Tag Archives: avort

Ce te face să fii pro-viață? Sute de răspunsuri din America (2)

ase

 

Continuăm traducerea răspunsurilor la întrebarea „Ce te face să fii pro-viață?”, venite pe pagina de Facebook a organizației Human Coalition.

Întrebarea a fost pusă printr-un banner postat luni, 3 octombrie 2016, și a făcut ca sute de americani să posteze comentarii în care arată motivele pentru care sunt pro-viață. Majoritatea comentatorilor sunt femei care au făcut avort și au cunoscut ce înseamnă trauma post-avort, femei care au fost în criză de sarcină și au născut copilul sau părinți care au adoptat imediat după naștere un copil al unei mame care nu a putut să îl crească și a refuzat avortul.

Răspunsurile lor sunt binevenite, pentru că au curajul să spună argumentele de bun simț pentru care atitudinea pro-viață este firească. Între ele: omul este om din momentul concepției, copiii în primele luni ale vieții sunt cele mai vulnerabile ființe umane, adopția este o alternativă eficientă la avort, avortul rănește femeia, trăirea în negare nu anulează trauma.

În România sunt foarte multe persoane pro-viață care nu au curajul să își spună public opiniile. Sperăm că aceste mărturii vor ajuta și în această direcție. Dacă doriți să o faceți, vă rugăm să ne scrieți pe adresa studentipentruviata@gmail.com.

Jennifer Summers: Din păcate, se crede în mitul că femeile aleg avortul. Dar adesea femeile își VOR copiii lor, dar nu au puterea necesară sau sprijinul care ar face posibil să aibă grijă de un copil. Societatea le spune că singurul lucru responsabil pe care îl pot face este să nu nască copilul. Și, cu toate astea, cele mai multe femei care fac avort se simt distruse după ce se termină avortul și, din nou, cele mai multe femei își imaginează câți ani ar împlini copilul pentru tot restul vieții lor.

Oamenii sunt mințiți. În cazul în care ne dorim cu adevărat să susținem dreptul de a alege al femeii, atunci de cei care susțin asta se împotrivesc atât de mult ca o femei să fie lăsată să vadă copilul ei pe o ecografie?

Și de ce se împotrivesc atât de mult față de asigurarea că femeia este pe deplin informată cu privire la procedura avortului înainte ca ea să aibă loc? În cazul în care ne-am dorit cu adevărat să oferim posibilitatea de a alege, ar trebui ajutăm femeile să aibă posibilitatea de a-și crește copilul, de a învăța să fie părinte, de a putea să trăiască pe picioarele ei etc.

Nicole Pinkston: Motivul este nepoata mea, care a început grădinița în acest an. Ea a fost concepută când un tip a violat-o pe sora mea, care are unele probleme psihice. Eu am fost însărcinată în aceeași perioadă și cealaltă soră a mea și soțul ei au crescut-o ca pe propriul copil. Acum, fiul nostru o numește o prințesă și vorbesc pe Skype de fiecare dată când pot. Eu lupt pentru viață datorită ei.

Terri Hisle Bauer: M-am născut cu un defect congenital sever. Părinții mei nu au ratat nici o zi în care să nu-mi spună cum le-am distrus viața. Sunt căsătorită cu un bărbat minunat, am 2 copii, 3 nepoți și mă bucur mult de timpul de la pensie. Dacă ar fi avut posibilitatea să facă amniocenteză când era însărcinată cu mine, mama m-ar fi avortat. Dar, din fericire, sunt aici. Dumnezeu ne iubește, Iisus este salvatorul meu.

Dianna Lara: În liceu, aș spune că am fost pro-alegere, cu excepția faptului că nu am crezut că avortul ar trebui sa fie folosit ca un mijloc control al nașterii. Apoi, în jurul anului de absolvire, am auzit un pastor citând din Psalmul 139 (138) în care psalmistul spune că Dumnezeu l-a alcătuit în pântecele mamei sale.

În acea vreme, eram fascinată de genetică și de Proiectul Genomului Uman. În acel moment, termenul „ADN” a căpătat un înțeles cu totul nou pentru mine. Mi-am imaginat mâna lui Dumnezeu cu o bobină de fire de ADN din care tricotează o ființă umană unică. Apoi, pastorul a spus: „Nu aveți dreptul să stați împotriva mâinii lui Dumnezeu.”

Această afirmație a pătruns în inima mea cu o putere pe care nu am mai simțit-o înainte și, în acel moment, am știut că dezbaterile despre când începe viața sau despre punctul de viabilitate sunt irelevante. Tot ceea ce contează este că mâna lui Dumnezeu se mișcă pentru a crea fiecare viață umană după „chipul și asemănarea” Lui și nici o altă ființă umană, nici măcar mama acelui copil, nu are dreptul moral de a distruge lucrarea mâinilor lui Dumnezeu.

Atunci am devenit pro-viață personal; dar nu am devenit un susținător public pro-viață până la mulți ani mai târziu, când fiul meu s-a născut la 34 de săptămâni și a stat 6 săptămâni la NICU (Terapie intensivă). Timp de șase săptămâni am văzut pe fiul meu și pe ceilalți copii de acolo care erau și mai mici ca vârstă decât el și mai fragili decât el, plângând de durere, încercând să se liniștească prin sugerea degetul mare. I-am văzut răspunzând la alinturile părinților și luptându-se în fiecare zi doar pentru a rămâne în viață. A devenit clar pentru mine că nenăscuții posedă demnitatea de ființe umane depline din momentul concepției și că fiecare dintre ei are instinctul să se lupte pentru propria lui viață.

În perioada nașterii fiului meu, soțul meu și cu mine am început să frecventăm o biserică pro-viață, care m-a ajutat cu adevărat să transform pasiunea și principiile mele în acțiune. Biserica mea mi-a dat impulsul final de care aveam nevoie pentru a trece de la a fi un observator pro-viață pasiv la un participant în această luptă istorică pentru viață.

Cassie Denise Guardiola: Când am fost în clasa a opta, doi dintre colegii mei m-au întrebat dacă sunt pro-viață sau pro-alegere. A fost prima dată când am auzit acești termeni. După ce mi-au explicat diferența, răspunsul meu a fost perfect clar pentru mine. „Bineînțeles că sunt împotriva avortului, cine ar putea să îl sprijine?” Am gândit asta cu mintea de 13 ani.

De-abia la liceu mi-am dat seama de intensitatea dezbaterii dintre susținătorii alegerii și susținătorii pro-viață. Un eveniment religios de la biserica mea mi-a arătat argumentele teologice pentru a fi pro-viață (motivele mele pentru a fi pro-viață au fost exclusiv seculare până atunci), consolidând astfel poziția mea pro-viață și mai mult.

