Doreau să-și obțină o diplomele. Când cei doi au început să iasă împreună, tatăl lui Summer nu a fost de acord. Motivul îl reprezenta diferența de vârstă dintre ei. Când Summer a rămas gravidă, știa că nașterea unui copil ar aduce și mai multă tensiune în relația cu părinții săi.

”Pendulând între școală, serviciul meu, caii mei și iubitul meu eram în întregime ocupată”, Povestește Summer în videoclipul său de pe Youtube, intitulat „Viața după avort. Povestea miraculosului nostru bebeluș.”. Apoi continuă: „Mai mult, a trebuit să plec din oraș pentru a pregăti un spectacol cu cai. Am avut senzații de greață tot timpul, iar ciclul nu mi-a venit. Am fost sigură că sunt însărcinată”.

La întoarcerea acasă, după spectacolul hipic, a făcut imediat două teste de sarcină. Amândouă au ieșit pozitive. Summer a început să intre în panică.

,,Cum voi mai putea eu să particip la rodeo acum?! Ce va zice lumea despre mine?! Ai mei au să mă OMOARE! Încă nu sunt pregătită să fiu mamă!” și-a spus ea.

Chiar dacă îi era teamă, i-a dăruit lui Jason unul din testele de sarcină. L-a împachetat frumos ca un cadou și i l-a dat. Prima lui reacție a fost una de bucurie. Însă, această stare a trecut repede. A început să se gândească că tatăl lui Summer nu va fi deloc încântat.

Dorind să confirme sarcina, s-au îndreptat către Clinica Planned Parenthood.

„Când am deschis ușile, am găsit un șir lung de femei, de toate vârstele”, povestește Summer. ,,Plutea în aer mirosul inimilor zdrobite. Însă cei de acolo l-au făcut să pară ceva foarte normal. Mi-am luat un număr de ordine și ne-am așezat să așteptăm.”

Când numărul ei a fost strigat, personalul clinicii nu a vrut să-i dea voie lui Jason să o însoțească. Singură, Summer a aflat că este într-adevăr gravidă. Mai mult era în cea de-a șaptea săptămână de sarcină. A fost nevoită să-l sune pe Jason pentru a-i da vestea. Atunci au decis că nu sunt pregătiți să devină părinți și că ar trebui să facă un avort.

,,În inima mea am știut că era o greșeală” povestește Summer. ,,Nu aș fi vrut să o fac, dar m-am gândit că nu am de ales. Doctorul a sosit și a început imediat să-mi explice despre setul de pilule pe care trebuia să-l iau. Scopul acestora era avortarea fetusului. Nu mai era nevoie de nicio intervenție chirurgicală. În cele din urmă m-am convins că nu exista nicio altă opțiune. Așa că am dat tăcută din cap în timp ce ascultam instrucțiunile doctorului.”

A luat cea dintâi pilulă, care începea să elimine placenta. În acest fel se tăia accesul copilului la nutrienți. Ar fi trebuit să mai ia și alte două pilule în cursul zilei următoare. I s-a spus să se aștepte la sângerări masive și la posibilitatea de a-și vedea copilul mort.

După prima pilulă, a fost imediat cuprinsă de tristețe. În timp ce mergeau spre casă, ea și Jason plângeau, încât el a trebuit să se oprească din condus.

,,Am încercat din răsputeri să uităm ceea ce tocmai comisesem. Neliniștea a devenit atât de copleșitoare, încât a trebuit să tragem mașina pe dreapta. Știam că am făcut cea mai mare greșeală din viața noastră.”

Jason a sunat la Clinica Planned Parenthood pentru a se interesa dacă s-ar putea face ceva pentru a opri avortarea. Dar clinica le-a spus că era prea târziu și că dacă nu continuă cu următoarele două pilule, copilul poate prezenta grave malformații la naștere.

Ziua următoare, regretul și durerea au devenit și mai puternice pentru Summer. A început să resimtă crampe și dureri acute. Jason era atât de marcat psihic, încât îl încercau gânduri de sinucidere.

,,Am strigat către Dumnezeu pentru iertare și vindecare”, povestește Summer. ,,L-am implorat să ne dea o a doua șansă. De-am fi putut să dăm TOTUL înapoi…”

Jason a descoperit o consilieră online care discuta despre avorturi. A sunat-o pentru a vorbi despre problema lor. Dar când i-a spus povestea lor, ea le-a arătat că mai exista încă speranță. Încă nu era prea târziu, pentru că Summer nu luase cea de-a doua pilulă. Își puteau salva copilul. Le-a indicat numele unei femei care îi va pune în contact cu un medic, care putea realiza o anulare a efectelor pilulei avortive. Cei doi au fost foarte încântați. Ea le-a mai spus, că îi va aștepta toată noaptea, să treacă pe la birou.

Summer a primit o injecție cu progesteron. Următoarele câteva săptămâni a continuat să facă injecții acasă. Totuși, durerea era foarte mare, așa că doctorul i-a dat o doză dublă de progesteron și i-a indicat să ia vitamine prenatale. La nouă săptămâni, s-au dus la un centru local de sarcină, pentru o ecografie gratuită.

,,După ce s-a uitat puțin, medicul a găsit copilașul și a exclamat: ‘Bebelușul tău trăiește! Vezi bătăile inimii?! Dumnezeu cred că îi șoptește bebelușului tău să se miște, pentru că nu am mai văzut niciodată un copil de nouă săptămâni atât de activ!”. „Jason și cu mine am izbucnit imediat în lacrimi de ușurare și bucurie.” a povestit Summer.

Copilul lor urma să se nască de Crăciun.

Tatăl lui Summer a fost la început foarte supărat de faptul că fiica lui era gravidă. Însă curând și-a schimbat atitudinea. I-a spus lui Summer că e bucuros de alegerea pe care ei au făcut-o, de a păstra copilașul. La scurt timp, după ce le-au spus părinților, Jason și Summer s-au logodit. La scurt timp au aflat că bebelușul este fetiță. Au decis să-i pună numele Finley.

S-a născut pe 5 ianuarie și a fost un copilaș complet sănătos.

,,De când o avem pe Finley, eu și tatăl meu suntem mai apropiați decât am fost vreodată.” povestește Summer. ,,El și Jason sunt în sfârșit într-o relație bună. Toată lumea e fericită și o iubește la nebunie pe fiica noastră. Ea ne-a schimbat ÎN ÎNTREGIME viețile în bine și suntem VEȘNIC recunoscători că o avem.”

Anularea efectului pilulei avortive este posibilă, pentru femeile care au luat prima doză a pilulei avortive.

Traducerea și adaptarea: Studenți pentru Viață

Sursa: LifeNews


Un parlamentar britanic cu handicap: „Persoanele cu dizabilități congenitale sunt pe cale de dispariție”

Un membru cu dizabilități al Camerei Lorzilor din Marea Britanie luptă pentru a schimba legea britanice care permite avortarea copiilor diagnosticați cu dizabilități până la momentul nașterii.