Acum sunt studentă în anul întâi la colegiu și, într-un corp studențesc plin de ideologii liberale, activismul meu este mai puternic decât oricând. În calitate de membru al clubului pro-viață al universității, mă străduiesc să răspândească mesajul pro-viață în campus și sperăm că într-o zi vom vedea abolirea avortului.  

Julie Campbell Clark: Am fost crescută pro-viață și am crezut întotdeauna că avortul este un rău, dar simt aceasta și mai puternic ca adult, deoarece am aflat că trebuia să fiu avortată, dar mama mea a ales să mă dea spre adopție în loc de asta! Simt că ar trebui să lupt împotriva avortului cu tot ce am, pentru că aș fi putut să fiu eu în situația asta și trebuie să existe cineva acolo pentru a da acestor mame o altă opțiune!

Suzanne Hicks: Din bun simț. De ce aș crede în uciderea unui copil nenăscut? Acum un număr de ani i-au convins pe toți că e doar o bucată de țesut. Astăzi ei știu că nu este. Pentru cei care nu își pot permite să crească un copil sau nu au nici un sprijin, există mai multe grupuri care ajută și sprijină. Cred că este foarte important să ajutăm femeile care au făcut avorturi să se vindece. Sunt sigur că nu a fost o decizie ușoară și știu că sunt multe care suferă astăzi.

Aandw Christene Gutierrez: Am rămas însărcinată la 17 ani, când voiam să merg la Marină. Am planificat să fac avort, dar nu am ajuns să îl fac. Mă bucur că nu am făcut, dar îmi doresc să fi fost destul de drăguță și destul de curajoasă să dau copilul spre adopție – am fost prea egoistă pentru a face acest sacrificiu. Am fost o mamă groaznică, deși am încercat; pur și simplu nu am vrut un copil atunci. Responsabilitatea m-a mobilizat, dar dacă aș fi știut ce știu acum, dacă aș fi iubit cum știu acum să iubesc, aș fi dat copilul spre adopție. Dar, să îl omor? Nu, sunt pentru totdeauna bucuroasă că nu am făcut asta.

Abby Whitener: Acum am 20 de ani. M-am născut în Rusia. Mama mea avea doar 16 ani și era destul de săracă. Din fericire, bunica mea a convins-o să mă dea spre adopție, fie pentru că un avort ar fi prea scump, fie că a înțeles că sunt o ființă umană, sau din ambele motive.

Oricare ar fi fost motivul, la vârsta de nouă luni am fost adoptată de un cuplu de americani minunați pe care sunt mândră să îi numesc părinții mei. Cred în Iisus Hristos ca Mântuitor al meu. Sunt la colegiu în prezent.

Am făcut unele cercetări despre legile Rusiei cu privire la avort în anul în care m-am născut (1996). Am găsit un articol pe CNN, postat în 10 septembrie 1996, în care era scris despre o nouă lege, care a permis femeilor sărace din Rusia să facă avort în mod gratuit. În acel moment, aveam aproximativ 5 luni și eram la orfelinat. Dacă aș fi fost încă în pântecele mamei mele, ea ar fi putut cu ușurință să aleagă să facă avort. Dar, prin harul lui Dumnezeu, această lege nu a fost adoptată decât după ce m-am născut.

Deși legile Rusiei privind avortul s-au schimbat în bine, în alte țări, și în special prin legile despre avort din America, copiii nevinovați sunt încă uciși. Sunt pro-viață, pentru că aș fi putut să nu fiu aici dacă mama mea ar fi crezut că avortul este singura ei opțiune. Nu-mi pot imagina cât de îngrozită trebuie să fi simțit atunci. O iubesc pe ea și pe bunica mea pentru că mama a dus sarcina până la capăt și m-a oferit spre adopție.

Eu sunt acum o voce pentru cei fără voce.

Mary Brantley: Am crescut cu ideea că avortul este o crimă. În anul 2004, am avut un avort spontan la 10 săptămâni. Am fost devastată de pierderea copilului meu, pe care nu am ajuns niciodată să îl văd sau să îl țin în brațe. M-am înfuriat atunci că unele femei aleg să ucidă copiii lor, în timp ce eu îmi plângeam copilul. Viața lui minusculă și prețioasă mi-a amintit că orice viața este prețioasă și că este imperativ să ne ridicăm vocile pentru cei fără voce.

Tiffany Larramendi: Am fost o mamă singură cu 4 copii. Tocmai ieșisem dintr-o situație de violență în familie și eram în procesul de divorț. De-abia mă țineam pe picioare. Am mers la fostul soț și un lucru a dus la altul. Am fost atenți, am folosit protecție, deoarece am avut patru cezariene. Dar… iată că am rămas însărcinată.

Fiind o mamă singură cu patru copii și cu riscurile medicale pe care le aveam, nu vedeam cum aș putea face față. Am vorbit cu cineva și mi-a spus că dulcele meu copilaș are un scop și Dumnezeu va fi cu mine.

Am avut a cincea cezariană în 15 iunie 2016 și totul a mers uimitor de bine! Recuperarea mea a fost perfectă! Și băiețelul Liam (care înseamnă războinic puternic) este lumina vieții noastre!!!

Parrett KenandBrenda: Nepoata noastră Siri Ann a fost diagnosticată în uter cu nanism letal. Medicul a propus avortul. Fiica mea a spus că „e fiica mea și eu o voi purta până se va naște.” Jessica a simțit loviturile cu piciorul și simțea cum se învârtea în burtica ei. A știut că poartă în ea o viață prețioasă.

Siri Ann s-a născut la 7 luni, am ținut-o cu toții în brațe și ne-am arătat dragostea pentru ea până când s-a dus în Rai. Viața ei a fost scurtă, dar a avut scop și ea a fost iubită atât de mult!

A avut parte de iubire necondiționată, indiferent de circumstanțele vieții ei.

Fiica noastră mai are 3 copii adoptați, 2 de la naștere și unul de la vârsta de 11 luni. Acum au 7, 8 și 9 ani acum și sunt plini de viață, sunt o bucurie și o binecuvântare. Fiecare viață este prețioasă și ar trebui să fie protejată indiferent cum este! 

Share

Ce te face să fii pro-viață? Sute de răspunsuri din America (1)

ase

O întrebare pusă printr-un banner postat luni, 3 octombrie 2016, pe pagina de Facebook a organizației Human Coalition a făcut ca sute de americani să posteze comentarii în care arată motivele pentru care sunt pro-viață.

Majoritatea comentatorilor sunt femei care au făcut avort și au cunoscut ce înseamnă trauma post-avort, femei care au fost în criză de sarcină și au născut copilul sau părinți care au adoptat imediat după naștere un copil al unei mame care nu a putut să îl crească și a refuzat avortul.

Răspunsurile lor sunt binevenite, pentru că au curajul să spună argumentele de bun simț pentru care atitudinea pro-viață este firească. Între ele: omul este om din momentul concepției, copiii în primele luni ale vieții sunt cele mai vulnerabile ființe umane, adopția este o alternativă eficientă la avort, avortul rănește femeia, trăirea în negare nu anulează trauma.

În România sunt foarte multe persoane pro-viață care nu au curajul să își spună public opiniile. Sperăm că aceste mărturii vor ajuta și în această direcție. Dacă doriți să o faceți, vă rugăm să ne scrieți pe adresa studentipentruviata@gmail.com.

Iată traducerea primelor 8 comentarii.

Mary West: Sunt o femeie în vârstă de 66 ani. Am fost adoptată la 8 luni de doi oameni minunați. Am avut o copilărie extraordinară și nu aș fi putut fi iubită mai mult. Ambii părinți au trecut la cele veșnice acum, dar nu trece o singură zi fără că eu să nu îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce am avut și am. Fratele meu, care a decedat și el, a fost adoptat, de asemenea. Părinții mei mi-a dat o plachetă pe care scrie „Nu ești carne din carnea mea, nici os din oasele mele, dar, în mod minunat, ești din mine. Să nu uiți niciodată, pentru nici un minut, că nu ai crescut sub inima mea, ci în ea”.

Christine Woodard: Nu m-am gândit cum sunt, pro-viață sau pro-avort, până când am fost agresată sexual și am rămas însărcinată. Toată lumea a presupus că voi face avort. Dar pur și simplu eu nu am putut! Am încredințat copilul spre adopție și, când mă gândesc la viața lui și cât de minunat este, cât de minunat este acest copil, izbucneasc în plâns. Povestea ar fi fost foarte diferită și, deși modul în care acest copil a fost conceput a fost groaznic, copilul este o binecuvântare și există un motiv pentru care el este în această lume, indiferent de modul în care a apărut! Acum sunt atât de pasionată de a fi pro-viață, încât spun tuturor povestea mea de viață atunci când pot… Fiecare copil merită să trăiască și poate fi mai greu pentru tine să dai viață în anumite circumstanțe, dar, la sfârșitul zilei, copilul tău ar trebui să fie mai mult important decât sentimentele tale… Și sunt atât de mulți oameni care s-ar bucura să adopte…

Elisa Rosa: Avem 15 ani. El era abuziv emoțional și a avea o istorie întreagă cu fete tinere. Testul a fost pozitiv. Am fost îngrozită la gândul că eu n-aș iubi copilul făcut cu el, dar am simtit ca nu voi fi niciodată în stare să trăiesc cu mine dacă aș fi făcut avort. Fiica mea are acum 6 ani și de fiecare dată când mă uit la ea îmi amintesc de ce sunt pro-viață – pentru că eu o iubesc din toată inima.

Anne Cooper: Am făcut un avort în prima sâmbătă din luna decembrie 1975. Prin rugăciunea altor femei, m-am vindecat emoțional la câțiva ani mai târziu. În urmă cu aproximativ 10 ani, o femeie care este extrem de apropiată de mine era într-o clinică de avort locală, înaintea unui avort pe care tocmai îl plătise integral. Dintr-o dată, ea a ales să plece de acolo. Fiica ei este absolut cea mai frumoasă, creativă, plină de bucurie și iubitoare de viață fată pe care am întâlnit-o vreodată în viața mea.

Debby Johnson: Am adoptat-o pe fiica mea cu 33 de ani în urmă și mă rog întotdeauna pentru mama ei biologică, care a ales să o nască.

Sheila Dethrow Campbell: Aveam 15 ani. „Iubitul” meu a făcut dragoste cu mine, s-a căsătorit cu mine (am divorțat 6 ani mai târziu) și, cu susținerea părinților și ajutorul celui de-al doilea soț, am crescut un băiețel simpatic. El are acum 40 de ani, este soț și tată, a făcut masterat în agronomie. Sunt foarte mândră de el și de influența pozitivă pe care o are prin cariera sa și prin coaching-ul pentru copii și alte binefaceri pe care le face în societate. Lumea este mai luminoasă cu el în ea. Sunt atât de recunoscătoare părinților mei că nu au crezut în avort, când eram prea mică pentru a lua decizii despre sarcină. Vorbesc cu alte femei care au făcut avort… ele au regrete și au ochii înlăcrimați și se gândesc la datele la care copilul lor ar fi fost născut. Ele plâng pierderea copilului, chiar dacă nu a fost decizia lor. Sunt decizii luate de către părinți și cadre medicale, care nu vor să să cunoască efectul acestei decizii. E atât de trist. Nu este o alegere. Este o ucidere clară, la care închidem ochii.

Diane Sweeney: Am o fiica adoptivă și sunt cu adevărat recunoscătoare mamei ei biologice.

Lisa Anne Long: Era în 1977, în Fort Lauderdale. Aveam 17 ani, iar testul a fost pozitiv. Din fericire, epoca luminată răsărise deja și, de mai mulți ani, lumea se trezise și oferise femeilor libertatea de alegere. Am crezut în ea cu toată inima mea; îmi convenea, pentru că atunci când mă confruntam cu rezultatul inevitabil al propriei mele promiscuități, aveam nevoie să cred în ea.

Angajamentul meu pentru „drepturile femeilor” (ale mele) m-a purtat pe ușa unei clinici de avort. Am fost ușurată când singura consiliere pe care am primit-o a constat în două întrebări. Câți bani am și ce formă de contracepție am folosit?

Am luat cu recunoștință Valium oferit și m-am agățat cu toată puterea mea de luminata mea „alegere” neinformată atunci când m-am întins pe masă. După ce ușurarea pe care o așteptam nu a venit, un sentiment sâcâitor că poate, doar poate, am făcut ceva într-adevăr groaznic a început să apară în mine.

Am plecat de la clinică hotărâtă să astup gura acelui sentiment cu marea pătură numită libertatea de alegere. Pe măsură ce timpul, a trecut îndoielile mele au fost înăbușite de retorica feministă a justificării, negării, a jumătăților de adevăr și de o agendă politică pasionantă.