Avortul este legal în Regatul Unit până la 24 de săptămâni de sarcină. Cu toate acestea, legea nu impune nicio limită de timp cu privire la avort, pentru sarcini cu diagnostic de invaliditate fetală. Avorturile sunt de asemenea permise în orice stadiu, pe parcursul sarcinii, dacă viața mamei este în pericol.

Lordul Kevin Shinkwin este un aristocrat conservator ce suferă de boaselor de sticlă. Acesta a declarat în timpul dezbaterilor din Camera Lorzilor, săptămâna trecută, că actuala lege discriminează persoanele cu handicap. El a introdus un proiect de lege, care ar anula posibilitatea avortării copiilor cu handicap, după termenul legal de avort, în cazul în care sunt diagnosticați cu o problemă de sănatate.

„Eu recunosc cu ușurință că matematica nu a fost niciodată subiectul meu favorit la școală – dar chiar și eu pot vedea din tendințele cu privire la avort pe motiv de dizabilitate că se referă la oameni ca mine”, a spus Shinkwin colegilor săi. „Persoanele cu dizabilități congenitale sunt pe cale de dispariție.”

„Dacă am fi fost animale, poate că am fi putut beneficia de protecție ca o specie pe cale de dispariție”, a adăugat el. „Dar noi suntem doar ființe umane cu dizabilități, așa că nu ne calificăm.”

Shinkwin a declarat că paralimpicii Marii Britanii recent „și-au reprezentat țara la Rio cu mândrie.”

„Calificarea esențială pentru a concura la Rio? Dizabilitatea lor. Țara lor le-a aplaudat succesul, aceeași țară a cărei legislație privește această calificare esențială pentru a merge la Rio –dizabilitatea –  ca pe un motiv pentru care ar trebui să moară. Cum, domnii mei, poate fi așa ceva corect, cum poate fi drept, cum poate fi logic? Nu este.”

„Cum aș putea să nu am încredere în umanitatea noastră comună?”, a continuat el. ,,Cum aș putea să nu mă încred în adevărul că există mai multe lucruri care ne unesc decât cele care ne despart? Și cum aș putea să nu cred că această Cameră a Lorzilor va fi sinceră cu ea însăși și va continua lupta nobilă pentru egalitatea persoanelor cu handicap, prin trecerea acestui proiect de lege?”

În dezbaterile anterioare despre proiectul său de lege, octombrie anul trecut, Lordul Shinkwin a citat statisticile publice ale Departamentului de Sănătate din Marea Britanie cu privire la avort, din 2015. Lordul Shinkwin a declarat că în 2015 au existat 230 de avorturi după 24 de săptămâni din cauza handicapului. Acesta susține căse poate observa „o creștere cu 56% a numărului de întreruperi de sarcină, după 24 de săptămâni, pe motive de handicap, de-a lungul ultimilor 5 ani, între 2010 și 2015.”

Lordul Shinkwin a adăugat că „689 de avorturi au fost numai din cauza unui diagnostic de Sindrom Down, în 2015”.

El a declarat că au existat alte 11 avorturi efectuate din cauza malformațiilor buzei sau a cerului gurii, o condiție ușor de reparat chirurgical în 2015.

„După lege, eu nu ar trebui să fiu aici. Ar trebui să fiu mort”, a afirmat Lordul, înainte de a încheia.

Sursa: http://www.theblaze.com/news/2017/01/31/disabled-lawmaker-fights-abortion-law-people-with-congenital-disabilities-are-facing-extinction/



În Canada, părinții copiilor diagnosticați cu Sindromul Down „trebuie să se apere de avort”

Leone Grotti, Tempi, 5 iunie 2016

Traducere de Ana Avram

Am tradus acest articol pentru că dacă acești părinți intervievați mai jos pot, consider că, dacă vrem, toți am putea să sprijinim acești copii și să luptăm pentru ca ei să aibă o șansă la viață.

„Dacă doi părinți descoperă că așteaptă un copil cu sindromul Down și decid să continue sarcina, sunt considerați iresponsabili din punctul de vedere al societății?”. Întrebarea doctorului Jean-Claude Forest, președintele Comitetului de coordonare al programului de depistare a Trisomiei 21 din Quebec, este retorică. Dar, de fapt, răspunsul transmis de societatea canadiană este unul clar: „da”.

„Este evident”. Julie Faucher și soțul ei Nathan, candieni rezidenți în Quebec, au simțit pe pielea lor. Când Julie a aflat că este însărcinată cu o fetiță care are Sindromul Down era o mamă tânără; s-a gândit repede la avort: „Pentru mine era evident că nu puteam trăi fericiți cu un copil care suferă de Sindromul Down și era evident că nu l-aș fi născut. Dar soțul meu a zis: „Ei bine, pentru mine nu este de fapt așa de evident”.

Presiunea medicilor. Înspăimântați și nehotărâți, deoarece nu știau ce să facă, Julie și Nathan au căutat repede ajutor în cadrul sistemului sanitar. Dar nu l-au găsit. Medicii, de fapt, în loc să răspundă la întrebările lor despre cum ar fi trebuit să fie viața cu un copil care suferă de Sindromul Down, nu-i sfătuiră decât să pună capăt sarcinii. Părinții nu au ascultat acele sfaturi și astăzi micuța Sofia are 7 ani și este cea mai mică dintre cei trei copii ai lor. Dacă s-au decis să nască copilul, acest lucru s-a realizat datorită ajutorului unei doamne psiholog, care i-a susținut.

90 la sută. Povestea lor, istorisită într-o clip video de Tamara Aletersco pe Ici Radio-Canada, nu este un caz rar în Canada. Un copil din 800 de nou-născuți are Trisomia 21, dar numărul ar putea fi mult mai mare. Din 2012, guvernul canadian furnizează gratis la toate femeile gravide un test pentru a depista Sindromul Down. Un procent de 60% din femei fac testul și, dacă acesta confirmă anomalia genetică, în 90% dintre cazuri se recurge la avort.

„Sunteți sigură ca vreți să țineți copilul?” Dacă numărul de întreruperi este așa de mare, responsabilitatea este și a sistemului sanitar, unde medicii din serviciul public, în loc să fie neutri, îndeamnă la avort. „Dacă decizi să păstrezi copilul, te privesc de parcă ar fi o aberație”, povestește Marc, tatăl a trei copii. Al treilea copil, o fetiță, Lily Rose, a fost diagnosticată cu Trisomia 21. Soția lui, Stephanie, se plânge de atitudinea medicilor. Nu numai că nimeni nu i-a susținut niciodată, dar, după ce s-au decis să țină fetița, „la fiecare vizită îmi ziceau: Sunteți sigură ca vreți să țineți copilul?”.

„Apărarea de avort”. Pentru Antoine Payot, medic la Centrul Medical Universitar „Sainte Justine” din Montréal, problema nu este nouă. „Multe cupluri, din păcate, trebuie să se apere de avort pentru că sistemul împinge mereu părinții să întrerupă sarcina. Un studiu de caz despre această problemă se desfășoară acum la nivel național.”

Sursă: http://www.tempi.it/canada-genitori-figli-down-devono-difendersi-aborto#.WH6RYlOLTIV


Cui îi este permis să trăiască?