Câțiva ani mai târziu, am fost rugată să particip la un forum cu privire la avort, unde era posibil să existe și unele dezbateri. Până în acest moment eram sigură că nu pot fi intimidată, deoarece activitățile mele pro-avort au băgat la fund toate îndoielile mele, și eram convinsă că sunt în siguranță, la înălțime, din punctul de vedere al standardelor morale. La urma urmei, toți, de la Jimmy Carter la Dan Rather susțineau același lucru ca și mine.

Înainte de a începe forumul, luminile s-au estompat, și cineva a anunțat că un scurt film despre un avort în primul trimestru va fi difuzat. Asta e bine, mi-am zis, că așa o să vadă oamenii că vorbim doar despre o bucată de țesut.

Imaginea de pe ecran s-a focusat și acolo, înaintea mea, era o persoană mică, cu brațe și picioare și formă de om. Acesta a fost un simplu avort la 10 săptămâni, a spus naratorul. Înainte de a mă putea gândi sau a-mi întoarce privirea, un tub ca de aspirator a apărut pe ecran, a fost pornit, iar părțile corpului au început să fie dezmembrate în mod eficient și apoi micuța formă a dispărut. O groază absolută și o durere copleșitoare au izbucnit din lăuntrul meu. (Avortul meu a fost efectuat la 10 săptămâni.) M-am simțit rău, trădată și furioasă.

Un vechi proverb spune că adevărul doare și, Doamne, cât doare!, pentru că, într-un singur moment îngrozitor, mi-am dat seama că toată raționalizarea, justificarea, vorbele, vorbele, vorbele nu pot niciodată să facă să dispară adevărul elementar de pe ecran, că acei copii mor – că copilul meu a murit într-un avort.

De asemenea, mi-am dat seama cât de complet falsă din punct de vedere intelectual am fost atunci când am apărat ceva despre nu am știut nimic cu adevărat. Din acel moment, am devenit o persoană care își amintește în primul rând acele părți ale corpului care plutesc și rapiditatea cu care ele au fost eliminate.

Am ajuns să înțeleg că „alegerea” de a comite crima a fost tot ce clinica și personalul medical aveau să îmi să ofere mie, căci altfel nu ar mai fi acolo pentru mine sau pentru oricare dintre celelalte femei exploatate pe care le cunosc, care au răni fizice, emoționale și / sau psihologice.

Atât timp cât operatorii clinicilor pot continua să ocolească adevărul și să convingă pe alții că este vorba despre alegere și nu despre uciderea copiilor, femeile vor continua, cu ignoranță, să sporească afacerile prospere ale clinicilor de avort în detrimentul vieții copiilor lor și în detrimentul propriei lor sănătăți emoționale și fizice.
Începând cu Roe vs Wade, au fost date legile cu privire la legalizarea avortului prin minciuni, înșelare și obliterarea adevărului. Milioane de oameni și-au pierdut viața, pentru că femeilor tinere nu li s-a spus nici măcar cele mai elementare lucruri despre dezvoltarea fetală sau posibilitatea complicațiilor fizice ale avortului. O problemă medicală sau chiar moartea, care pot să apară și apar în timpul acestei proceduri chirurgicale invazive, nu sunt menționate niciodată.

Săptămâna trecută m-am dus cu câinele meu, un Springer Spaniel, la medicul veterinar. Doctorul mi-a spus că are nevoie de o operație și, cu politețea firească, pe lângă faptul că asta e prevăzut de legile statului, m-a informat în detaliu cu privire la procedură, la complicațiile posibile și la potențialele probleme care ar putea apărea în timpul operației sau după aceea. Ei bine, cu tot respectul pentru cele drăgălașele ființe cu blană și cu patru picioare, un Springer Spaniel nu este o femeie; și totuși câinele meu este mai respectat, conform legii, decât mine.

Thomas Jefferson a spus „Grija pentru viața și fericirea oamenilor și nu distrugerea lor sunt singurul obiect legitim al unei bune guvernări.”

Dumneavoastră, doamnelor și domnilor, aveți dreptul și, mai mult, responsabilitatea de a respecta și de a proteja tinerele fete și femei, asigurându-vă că li se spune adevărul. Deciziile bazate pe înșelăciune pot să determine și determina durere și suferință peste măsură.

Vă rugăm să nu permiteți ca acest lucru să continue.

Depoziția mea în fața Senatului Floridei la dezbaterea legii „Womens Right to Know” (Dreptul femeilor la informare).

Share

A douăsprezecea ediție a Marșul pentru viață Berlin, 17.09.2016 (FOTO, VIDEO)

123-14-700x438

Peste 7.500 de persoane s-au adunat sâmbătă, 17 septembrie, pe străzile capitalei Germaniei pentru a lua parte la Marșul pentru viață.

Marșul s-a desfășurat în tăcere, iar scopul lui a fost apărarea valorii vieții umane.

„A douăsprezecea ediție a Marșul pentru Viață din Berlin a fost un succes fantastic și o mărturie impresionantă pentru viață!”, a declarat Martin Lohmann, președinte al „Bundesverband Lebensrechte” (BVL – Asociația Federală pentru Drepturile la viață). „Le mulțumesc în mod deosebit celor 7.500 de participanți din toată Germania și celor cinci episcopi care au mers alături de noi, precum și nenumăratelor persoane care ne-au ajutat și poliției, care ne-a protejat atât de bine.”

 

 

Cinci episcopi germani au mers în primele rânduri: Arhiepiscopul Berlinului, Heiner Koch, Episcopul Regensburgului, Rudolf Voderholzer, și episcopi auxiliari Matthias Heinrich din Berlin, Dominikus Schwaderlapp din Köln și Florian Wörner din Augsburg.

Cu câteva zile înainte de eveniment, președintele Conferinței Episcopale Germane, Cardinalul Reinhard Marx, a trimis un comunicat de presă în sprijinul mișcării pro-viață și a participanților. Episcopii au mers împreună cu mulți participanți în tăcere pentru a sprijini motto-ul: „Orice om are aceeași demnitate – nici un copil nu este de nesuportat.”

Marșul a fost organizat de BVL și a reunit 13 grupuri pro-viață din Germania. Este continuatorul așa-numitului „Marș al celor 1.000 de cruci”, un protest tăcut în care oamenii purtau 1.000 de cruci albe în amintirea de 1.000 de copii care sunt avortați în fiecare zi în Germania.

Participanții la Marșul nu au redus mesajul lor la repudierea avorturilor, ci au exprimat, de asemenea, o atitudine pozitivă față de valoarea vieții umane. În timpul unei sesiuni de mărturii de la începutul marșului, o tânără femeie cu sindrom Down a vorbit despre viața ei: „Viața este ceva foarte valoros. Acest lucru este valabil și pentru mine și pentru toate celelalte ființe umane”.

Ea a povestit despre viața ei privată, hobby-urile ei, munca ei și prietenii ei. O mama a cinci copii a dat o mărturie captivantă despre modul în care a aflat că copilul cu care era însărcinată este posibil să trăiască doar pentru câteva momente după naștere și de ce a decis să-l nască, indiferent de ce se va întâmpla după naștere. Alte femei au descris experiențele traumatizante ale avorturilor pe care le-au făcut.

Circa 1.700 de extremiști de stânga, uniți sub un grup de acțiune numit „What the f***?”, au încercat în mod violent și hotărât să perturbe marșul. După numai sute de metri de mers pe jos, feministele extremiste, activiștii homosexuali și ceilalți au strigat sloganuri hulitoare și au încercat să întrerupă participanții cu tobe și muzică tare.

„Nici Dumnezeu, nici un stat, nici patriarhat”, a fost unul dintre sloganurile cele mai blânde pe care participanții la marșul pro-viață au trebuit să îndure, alături de continue gesturi obscene Unul dintre extremiști a reușit să sară peste baricadele instalate de poliție și a scuipat-o în față pe politiciana Beatrix von Storch, care mergea pe jos, în primul rând al marșului.

Participanții la marș nu s-au lăsați perturbați de aceste întreruperi. Ei au mărșăluit cu persoane în vârstă și copii, în tăcere, în sprijinul vieții. „Voi luați partea celor care – după unii – nu au dreptul să trăiască, pentru că viața lor este lipsită de valoare sau ei nu sunt doriți pentru un motiv oarecare. Și trebuie să faceți asta cu putere, pentru ei, cei care nu ar trebui să trăiască, pentru că nu au nici o funcție, nici un statut și par să fie doar o povară. Prin participarea dumneavoastră, faceți mai solid viitorul omului în țara noastră!”, a spus episcopul Voderholzer demonstranților.

„Să avem răbdare. Să rămânem pașnici. Să spunem „Da” vieții. Acesta este înțelesul acestui marș. Este legitim, democratic, filantropic și drept. Acesta este motivul pentru care suntem aici”, au fost cuvintele de încheiere ale lui Martin Lohmann, președinte LBV.

În Germania, ca în toate țările unde se organizează Marșul pentru viață, numărul participanților crește de la an la an pentru că, în ciuda contestărilor activiștilor de extremă stânga, din ce în ce mai mulți oameni înțeleg că avortul e o ucidere care afectează nu doar pe copilul care își pierde viața, ci și pe mamă, pe tată, familia și întreaga societate.

Sursă: LifeSiteNews

Share

Video: pentru a convinge un prieten despre ce este avortul, începe cu acest adevăr

În mod obișnuit, Lisa Smiley nu ar fi supraviețuit politicii copilului unic din China. Dar după câteva decenii de când părinții ei i-au ascuns pe ea și pe frații ei de autoritățile poliției copilului unic, iar apoi au plecat din China, ea vorbește cu cea mai mare limpezime despre ravagiile pe care cultura avortului le face în societate.

Un clip postat recent de ea se intitulează „Its a baby” – „Este un copil”.

 

„Când o femeie rămâne însărcinată, este un copil în creștere în interiorul ei – nu un mănunchi de celule, o bucată de țesut sau un produs de concepție”, spune Lisa Smiley. „Este un copil cu un unic ADN care a început să trăiască, un copil care crește și se dezvoltă în interiorul ei.”

Afirmația ei este susținută de Dr. Maureen Condic, profesoară de neurobiologie și pediatrie la Facultate de Medicină a Universității din Utah.

„Concluzia că viața umană începe la unirea dintre spermatozoid și ovul este de necontestat, este obiectivă, este bazată pe metoda științifică universal acceptată prin care se face distincție între diferitele tipuri de celule și pe ample dovezi științifice, publicate în mii de reviste științifice cu recenzori independenți” afirmă Dr. Condic într-un raport public asumat de Charlotte Lozier Institute.

Chiar și sistemul de justiție din SUA a recunoscut că o viață care se dezvoltă în uter este un „întreg, separat, unic, o ființă vie și umană” – într-o hotărâre judecătorească din 2008 a Curții de Apel din cadrul celui de-al 8-lea circuit din SUA.

„Am fost însărcinată de patru ori și am născut patru copii”, continuă Lisa Smiley. „În cazul în care testul de sarcină devine pozitiv, eu știu că e un copil! Iar când le spun altor oameni că sunt gravidă, și ei știu că este un copil. Pentru că asta înseamnă cuvântul gravidă: sunteți gravidă cu un copil”.

Ea descrie realitatea îngrozitoare a avortului în termeni duri. „Într-un avort, un copil care este tăiat bucăți, ucis și aspirat în afara mamei. Este unul dintre acele adevăruri incomode pe care activiștii pro-avort nu le place să le recunoască. Pentru că atunci când este un copil în pântece, se schimbă totul.”

Sursă: LifeSiteNews

Share

Rapperul Wisin şi soţia sa au refuzat să avorteze fiica diagnosticată cu Trisomia 13

untitled

Wisin, celebrul cântăreț sud-american de muzică rap, şi soţia sa, Yomaira, au împărtăşit de curând experienţa din perioada sarcinii, iar mai apoi a naşterii fetiţei lor diagnosticată cu Trisomia 13.

Studiile au arătat că doar 31% din copiii diagnosticaţi cu Trisomia 13 sau Sindromul Patau trăiesc mai mult de o lună şi doar circa unul din 10 copii trăiesc mai mult de un an.

În majoritatea cazurilor, atunci când afecțiunea este depistată prenatal, se recomandă avortul, pe motiv că apar defecte structurale, anomalii ori retard, dar şi din cauza numărului relativ scăzut de copii care trăiesc mai mult de o lună după naștere. Cei doi soţi au avut de înfruntat exact această propunere, când, la cinci luni de sarcină, li s-a sugerat avortul.

Wisin şi Yomaira, care mai au doi copii, au refuzat să-l ucidă pe cel de-al treilea și au ales să se lase în mâna lui Dumnezeu. Într-o emisiune TV la care a fost invitată, Yomaira a pledat pentru vieţile tuturor copiilor cu dizabilităţi, precum fiica sa, căreia i-au pus numele simbolic Victoria.

„Nu vă avortaţi copiii, chiar dacă doctorii vă recomandă!” a spus Yomaira.