Reportajul tradus parțial mai jos este realizat de către Von Sven Stockrahm, Alina Schadwinkel, Dagny Lüdemann și a fost publicat pe pagina Zeit Online, în 5 iunie 2015.

Articolul se centrează pe cazurile a doi copii cu Sindrom Down, unul avortat, altul născut.

L-am tradus pentru că primul caz arată, mai întâi, cât de puternic afectează criza de sarcină chiar și o familie stabilă, cu un standard material ridicat, într-o țară în care serviciile medicale și serviciile sociale funcționează la un nivel înalt.

În al doilea rând, arată cât de singuri sunt lăsați părinții, și mai ales mama, de către cei din jur, care presează să „rezolve” problema și să nu fie încărcați cu vreo responsabilitate.

În al treilea rând, sinceritatea cu care cei doi părinți prezintă modul în care a fost luată hotărârea de a face avort arată că, în esență, avortul este o eutanasiere a unei persoane care nu se poate celor care îi iau viața: părinții hotărăsc să ia viața copilului pentru că ei consideră că e prea dificil pentru ei să îi poarte de grijă.

Durerea care nu trece arată că avortul nu a fost o soluție, ci un eșec, care ar fi putut fi evitat dacă ar fi existat sprijinul necesar în jur.

Al doilea caz este tradus doar într-o mică parte.

Familia Eridinger: Richard, Lisa și primul lor fiu născut Lars

Foto: Janine Stengel

Doi băieți cu Sindromul Down: Benjamin este în viață, iar Luca este mort. Este o decizie pe care părinții lor au trebuit să o facă, după ce s-au aflat în fața unei dileme cu care se confruntă din ce în ce mai multe cupluri, datorită testelor de screening prenatal.

„Ne-am omorât fiul”

Sven Stockrahm

Sunt trei zile din an în care îmi amintesc de Luca. Una este ziua în care am aflat de el. Apoi este ziua lui de naștere și, în final, ziua înmormântării lui. Dar el este de fapt în permanență cu noi. Anul acesta ar fi început școala.

Nimeni nu i-a spus Lisei Erdinger* ce înseamnă să îți omori propriul copil. Șase ani au trecut de când a pus capăt vieții lui Luca, dar copilul pierdut încă îi domină gândurile și astăzi. A fost o întrerupere de sarcină târzie, la începutul celei de-a șasea lună de sarcină, cu puțin timp înainte ca Luca să fie capabil să respire singur. S-a născut într-o sală de naștere, unde erau fotografii cu nou-născuți pe pereți, un loc în care sute de copii vin pe lume și unde se aude primul lor plâns. Luca nu mai era capabil să plângă.

Faptul că au permis ca fiul lor să moară a fost cea mai mare greșeală a lor, spune Lisa.

Foto: Janine Stengel

Miercuri, 28 mai 2008. „Este băiat și are trisomia 21. Știți ce este aceasta?” Lisa Edinger era singură acasă când a sunat medicul ginecolog. Nu s-a așteptat ca medicul ei să menționeze din nou testul, dat fiind faptul că fusese efectuat cu două săptămâni înainte. Dar laboratorului i-a luat mai mult timp decât s-ar fi așteptat pentru a analiza rezultatele. „Da”, a răspuns. Știa ce înseamnă trisomia 21 – Sindromul Down.

„Gândiți-vă la ce vreți să faceți” , a spus doctorul, „și veniți la cabinet luni”. După ce a închis telefonul, Lisa s-a gândit la tot ce putea să însemne acest lucru. Nici măcar nu a luat vreodată în considerare faptul că ar face avort. Ea a crezut că amniocenteza era mai degrabă o măsură de precauție. Avea dea 35 de ani când primul ei fiu, Lars, s-a născut, și făcuse și atunci amniocenteza. Sarcina ei fusese considerată riscantă din cauza vârstei. […]

Fiul ei de un an jumate era la creșă, iar soțul ei, Richard era la birou când a încercat să dea de el. Dar nu a răspuns la telefon. A sunat-o pe mama ei în schimb. „La naiba”, i-a zis ea, „când va trebui să rezolvați și asta?” Dintr-o dată, Luca nu mai era ceea ce se presupunea că ar fi trebuit să devină: un copil. Era o „asta”. Ceva defect.

Poate doctorul se înșelase, credea Lisa, și poate Luca s-ar putea naște un copil sănătos. La urma urmei, diagnosticele sunt uneori greșite.

Lisa și Richard au petrecut sfârșitul de săptămână în fața calculatorului, căutând pe Google răspunsuri la întrebări pe care nu ar fi dorit să și le pună niciodată. Ce înseamnă exact Sindromul Down? Cum ar fi schimbat viața lor? Ce ar fi însemnat dacă Luca ar fi avut nevoie de asistență de-a lungul întregii vieți? Ce se va întâmpla cu noi ca cuplu? Cum s-ar fi descurcat fiul lor Lars în această situație? Nimeni nu știe cât de sever poate fi un caz de trisomia 21. Oamenii cu Sindromul Down pot avea un grad de dizabilitate sever, din punct de vedere fizic și psihic, iar unii se nasc cu deteriorări severe la organe, incluzând defecte la inimă. Alții sunt fizic sănătoși și au o inteligență medie.

Cei doi soți s-au simțit neajutorați. Ce e corect și ce e greșit nu le mai era clar.

„Ne putem descurca noi cu asta?” s-au întrebat.

Luca a fost mult mai plin de viață decât fratele său pe tot parcursul sarcinii și Lisa l-a simțit mișcând mai devreme. Ea și soțul ei nu-și putea imagina că fiul lor ar putea avea dizabilități. Doreau ei un copil cu dizabilități? Au petrecut ore întregi dezbătând părerile pro și contra și nimeni nu le-a oferit niciun ajutor. Nimeni din familie nu le-a zis: „Putem face față împreună.” Chiar și părinții lui Richard au spus: „Acest gen de lucruri nu ar trebui să existe în zilele de astăzi.”

Asta e ce așteptați de la mine, a întrebat Lisa, să fac avort?

Ea a început să simtă o presiune din ce în ce mai mare. I se făcea rău de la informațiile pe care le-a găsit pe internet despre avorturile târzii. Era la sfârșitul celei de-a cincea luni, în a 20-a săptămână de sarcină. Nu mai era posibil să facă o operație, sub anestezie, care s-a fi finalizat cu dispariția lui Luca. În loc de asta, trebuia să îl nască, exact ca pe fratele său Lars. Hormonii, administrați ca supozitoare, urmau să declanșeze nașterea prematură și Luca urma să fie născut într-o cameră de nașteri.

Era foarte puțin probabil ca trupul lui, acum exact cât să îl țină în palmă Lisa, ar fi putut face față presiunii nașterii. Și chiar dacă Luca ar mai fi respirat după expulzare, șansele lui de a supraviețui ar fi fost slave. Plămânii lui, unul dintre ultimele organe care se dezvoltă, ar fi fost probabil prea slabi pentru a funcționa normal. Trupul lui Luca și-a fi încetat funcțiile și inima lui ar fi bătut din ce în ce mai slab până s-ar fi oprit.