„Doctorii încearcă să vă convingă că avortul e în regulă, dar nu asta e calea pe care vrea Dumnezeu s-o alegem, pentru că nu noi suntem cei care să decidem viaţa sau moartea unei fiinţe umane, nici măcar a propriului copil. Avem încredere că Dumnezeu are un plan perfect, chiar dacă nu ştim de ce, sau nu ştim cum. Până acum, Victoria şi-a îndeplinit fiecare rost pe care îl avea de împlinit din momentul în care am aflat starea ei.”

Yomaira a mai spus că ea şi soţul ei au refuzat categoric avortul, fiind siguri de faptul că au primit acest copil de la Dumnezeu cu un scop şi că sunt pregătiţi, atât ei, cât şi ceilalţi doi copii să o accepte şi s-o iubească pe micuţa Victoria aşa cum este.

În prezent, micuţa este încă în spital, iar asta nu din cauza Sindromului Patau, ci a faptului că a avut o greutate scăzută la naştere şi câteva probleme respiratorii. În orice caz, cuplul a anunțat că starea ei e stabilă şi că familia e mereu aproape de ea.

În Irlanda, organizaţia Every Life Counts (Fiecare Viaţă Contează) a format o coaliţie a părinţilor aflați în situații precum a lui Wisin şi Yomairei, care pledează pentru o alternativă umană la avort în cazurile dificile. Această inițiativă este parte dintr-o mişcare mai mare de înfiinţare a instituțiilor de îngrijire prenatală pentru copiii cu dificultăţi, prin care întreaga familie beneficiază de îngrijire pluridisciplinară.

Un studiu recent publicat în American Journal of Medical Genetics arată că mulţi părinţi au întâmpinat reacţii negative din partea cadrelor medicale cu privire la copiii care au fost diagnosticaţi cu Trisomiile 13-18. Cu toate acestea, 91% dintre părinţii care au continuat sarcina spun că ar face aceeași alegere – deşi mulţi dintre aceşti părinţi nu au avut centre de îngrijire prenatală la care să apeleze.

În unele țări din America Latină, doctorii care doresc să protejeze viața copiilor nenăscuți au început să înființeze centre de îngrijire prenatală. Un astfel de centru este Acompañares (Însoțitorii) al Universității Catolice din Chile.

Pe Instagram şi Facebook, Visin a publicat prima fotografie cu micuţa Victoria, imaginea cu mânuța fetiței și mâna soției, însoțită de o mulţumire specială:

„Mulţumesc DUMNEZEUL MEU PENTRU MARE MILA TA, mulţumesc tuturor pentru urările şi comentariile voastre, continuăm lupta alături de #Victoria”

În primele trei zile, postarea a avut 75.000 de like-uri şi circa 2.000 comentarii, majoritatea gânduri bune şi binecuvântări.

Iată două dintre comentarii.

Francisco Ayala Gutierrez: Wisin, cred că e momentul să ridici ochii către Dumnezeu. Chemarea ta pe drumul Său a fost mereu acolo, de tine depinde dacă accepţi sau renunţi. El are familia ta în palmă, nu te-a lăsat nici măcar un minut, dar e momentul să laşi totul şi să-L urmezi. Binecuvântări pentru tine şi pentru familia ta din Mexic.

Prisma Garza: Timp de trei ani eram super bine din punct de vedere economic, aveam totul şi recunosc că eram în nori… Cu cel de-al doilea copil pe drum… Când a venit pe lume a venit cu o malformaţie congenitală la inimă, mi s-a prăbuşit lumea şi m-a făcut să descopăr lucrurile cu adevărat importante. Azi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi l-a trimis pe fiul meu cu o inimă diferită ca să o schimbe pe a mea. Binecuvântări pentru #Victoria.

Primi doi copii ai familiei apar într-o altă postare, iar textul care însoțește imaginea lor arată că experiența cu Victoria l-a făcut pe cântăreț să prețuiască și mai mult familia:

„DUCÂND LA ŞCOALĂ COMORILE MELE. BUCURĂ-TE DE FAMILIA TA, VIAŢA E FRAGILĂ. #benedicionesparatodos”

untitled1

Surse: LifeSiteNews, Facebook

Share

Lia Mills, copilul minune al mişcării pro-viaţă

download-1

Vi s-a întâmplat vreodată să fiţi într-o discuţie cu cineva şi, văzând că nu împărtăşiţi aceleaşi valori, să încercaţi să vă adaptaţi discursul? Vi s-a întâmplat să vă treacă prin minte faptul că ar trebui să păstraţi convingerile în sufletul dumneavoastră şi să nu le mărturisiţi nimănui? Ei bine, imaginaţi-vă ce poate face un copil de numai 12 ani, care se înscrie la un concurs de retorică şi îşi alege subiectul avortului ca temă pentru discurs.

Imaginaţi-vă o profesoară şi o comisie care îi cer acestei fetiţe să îşi schimbe tema, spunându-i că, în cazul în care nu va face asta, va fi descalificată. Gândiţi-vă apoi la acest copil care sparge gheaţa şi vine să susţină un discurs despre viaţă înaintea şcolii, a colegilor săi şi a părinţilor lor, în timp ce este avertizată că nu i se va puncta nimic.

Argumentele ei

Dar nu va fi deloc aşa. Un an mai târziu, curajul şi hotărârea de acum vor face ca ea să fie invitată să vorbească la Parlamentul Federal al Canadei, în faţa a 12.000 de oameni, care participaseră la Marşul pentru Viaţă din Ottawa. Lia Mills, din Toronto, în ziua de 14 mai, după ce îşi priveşte în ochi ascultă-torii, începe să vorbească, spu-nând: „Ce-ar fi dacă v-aş spune că în această clipă cineva decide dacă veţi trăi sau veţi muri?

Ce-ar fi dacă v-aş spune că această decizie nu s-ar baza pe ceea ce voi aţi fi putut sau nu să faceţi în trecut, ci pe ceea ce s-ar putea să faceţi în viitor? Şi dacă v-aş spune că nu aţi putea face nimic pentru a schimba asta? Doamnelor şi domnilor, stimaţi membri ai parlamentului, mii de copii sunt chiar acum în această situaţie. Cineva decide, cu toate că nici măcar nu îi cunoaşte, dacă vor trăi sau vor muri. Iar acea persoană e chiar mama lor. Uitaţi-vă în jur la această mare de oameni minunaţi! Aici sunt numai vreo 10.000 – atâţia câţi sunt ucişi la fiecare două ore prin avort. Aproape o treime din generaţia noastră nu a mai apucat să iasă cu viaţă din pântece. Toate vieţile acestea s-au dus. Cu tot cu potenţialul lor. Şi cu întreaga speranţă. Şi cu viitorul.