Mai era puțin timp la dispoziție. Dacă era vorba ca Luca să moară, asta trebuia să se întâmple degrabă. Mulți doctori refuză să facă avorturi după 20 de săptămâni de sarcină. În plus, după acest termen, copiii prematuri pot supraviețui în afara pântecelui mamei. Alți doctori sfătuiesc ca să fie ucis copilul în pântecele începând cu săptămâna a 22-a, înainte de a ajunge viu în mâinile în obstetricianului, pentru a nu avea de rezolvat dilema dacă trebuie să aibă grijă de copil după expulzare. Așa că, dacă părinții sunt de acord, copilul nenăscut este eutanasiat cu o injecție în inimă, înainte să înceapă contracțiile. După ce a citit informațiile, Lisa era mai rezervată decât oricând.

Să i se facă lui Luca o injecție letală? Niciodată, se gândea ea. Mai degrabă aș sări de pe cel mai apropiat pod decât să las să se întâmple așa ceva. Absolut împotrivă – nu pot să fac asta, se gândea.

Luni, 26 mai 2008. Ginecologul era uimit că familia Erdinger nu știa ce să facă. „O altă amniocenteză? Nu este necesară”, a spus doctorița, „pentru că rezultatele sunt deja clare”. Lisa și Richard nu se puteau decide dacă să păstreze copilul sau să-i pună capăt vieții acestuia. Lisa voia să știe dacă corpul lui Luca era sănătos. Medicul a trimis-o la o clinică.

Marți, 27 mai 2008. Ecografie. Inima lui Luca bătea puternic și nu era niciun semn că ceva ar merge rău. Stomacul și intestinele arătau de asemenea normal. Dar pliul lui nucal era relativ gros, un semn de Sindrom Down. Dacă diagnosticul nu ar fi fost pus deja, doctorul ar fi dispus amniocenteza pentru a testa materialul genetic al lui Luca pentru trisomia 21.

„Putem să facem față la asta”, se gândeau, „dacă este vorba doar de Sindromul Down. Dar nu e așa ușor. Putem să punem povara aceasta și pe Lars? Ce va fi dacă Luca necesită îngrijire pe toată perioada vieții? La asta nu putem face față, se gândeau. Sau putem?”

Miercuri, 28 mai 2008. A trecut o săptămână de când Lisa a primit telefon de la ginceolog. Ce ar trebui să facă? Familia nu a făcut niciun pas înainte. Mai erau doar câteva zile pentru a – ei bine, a face ce? Medicul șef de la un alt spital și-a găsit timp să le explice de ce diagnosticul pus a fost lipsit de ambiguitate. Au fost la o consultație pentru sarcini cu probleme la o organizație pro-familie, de asistență a familiei. Legislația cere doctorilor să le înștiințeze pe toate femeile care doresc să facă avort despre posibilitatea acestei consilieri.

Încă o dată, soții Erdinger au enumerat argumente pro și contra. Consiliera a fost empatică, dar ea nu le-a putut da un răspuns la întrebarea ce să facă. Lisa și Richard a mers la biroul de protecție a tineretului pentru a afla dacă sunt eligibili pentru serviciile de sprijin în cazul în care decid să îl păstreze pe Luca și apoi vor fi copleșiți de probleme. Ar putea fi încredințarea în plasament a copilului ultima soluție? Deja există prea mulți copii care au nevoie de noi familii, le-a spus consilierul. Încă o zi a ajuns la capăt, iar soții Erdinger încă nu știau ce să facă.

Nimeni nu i-a ajutat. Și cine i-ar putea ajuta? Un doctor care să îți spună ce să faci? Este viața voastră, le-au spus. Ce se întâmplă dacă vom alege una dintre opțiuni? Nu au existat răspunsuri la aceste întrebări.

Joi, 29 mai 2008. Lisa și Richard s-au așezat cu părinții lui Marcel în grădina lor, la o cafea și prăjituri. Cel care avea creșa unde mergea Lars a aranjat întâlnirea. Nu am știut înainte de a-l naște că fiul nostru are Sindromul Down, a spus mama lui Marcel. S-a fost descoperit abia după ce l-am născut. Soții Erdinger a vrut să știe cum viața de zi cu zi cu un copil care are Sindromul Down. Sunt zile bune și zile rele, a spus mama lui Marcel, dar ce familie nu are suișuri și coborâșuri? Ea încă vorbea când fiul ei a venit acasă de la școală și s-a grăbit să vină în grădină pentru a se juca. Era un băiat fericit, fără nici o dizabilitate fizică.

Ar putea fi Luca.

Mama lui Marcel le-a spus că nu știe ce ar face ea în situația lor și că numai ei ar putea lua decizia. Era timpul să plece și ei erau încă nu aveau nicio idee. „Să ne spuneți ce vă decideți să faceți”, a spus mama lui Marcel. Dar cum să ajunge vreodată la această decizie, s-au gândit?

Foto: Janine Stengel

Vineri, 30 mai 2008. Soții Erdinger erau epuizați. Au petrecut zile întregi plângând, strigând și dormind puțin, cântărind opțiunile. Lisa s-a simțit abandonată. Richard a încercat să o consoleze, dar nu a reușit. La urma urmei, soția lui era cea care îl purta pe fiul lor în burtică. Poate că alegerea rațională a fost aceea să nu îl nască pe Luca. De ce să devină viața lor atât de dificilă și să riște un viitor nesigur? Lisa era neliniștită și înnebunită de durere. Trebuia să facă ceea ce prietenii și familiile lor așteptau ca ei să facă? Era timpul să ia o decizie. Nu a putut suporta mai mult.

Richard a început să sune spitale.

„Nu, acceptăm doar cazuri de urgență astăzi.”

„Nu, avem doar un personal de urgență, iar noi nu facem avorturi târzii.”

A continuat să sune.

„Soția dumneavoastră are hemoragie? Dacă nu, luni este o oră de programare liberă.”

„Ascultă, soția mea va face hemoragie dacă sare de la balcon.”

Urmă o pauză.

„Bine, puteți veni mâine mai devreme.”

Foto: Janine Stengel

Sâmbătă, 31 mai 2008. Luca era vizibil pe ecranul alb-negru al ecografului. Nu era nimic care să indice faptul că nu ar fi bine. Lisa Erdinger s-a holbat la monitor când doctorul a scanat stomacul ei cu dispozitivul ultrasunet.

„Ce căutăm noi aici?”, s-a gândit ea.

Luca se mișca și inimioara lui bătea. Apoi a făcut niște mici sărituri și s-a jucat cu cordonul ombilical. Acestea au fost ultimele imagini cu Luca. Lisa s-a simțit depășită. Nu știa ce se întâmplă cu ea. Era prea multă presiune.

„Oprește-l!”, a strigat poruncitor ea.

Ecranul s-a făcut negru. Examinarea este o cerință, a spus doctorița scuzându-se. Ea stătuse până târziu doar ca să efectueze avortul. Le-a explicat tot. „Odată ce introducem supozitorul, nu există cale de întoarcere. Contracțiile vor începe în câteva ore”. Era timpul să decidă. Viața sau moartea. „Să punem capăt sarcinii?” Lisa și Richard se uitau unul la altul. „Da”, a spus Richard.