Ştiu că unii dintre voi se gândesc că de fapt acestea nu sunt ucideri. Că un fetus nu e un copil, nu? Dar de ce credem că, dacă nu poate vorbi şi nu poate face lucrurile pe care noi le facem, un fetus nu e încă pe deplin uman?

Cuvântul fetus vine din limba latină, unde înseamnă „cel tânăr“, sau „tânărul copil“. Unii copii se nasc la cinci luni. Oare aceasta îi face mai puţin umani? Nu am putea spune niciodată aşa ceva. Şi totuşi, se avortează şi copii de cinci luni. Mai precis, în Canada, un fetus poate fi avortat în orice stadiu de dezvoltare a sarcinii. Oare nu cumva îi considerăm oameni doar pe cei pe care ni-i dorim?

Nu, fetuşii sunt pe deplin umani, plăsmuiţi în pântecele mamei de minunatul lor Creator.

Ştiu că unii spun că mamele au dreptul să avorteze. Până la urmă, viaţa lor se schimbă dramatic când au un copil. Dar eu vă cer să vă gândiţi la drepturile de care copilul nu se bucură nici o clipă. Orice drepturi ar avea mama, nu înseamnă că trebuie să negăm drepturile fetusului.

Şi mai sunt unii care spun că o mamă nu ar trebui să aducă pe lume persoane cu handicap. Nu mai înţeleg nimic. Pe de o parte le oferim persoanelor cu handicap locuri speciale de parcare şi lifturi, le sponsorizăm evenimentele sportive, vorbim de bucuria pe care ne-o aduc şi de cât de mult ne inspiră. Pe de altă parte, când aflăm că o femeie gravidă este însărcinată cu un astfel de copil, o sfătuim să îl avorteze, fără să mai luăm în considerare copilul deloc.

Avortul face femeia să se simtă pierdută şi nesigură în legătură cu viitorul ei. Mai mult de jumătate din femeile care fac avort se confruntă ulterior cu vinovăţia, ruşinea, suferinţa, regretul şi sentimentul propriei nevrednicii. Nu e tocmai bunul remediu pe care lumea şi-l închipuie, nu? Am citit o poveste pe un website care promova valorile familiei. Era despre o fată care făcuse avort. Iată ce spunea aceasta: «La 17 ani am făcut un avort. A fost cel mai rău lucru pe care l-am făcut vreodată. Nu aş recomanda nimănui să facă la fel, fiindcă te bântuie. Când am vrut să fac copii, am pierdut trei, fiindcă avortul mi-a lăsat o problemă la colul uterin». Sharon Osbourne este numele acestei femei.

Povestea ei e doar una din multele care-ţi rup inima, dar pe care nimeni nu le mai spune azi cu glas tare. Dar tocmai de aceste poveşti avem nevoie. Vă mulţumesc că v-aţi dedicat timp pentru a vă gândi la problema avortului, la nenăscuţi şi la efectele avortului asupra femeii.“

Cine este în spatele Liei?

Poate că veţi întreba de unde ştie un copil de 12 ani să vorbească în acest fel şi de unde vine forţa din spatele cuvintelor sale. Părinţii ei sunt angajaţi în marşurile pro-viaţă, dar spun că nu au discutat niciodată despre acest subiect împreună cu copiii. „Sursa de inspiraţie“ a Liei a fost rugăciunea. După ce s-a înscris la concurs, ea s-a rugat şi L-a întrebat pe Dumnezeu despre ce temă ar trebui să-şi aleagă. Atunci a simţit că El voia ca ea să vorbească despre cel mai controversat subiect – despre avort. Putea să-şi schimbe tema, imediat ce a fost respinsă, mai ales că acest lucru i-a fost cerut chiar de către profesoara coordonatoare, dar a preferat să-şi asume misiunea pe care a primit-o şi să îşi pună nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Lia nu s-a temut niciodată, deşi părea că toate lucrurile din exterior erau potrivnice acestei alegeri. În sufletul ei a strălucit îndemnul: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!“

Ceea ce a urmat nu putea fi anticipat de nimeni, nici măcar de Lia, şi s-a datorat faptului că a avut inima deschisă şi a ales să lucreze binele. Înregistrarea discursului ei postată pe Youtube a strâns peste 1,3 milioane de vizualizări şi a primit comentarii inclusiv de la femei care au renunţat să facă avort după ce i-au ascultat cuvintele. Desigur, au fost şi sunt oameni care o urăsc pe Lia pentru convingerile ei şi chiar îi scriu lucruri urâte sau ameninţări, dar asta n-a oprit-o niciodată din drumul pe care l-a început. Calea aleasă de Lia este chiar răspunsul la chemarea lui Hristos. Tatăl ei spune că ea îşi foloseşte libertatea pe care a primit-o pentru a apăra libertatea celor lipsiţi de protecţie, a copiilor nenăscuţi şi a femeilor însărcinate. Lia a vorbit apoi şi despre eutanasierea oamenilor, despre traficul de persoane. Un copil, acum adolescent de 18 ani, care a luat în serios cuvântul „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva să-şi pună sufletul pentru aproapele său“ (Ioan 15, 13).

Alexandra Nadane, preşedintele Asociației „Studenţi pentru Viaţă“

Sursă: Ziarul Lumina

Share

Un star bollywoodian s-a sinucis la câteva zile după ce a suferit un avort

Pratyusha Banerjee

Pratyusha Banerjee s-a sinucis la câteva zile după ce suferit unui avort. Poliția indiană investighează de la începutul lunii cauzele sinuciderii starului TV, pornind de la rolul jucat de avortul făcut.

Pratyusha Banerjee, o actriță de 24 de ani care a ajuns celebră prin telenovela Balika Vadhu, s-a sinucis în casa ei din Mumbai pe 2 aprilie. S-a afirmat că gestul a fost făcut ca urmare a problemelor pe care le avea în relația ei de concubinaj cu Rahul Raj Singh.

Sarcina și avortul

Doctorii au mărturisit, însă, că Pratyusha fusese însărcinată și că suferise un avort cu doar câteva zile înaintea morții. India Today a dat mai multe detalii: „Conceperea fătului a avut loc în ianuarie, iar avortul în prima săptămână din martie, în urma unui consult. Metoda de avort folosită a fost pilula avortivă. În urma unui interogatoriu, Rahul i-a dezvăluit unui ofițer de la Oficiul de Poliție din Mumbai că era conștient de sarcina iubitei sale, însă nu a acompaniat-o la momentul procedurii.”