Asistenta de noapte a intrat în camera unde Lisa aștepta să nască. Nu putea înțelege ce face Lisa. I-a spus că și ea avea un copil cu dizabilități. „Nu pot să fiu atât de atentă cu tine pe cât ar trebui să fiu.”

Cel puțin asistenta era sinceră. Dar ce am făcut?, își spuneau unul altuia.

Era noaptea târziu, iar mama și copilul ei erau împreună pentru ultima dată. Richard a plecat acasă să stea cu Lars. Până atunci stătuseră părinții Lisei. Lisa și-a pus mâna pe partea stângă a abdomenului. L-a simțit pe Luca împingând înapoi. A fost o mișcare și apoi nimic. Niciodată.

Duminică, 1 iunie 2008. Apa Lisei s-a rupt la ora 5 dimineața. Asistenta medicală l-a scos pe Luca la ora 8:30 dimineața. Era tăcere.

„Este mort?” a întrebat Lisa.

Asistenta a dat din cap că da. Avea 240 de grame, 22 centimetri, iar piciorușele erau mai mici decât diametrul unui monede de doi euro. Degetele lui erau la fel de subțiri ca bețele de chibrit. Lisa a fost dusă din sala de naștere într-o sală chirurgicală pentru chiuretaj. Anestezistul s-a uitat la ea și i-a zis: „Condoleanțele mele sincere”. Nimeni nu i-a mai spus apoi aceste cuvinte.

În timpul operației, Richard s-a întors în camera de spital cu Luca. Era acum singur cu trupul mort al fiului său. Luca era întins într-un mic coș. „Arata ca mine: părul lui, fața lui, picioarele, genunchii și mâinile”. Richard a izbucnit în plâns, implorând iertare, țipând disperat și uitându-se când spre fereastră, când spre micuța față a copilului. Când Lisa s-a întors din sala de operații, lumea devenise un loc diferit pentru ei.

„L-am omorât. Era Luca, nu un copil cu Sindrom Down, este fiul nostru cel pe care l-am ucis”, consideră cei doi părinți.

Ei au refuzat să permită ca Luca să fie pur și simplu aruncat la gunoi. În unele spitale, copiii prematuri ca el sunt incinerați, la fel cum se întâmplă cu organe care sunt îndepărtate, cu țesuturile sau membrele amputate. În anul 2008, copiii care cântăresc mai puțin de 500 de grame la naștere nu sunt încă considerați persoane. Din punct de vedere legal, ei nu au existat niciodată. Ei sunt nou-născuți care nu au văzut lumina lumii înainte de a pleca din ea. Dar asta s-ar putea schimba, cu o nouă lege adoptată mai 2013.

Lisa știa că era greșit să-l ucidă pe Luca. Dar și-a pierdut controlul. Ce s-a întâmplat cu ea?

S-a cufundat în pregătirile pentru înmormântare. Acum lua din nou decizii. A cumpărat un sicriu pentru fiul ei micuț și mort, doar cu puțin mai mare decât o cutie de bucătărie pentru păstrarea pâinii, realizat de o companie mică din Țările de Jos.

Vineri, 13 iunie 2008. Luca a fost înmormântat lângă bunicii Lisei. În ultimele zile, a umblat mult pentru a face acest lucru posibil. Biserica a fost de acord să efectueze înmormântarea și o firmă de pompe funebre a pregătit copilul mort. Părinții și fratele Lisei au venit la înmormântare. Fratele Lisei nu a venit, spunând că el nu l-a cunoscut pe Luca. Lisa și Richard au scris câteva cuvinte pentru a fi citite la înmormântare.

„… Tu ai avut un nume și un loc unde să trăiești… Sosirea ta cere ca noi spunem la revedere. … Acum este de parcă noaptea nu s-ar mai sfârși.”

Mormântul lui Luca

Despărțire de Luca a însemnat despărțirea cu starea în care îți simți inima ușoara. Lisa s-a schimbat. A fost copleșită de vinovăție. Ea a luat decizia greșită, și la fel și Richard. De ce nu a luptat pentru Luca? A luptat? Lisa se consuma zilnic, a devenit retrasă, făcând doar ceea ce era strict necesar. Ca urmare, primul ei fiu, Lars, a avut de suferit. Îl ducea la creșă și grădiniță dimineața și îl lua seara, dar a încetat să mai joace cu el. A doua aniversare a sa, în septembrie, un eveniment fericit în mod normal, a fost o tortură pură pentru Lisa.

Cum pot fi eu fi fericită pentru Lars, a întrebat ea? Fratele lui nu va sărbători niciodată ziua lui de naștere și niciodată nu va putea să râdă.

În următorii doi ani, viața parcă a trecut pe lângă ea. Lisa s-a simțit ca și cum ar fi stat în picioare în afara propriului ei trup. Totul părea plictisitor și lipsit de sens. Soțul ei, Richard, a încercat să țină familia unită. El a mers la serviciu, s-a ocupat de gospodărie și a avut grijă de Lars. Lisa a încetat să le mai răspundă la telefon părinților ei. Odată, când tatăl ei a venit în vizită, ea a țipat la el și l-a dat afară din casă. Era copleșită de furie și disperare. A mers la un centru SPA de sănătate, în speranța că ar ajuta-o în procesul de vindecarea a durerii ei, dar nu a ajutat-o cu nimic. A așteptat luni de zile să fie inclusă într-un program de terapie. A încetat să își mai vadă prietenii. Nimeni nu părea să înțeleagă prin ce trecea.

Nimeni nu voia să audă despre Luca. „Mi-au spus că ar trebui să încep să acționez în mod normal, din nou”. „Ei au vrut să știe care e problema mea. La urma urmei, a fost ceea ce am vrut!” Prietenii îi spuneau „Încă mai poți avea un alt copil.” Pentru ea, era ca și cum vorbeau despre o ceașcă de ceai spartă dintr-un set, care putea fi înlocuită.

Soții Erdinger au încercat să aibă un alt copil. Au încercat inseminare artificială de trei ori și s-au înregistrat pentru a adopta, dar apoi au renunțat. În cele din urmă, Lisa a reușit să se împace cu ea însăși. A făcut terapie, dar a întrerupt sesiunile după o perioadă scurtă de timp. A spus că a învățat să lase să fie tristă, dar să nu permită ca durerea să o controleze. A revenit la locul de muncă în 2010.

Sentimentele de vinovăție au rămas. Ambii părinți au acum un tatuaj cu stele și cu numele Luca. Lisa a fost la piatra de mormânt a fiului ei de trei sau de patru ori în cei șase ani de la moartea sa. Piatra de mormânt este în formă inimă.

Luca Erdinger*

1 iunie 2008 ✝

„Nu pot să merg acolo”, spune Lisa. „Nu pot să fac asta. Când stau acolo, îmi aduc aminte de ce am făcut. A fost ceva definitiv. Am creat o rană în viața mea, care a fost lipită și închisă, dar care niciodată nu se va vindeca. Eu încerc să accept, dar niciodată nu mă voi ierta.”

Astăzi Lisa și Richard spun că ai au doi fii, dar unul dintre ei nu a supraviețuit.

Benjamin are Sindromul Down

Alina Schadwinkel

„Medicii pot fi oribili”, spune Beata Kowalska*, amintind-și de zilele de după nașterea fiului ei Benjamin. A fost un copil planificat. Chiar după naștere doctorii au informat-o că el are Sindromul Down. „Tot ce am putut gândi a fost: Ce îi lipsește? Are picioare și are mâini.” Soțul ei a fost de acord. „Nu-ți face griji”, a spus el. „Băiatul arată bine. Și e dulce!”

Un test de sânge a confirmat diagnosticul. Părinților li s-a spus că vor avea o mulțime de probleme de înfruntat în viitor. Băiatul va crește, probabil, mai lent decât în mod normal, inima lui ar putea fi deteriorată și el nu se va dezvolta intelectual așa cum alți copii o fac. El ar putea avea nevoie chiar de îngrijire pe tot parcursul vieții. Dar Beata Kowalska a fost mai mult decât încântată de nașterea fiului ei. „De fapt nici nu ascultam cu adevărat ce spuneau ei”, a declarat ea.

Benjamin are astăzi cinci ani, joacă fotbal, dansează, cântă și se duce la un centru de zi care are ca specializări și copiii cu dizabilități. În ultimii ani, Beata Kowalska nu a avut niciodată sentimentul că fiul ei are o dizabilitate. „El plânge și face pe pantalonii la fel ca și ceilalți copii”, spune ea. Uneori, oamenii o întrebă dacă vrea alt copil, un copil „adevărat”. „Nu înțeleg asta”, spune ea. Beata Kowalska și-a modificat viața pentru Benjamin, fără a pune întrebări.


*Numele au fost modificate de către autori.

Text integral la: http://www.zeit.de/feature/down-syndrome-prenatal-diagnosis-blood-test-decision

Traducere: Ana Maria Avram


Ce oferă un Centru pentru sprijinirea femeii însărcinate din Singapore?

Soluția pe care comunitățile responsabile față de femeile aflate în criză de sarcină au găsit-o în numeroase locuri din lume este sprijinirea instituțională prin centre de sprijin, finanțate de către donatori din comunitate. Iată prezentarea și serviciile oferite de către Centrul pentru sprijin în criza de sarcină Pregnancy Crisis Service din Singapore.

De așa ceva avem nevoie și în România!

Ne dăm seama că sarcina dumneavoastră neplanificată sau posibilitatea ei poate fi o experiență care vă depășește – este posibil să simțiți teamă, grijă, singurătate, o anumită rușine etc. Vrem să știți că suntem aici pentru dumneavoastră în această situație de criză.


Vă putem oferi următoarele servicii:

  • Servicii de consiliere – avem o echipă de consilieri specialiști în a te asculta și în a te sprijini în perioada de criză. Veți putea parcurge un proces care vă dă posibilitatea să ajungeți la o perspectivă mai clară a situației dumneavoastră pentru a lua o decizie informată.

  • Teste gratuite de sarcină și colaborare cu cadre medicale profesioniste – lucrăm strâns cu o serie de doctori care vă pot oferi consultații medicale dacă este nevoie (aceasta nu include tratament sau proceduri chirurgicale).

  • Intervenție către părinți – dacă aveți nevoie de ajutor pentru a spune părinților vestea că sunteți însărcinată, vă putem ajuta.

  • Asistență financiară

  • Consiliere premaritală – dacă luați în considerare căsătoria, vă putem ajuta să vă decideți dacă trebuie să faceți cest pas și cum să vă pregătiți pentru el.

  • Colaborare cu instituțiile de învățământ – dacă studiați, vă putem ajuta să discutați un plan șu școala dumneavoastră pentru ca studiile să vă fie cât mai puțin afectate.

  • Adăpost – dacă aveți nevoie de locuință sigură pe perioada sarcinii, vă putem ajuta.

  • Colaborare cu Agențiile de Adopții – dacă luați în considerare încredințarea copilului dumneavoastră spre adopție, pentru a fi îngrijit și iubit de o familie potrivită, să putem sprijini.

  • Colaborare cu consilieri juridici

  • Colaborare cu alte agenții de consiliere (personală, terapie de cuplu, consiliere familială).

Ce promite SCS:

  • Sprijin non-stop la numărul de telefon pentru situații de criză din partea voluntarilor.

  • Oferirea de ajutor fără prejudecăți, discriminare rasială, religioasă sau xenofobie.

  • Discreție – identitatea, precum și informațiile personale, rămân strict confidențiale.

  • Un număr de telefon la care puteți apela oricând pentru programări la ecografie și teste de sarcină.

Pentru a ajuta o femeie în criză de sarcină, puteți:

  • Să o ascultați

  • Să o încurajați.


  • Să îi recomandați să ne contacteze pentru ajutor.

Date de contact:

24/7 hotline: 6339 9770

E-mail: help@pregnancycrisis.sg

Sursa: http://pregnancycrisis.sg

Traducere și adaptare: Maria Romanescu


S-a deschis în Baia Mare Centrul de consiliere creștină „Piciorușe – Little Feet” pentru femeile în criză de sarcină


Sâmbătă, 26 noiembrie, în sala de spectacole a Casei Tineretului din Baia Mare a avut loc deschiderea Centrului de Consiliere creștină „Piciorușe – Little Feet” pentru femeile în criză de sarcină.

Centrul asigură gratuit și confidențial:
– consiliere în criză de sarcină,
– consiliere post avort,
– consiliere prenatală,
– test de sarcină și ecograf, în colaborare cu medici ginecologi,
– activități educative în școli și licee,
– seminarii și conferințe educative,
– Clubul MAMI.

Prezentarea Centrului:

Date de contact:

Tel. 0722-366565, 0733-051098
Email: picioruse.littlefeet@gmail.com

Pagina de Facebook: https://www.facebook.com/Picioruselittlefeet-211195745958315/


Centrul de ajutor în sarcină din Tampa Bay valorifică puterea comunității


Pregnancy Help News, 14 septembrie 2016

Ce înseamnă un centru care sprijină femeile în criză de sarcină? O serie de exemple vor aduce mai aproape de spațiul românesc un concept extrem de popular și eficient din SUA.

Am făcut un salt din credință și Dumnezeu m-a ajutat mult.”

Așa începe Jeanne Whitely povestea implicării ei în organizația Foundations of Life(Temeliile vieții, n. trad.). În prezent, Jeanne Whitely conduce această organizație de sprijin a femeilor însărcinate, care are locații multiple în districtul Hernando din Florida.

Jeanne Whitely se pregătea să-și trimită fiul ei la colegiu și se gândea unde și-ar putea investi timpul. După ce a luptat cu infertilitatea înainte de a deveni mamă, ea cunoștea importanța maternității, binecuvântarea copiilor și valoarea educării femeilor pentru acest rol foarte important.

Am decis că începutul ar fi să fac voluntariat în slujba vieții prin intermediul bisericii, iar asta a dus în cele din urmă la legătura mea cu Foundations of Life”, a spus ea.

În 2011, managerul organizației s-a pensionat și Jeanne Whitely s-a simțit impulsionată să aplice pentru această poziție.

Dumnezeu a aranjat totul și am fost angajată cu jumătate de normă. Totul a pornit de acolo și, în câteva luni de la angajare, centrul a cunoscut o creștere rapidă”.

Prima schimbare a fost în decembrie 2011, când Foundations of Life a adăugat pentru prima dată servicii de ecografie.

Odată cu creșterea numărului familiilor deservite, centrul a început să se extindă. În 2012, Foundations of Life s-a mutat în locația sa actuală, iar Jeanne Whitely a trecut la normă întreagă, de la jumătate de normă. O dată cu mutarea, centrul a beneficiat de o încăpere în plus, special pentru ecografii și consiliere.

Serviciile disponibile pentru părinții din locația din districtul Hernando pot începe cu un test de sarcină gratuit, dar se extind dincolo de nașterea copilului.

Prin serviciile noastre ajutăm femeile și bărbații, să aibă o viață împlinită”, a spus Jeanne Whitely. „Noi credem că ceea ce ajută cu adevărat familiile pe care le deservim este încurajarea sănătoasă, educația și consilierea. Ne implicăm pe mai multe planuri, nu oferim doar ajutor financiar”.

În prezent, organizația Foundations of Life, care este afiliată misiunii caritabile a Eparhiei Catolice din St. Petersburg, funcționează în șapte locații, care deservesc 25 de districte din Florida, cu cinci locații de centre de ajutor în sarcină și două birouri de adopție. De asemenea, organizația deservește femeile care trec prin trauma post-avort prin intermediul programului Project Rachel.

Jeanne Whitely consideră că integrarea persoanelor sprijinite în comunitate ajută la realizarea acestui obiectiv și contribuie la creșterea stabilității.

Familiile pe care le deservim știu că lucrurile pe care le primesc sunt în totalitate donate de către o comunitate care vrea să le ajute, astfel încât acestea să simtă că fac parte dintr-un grup mai mare de oameni, care trece dincolo de zidurile organizației noastre”. „Toată lumea este dornică să contribuie și, de obicei, familiile pe care le ajutăm vor să ajute la rândul lor familii care sunt în aceeași situație cum au fost și ele.”

În plus, trimiterile pe care centrul le primește de la instituții naționale și locale ajută fundația să-și dezvolte viziunea pro-viață. Organizația funcționează ca un nod de rețea, un hub, care conectează femeile și familiile care ajung la departamentele locale de sănătate, oficiile de șomaj cu ajutorul material – sub formă de scaune auto, locuințe și WIC (Program Special pentru Suplimentarea Nutriției pentru Femei, Bebeluși și Copii).

Jeanne Whitely speră să crească portofoliul de servicii cu un program de paternitate în anul următor.

Suita completă de servicii pe care centrul Foundations of Life o are la dispoziție este esențială în lupta pentru viață din regiune. O căutare în Pagini Aurii pentru clinicile de avorturi din Tampa Bay, de exemplu, care are 2,8 milioane de locuitori, afișează 17 locații.

Grație organizațiilor de tipul Foundations of Life, care deține și Centrul de ajutor în sarcină Knight’s Women’s Center, situat chiar lângă o clinică de avort din Tampa, în prezent sunt de fapt mai multe opțiuni pro-viață, 27, în conformitate cu Heartbeat International’s Worldwide Directory of Pregnancy Help, în zona Tampa Bay, în comparație cu cele 17 clinici de avort.

Este foarte important că ajutorul și resursele noastre sunt la îndemână în cadrul comunității”, a spus Jeanne Whitely. „În mod regulat, Centrul Knight’s Women’s Center are cliente care ajung aici deoarece căutau o clinică de avort în zonă și GPS-ul lor le-a condus la noi din întâmplare. Noi glumim pe seama GPS-ului în aceste cazuri, ca fiind ‘God’s Positioning System’ (Sistemul de Poziționare al lui Dumnezeu).”

Amintindu-și despre o astfel de mamă gravidă care a ajuns în chip minunat la centru, Jeanne Whitely povestește că aceasta nu a reușit să găsească clinica de avort, așa că a decis sa vină în biroul ei.

Avea deja trei copii cu handicap, se lupta cu dependența de droguri, avea două sau trei avorturi anterioare și, peste toate acestea, mama și soțul ei puneau presiune asupra ei pentru a avorta copilul cu care era acum însărcinată”. „Toată lumea din viața ei a încercat să o îndrume spre un alt avort. Dar Dumnezeu a adus-o la noi și, datorită programului de consiliere, de dezvoltare prenatală și de educația părinților în sarcină și sprijinul pe care i l-am putut oferi, ea și-a continuat sarcina. A dat naștere la un copil sănătos, care nu are nici un handicap.”

Astfel de cazuri ne confirmă scopul pentru care suntem aici și pentru care facem ceea ce facem”, a spus Jeanne Whitely.

Dacă putem ajuta doar o singură femeie, oferindu-i încurajarea și speranța de care are nevoie să vadă că ea merită mai mult decât ceea ce i se spune de către cultura pro-avort, chiar și de cei din jurul ei, și o ajutăm să vadă că avortul nu este singura alegere pe care o are – este suficient pentru noi.”

Sursa: Pregnancyhelpnews.com

Preluat de pe alexandranadane.ro


Ce te face să fii pro-viață? Sute de răspunsuri din America (3)


Continuăm traducerea răspunsurilor la întrebarea „Ce te face să fii pro-viață?”, venite pe pagina de Facebook a organizației Human Coalition.

Întrebarea a fost pusă printr-un banner postat luni, 3 octombrie 2016, și a făcut ca sute de americani să posteze comentarii în care arată motivele pentru care sunt pro-viață. Majoritatea comentatorilor sunt femei care au făcut avort și au cunoscut ce înseamnă trauma post-avort, femei care au fost în criză de sarcină și au născut copilul sau părinți care au adoptat imediat după naștere un copil al unei mame care nu a putut să îl crească și a refuzat avortul.

Răspunsurile lor sunt binevenite, pentru că au curajul să spună argumentele de bun simț pentru care atitudinea pro-viață este firească. Între ele: omul este om din momentul concepției, copiii în primele luni ale vieții sunt cele mai vulnerabile ființe umane, adopția este o alternativă eficientă la avort, avortul rănește femeia, trăirea în negare nu anulează trauma.

În România sunt foarte multe persoane pro-viață care nu au curajul să își spună public opiniile. Sperăm că aceste mărturii vor ajuta și în această direcție. Dacă doriți să o faceți, vă rugăm să ne scrieți pe adresa studentipentruviata@gmail.com.

 Amy Bonacorsi Zoque Amy Bonacorsi Zoque: Când eram în colegiu eram pro-alegere. Chiar luasem parte la o dezbatere pe această temă. Dar, într-o zi, la un curs de biologie despre dezvoltarea ființei umane, am urmărit un avort. Am avut o revelație instantanee. Nu voi putea uita niciodată ce am văzut atunci. M-am gândit: dacă mai multe femei ar cunoaște stadiile dezvoltării intrauterine și ce se întâmplă de fapt în timpul unui avort, mult mai multe ar refuza să îl facă. Femeile au nevoie să fie sprijinite pe întreaga durată a sarcinii, nașterii și creșterii copiilor. Dacă acestea nu s-ar simți singure și ar avea sprijinul necesar din partea societății, atunci mult mai  multe ar fi pro-viață și și-ar naște copiii. Oamenii luptă pentru copaci, animale și drepturile omului…Ce-ar fi să luptăm pentru cei care nu au voce să se apere singuri… bebelușii din uter?

Tyler Cotten: Am fost pro-viață înainte să devin mamă, însă, odată ce am văzut cum e să ții un bebeluș în burtică, apoi pentru a doua oară, nu înțeleg cum ar putea cineva să-și avorteze copilul. Femeile sunt foarte vulnerabile pe timpul sarcinii și sunt mințite în legătură cu opțiunile pe care le au. Știu atâția oameni care nu pot avea copii și ar dori să adopte orice copil ,,nedorit”.

Jackie Smith: Sunt un copil al Lui Dumnezeu. Cu toții suntem. Am fost creați de un Creator divin, un Dumnezeu care ne știa încă din prima clipă a existenței noastre, un Dumnezeu care are planuri minunate pentru noi, în timp ce diavolul încearcă să ne îngreuneze inimile și să răspândească răul în lume, dar cu mine nu îi va merge. Fiecare dintre noi a fost creat cu un scop minunat, cu toate astea, nu toți primim șansa să îl și atingem…

Marielena Del Calvo Rodriguez Marielena Del Calvo Rodriguez: Am adoptat o fetiță de o săptămână, a fost o bucurie nespusă, atât pentru mine, cât și pentru întreaga familie. Am răsfățat-o până la refuz, cu toate că avea o cameră frumoasă, dormea în camera mea. Cred că prezența ei în viața mea m-a relaxat într-atât încât am născut o fetiță după câteva luni, la 40 de ani. Cred că prima mea fetiță mi-a adus-o pe cea de a doua, și le iubesc pe amândouă atât de tare, cu toate că, trebuie să recunosc, am răsfățat-o pe prima mai mult, poate tocmai pentru că a fost prima. Acum am 2 fete și 6 nepoței.

Malinda Bean Gallant: Sunt pro-viață. Sunt, întâi de toate, creștină și respect cele 10 Porunci (în cazul acesta, ,,Să nu ucizi.”). Dar, în 1972, când aveam 16 ani, avortul era ilegal. Părinții m-au dus la New York și m-au obligat să avortez. Când am intrat în clinică, ne-am trezit într-o sală de așteptare foarte luxoasă. Dar, când m-au luat să ucidă copilul (mama nu avea voie să intre cu mine), atmosfera era cu totul diferită. Sala de pruncucidere avea sticle mari precum niște ulcioare pentru apă de-a lungul peretelui, sânge pe jos și o masă de examinare cu suporturi pentru picioare. Am fost țintuită de masă în timp ce mi-au introdus un furtun de aspirare în vagin și mi-au aspirat bebelușul. Când am țipat, mi s-a spus să tac. După această experiență terifiantă, am intrat în depresie și aproape m-am sinucis. Nu voi uita niciodată ce s-a întâmplat, nici pe copilașul meu.

Elayne Rutledge Elayne Rutledge: De ce sunt pro-viață? Adevărul simplu este că viață începe de la concepție, când acele două celule producătoare de miracole se întâlnesc. Miracol dumnezeiesc! Am 77 de ani, sunt căsătorită de 59 de ani, am 3 copii, 9 nepoți și 2 strănepoți nemaipomeniți. Pur și simplu nu pot gândi cum ar fi ca vreunul dintre acești minunați membri ai familiei mele să nu se fi născut…

Delilah Jenks Delilah Jenks: Copiii nenăscuți sunt oameni de la bun început. Ar trebui protejați încă din uter, nu numai după ce se nasc. Când omori un copil, nu ai de unde să știi că nu ucizi un geniu. Nu știi ce a vrut Dumnezeu pentru ei. Ar fi putut fi unii dintre cei trimiși să distrugă bolile fatale ale umanității. Și n-ai de unde ști că nu te vei îmbolnăvi. Acesta este OMOR!

Rosemary Kehoe Rosemary Kehoe: Bebelușii sunt minunați și inocenți. Și nici nu mai există stigma pentru copiii din flori care era acum 50 de ani. Dă-i naștere, dă-l spre adopție…dă-le șansa la viață…Steve Jobs este unul dintre copiii care nu au fost avortați, ci dați spre adopție. Gândește-te bine!!!

Baggins Kgb Baggins: Niciodată nu mi s-a vorbit despre astfel de lucruri. Apoi m-am trezit în situația aceea nenorocită în care ,,iubitul” îți oferă bani să scapi de el, așa că m-am programat, însă Domnul s-a îndurat și am pierdut sarcina cu o zi înainte. Am început să mă simt apropiată de copilul pe care l-am pierdut. Voiam să fiu mamă și îmi era dor de copil. Am început să aflu mai multe despre ce ar fi urmat să fac, iar disperarea mea s-a transformat în agonie – cum să-i fac așa ceva unui copil! Cred că Dumnezeu a vrut să mă scutească de o astfel de culpă, dar totuși cred că aș fi făcut-o, pentru că nu aveam pe nimeni în viața mea pe atunci care să-mi propună contrariul. Până azi și până la ultima suflare am vorbit și voi vorbi oricui, și într-o zi voi face o rugăciune în liniștea unei privegheri și voi spune luminatele cuvinte ale Domnului despre bebeluși și copii, că sunt făcuți spre laudă. Că ei sunt mici părticele de rai trimise de Dumnezeu prin marea sa iubire și atotputernicie în acest întuneric prin lumina Fiului Său, Iisus Hristos, și că ni-i înmânează ca pe niște mici miracole, pe fiecare dintre ei.

Karen Kettering Karen Kettering: Copiii sunt un dar de mare preț, niciodată nu mi-am pus altfel problema. Când spermatozoidul întâlnește ovulul, gata! Un copil! Atât de simplu. (Avortul oprește bătăile unei inimi, ceea ce înseamnă a ucide, însă unele nu se opresc, continuă să bată până se nasc.

Deanna March Deanna March: Am făcut un avort pe la 20 de ani. La scurt timp după aceea, mă uitam la TV și am ascultat niște oameni pălăvrăgind prostiile alea despre sarcină planificată, scoțând saci de gunoi plini de copii morți, și am căzut în genunchi, în lacrimi, iar  Sfântului Duh a sădit în inima mea convingerea că avortul e crimă de atunci și voi fi mereu o voce pentru copiii nenăscuți!


Scrisoare către copilul meu


O Scrisoare reală, scrisă de o tânără mamă copilului ei avortat.


Marșul pentru viață 2019

Descarcă de mai jos foto profil/cover FB și pancarte Marșul pentru Viață:




Arhivă Blog