Interogatoriul poliției

Rahul a fost interogat de Poliția din Mumbai în legătură cu sarcina Pratyushei și cu avortul care a urmat. Mai jos poate fi citită stenograma interogatoriului:

Deepak Phatangre, ofițer de investigații, Oficiul de Poliție din Mumbai: Era Pratyusha însărcinată când a murit?

Rahul: Nu. Nu mai era însărcinată în acel moment.

Deepak Phatangre:  A fost fătul conceput în perioada în care vă aflați într-o relație?

Rahul: Da, în ianuarie.

Deepak Phatangre: Când, mai precis?

Rahul: Nu îmi amintesc exact, însă cred că era prima săptămână din ianuarie.

Deepak Phatangre: Când a fost avortat bebelușul?

Rahul: În prima sau a doua săptămână din martie.

Deepak Phatangre: Ați consultat împreună un doctor înainte de avort?

Rahul: Pratyusha a fost la un ginecolog înainte să avorteze.

Deepak Phatangre: Ați însoțit-o la consultul ginecologic?

Rahul: Nu. S-a dus singură. Eu aveam de lucru atunci.

În mod tragic, Pratyusha Banerjee este numai ultima dintr-o lungă listă de femei care s-au sinucis la scurt timp după ce au suferit un avort. La începutul acestei luni, s-a scris despre cazul lui Jade Rees, o mamă singură în vârstă de 21 de ani care s-a sinucis la 3 săptămâni după un avort. Rapoartele spun că femeia a ascultat cântecul lui Ed Sheeran, „Small Bump”, pe telefon chiar înainte de a-și lua viața.

 

Traducere: Romanescu Maria

Sursă: SPUC

Share

Dar eu nu am niciun cuvânt de spus pentru copilul meu?

„Sunt însărcinată și sunt speriată. Prietenul meu a încremenit când i-am spus. Mi-a spus: „Scapă de el. Nu suntem gata să avem copii. Alege: ori eu, ori copilul!”. Dar eu nu am niciun cuvânt de spus pentru copilul meu?

 

Share

Jeff Bradford: „Un tată cu adevărat bun s-ar arunca în fața trenului numai ca să-și salveze copilul. Viața primei noastre fiice, Sara, nu ar fi trebuit să cântărească mai puțin”

jeff_Bradford_2_645_693

Jeff Bradford povestește în cartea „Avortul – ultima exploatare a femeilor” despre durerea prin care a trecut împreună cu soția sa după ce și-au avortat primul copil.

„Am tot alungat gândul că fiica mea cea mare nu e azi în viață din cauza propriei mele lașități, nu din alt motiv. M-am dus la nuntă prefăcându-mă că sunt un tânăr corect și moral, alături de tânăra mea mireasă îmbrăcată în alb din cap până-n picioare. Arăta superb, ne stătea bine împreună. Cel puțin în exterior. Sub această mască, nimeni nu vedea cât de distruși eram pe dinăuntru. Cu doar câteva luni înainte, ne avortasem întâiul-născut.

Timp de 15 ani, mi-a fost prea rușine să-i spun cuiva ce făcusem. Numai cel mai bun prieten al meu știa. Nu vorbeam niciodată cu soția despre asta, nu am ținut doliu și am ascuns totul în cel mai îndepărtat colț al minții. Căsnicia a început să se destrame și, după un proces intens de consiliere maritală, ne-am dat seama că o mare parte din acest conflict se datora deciziei de a curma viața primului nostru copil. Am început să ne confruntăm apoi cu propria rușine și vinovăție. Ne-am dat seama ce profundă fusese trauma mintală și emoțională pe care ne-o produsese. Erau mai multe straturi acolo: resentimente, lipsa iertării, sentimentul de abandon – toate au ieșit la iveală când am decis să ne confruntăm cu realitatea acestei decizii luate cu ani în urmă.

Acum, când, prin harul lui Dumnezeu, am devenit tatăl a patru copii superbi, eu și soția începem să ne vindecăm. Suntem căsătoriți de 20 de ani. Totuși, nu trece nicio zi fără să regret decizia de atunci. Un tată cu adevărat bun s-ar arunca în fața trenului numai ca să-și salveze copilul. Viața primei noastre fiice, Sara, nu ar fi trebuit să cântărească mai puțin”.

Citește aici cartea „Avortul – ultima exploatare a femeilor” scrisă de Brian E. Fisher

Share

Editorial: De ce „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie”? / Revista „Pentru viață” nr. 5 – Primăvara 2016

Foto: Dinu Savopol

de Alexandra Nadane, Președinte Studenţi pentru viaţă

Tema „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie” este inspirată din tema Marșului pentru viață 2016 de la Washington: „Pro-life and pro-woman go hand in hand”. În România și Republica Moldova, organizațiile pro‑viață au simțit nevoia să adauge și al treilea termen, „pentru familie”, pentru a sublinia că mediul firesc în care binele copilului și binele femeii se realizează este familia și că un copil născut în afara familiei nu exclude realizarea unei familii, ci este un pas înspre ea.

Dacă românii se consideră și sunt considerați un popor în care oamenii se ajută la nevoie, de ce nu există acest sprijin, de ce solidaritatea nu se manifestă și când este vorba de femeia în criză de sarcină?

Principalele motive pentru care societatea nu se implică în sprijinirea femeii în criză de sarcină sunt prejudecata că a fi pro-viață înseamnă a fi anti-femeie și prejudecata că susținătorii alegerii vieții copilului duc un război împotriva femeilor, iar susținătorii alegerii avortului sunt cei care apără femeile. Aceste prejudecăți au apărut din cauza modului în care a fost abordat avortul de către regimul comunist. Legislația comunistă anti-avort nu era o legislație pro-viață, ci s-a datorat interesului politic al statului: ea nu viza sprijinirea femeii în criză de sarcină și ocrotirea dreptului la viață al copilului, ci creșterea demografică pentru împlinirea nevoilor economice ale statului. O consecință foarte gravă a acestui tip de legislație au reprezentat-o copiii abandonați.

Numărul uriaș de copii abandonați și instituționalizați din perioada comunistă este o consecință directă a dictaturii comuniste. Înainte de comunism, comunitatea se simțea responsabilă față de copiii care nu erau îngrijiți de familia naturală. Copiii adoptați erau numiți „copii de suflet” și nu erau stigmatizați.

Prin această temă spunem răspicat că opiniile conform cărora mișcarea pentru viață nu se interesează de femeie și că avortul rezolvă o problemă a femeii nu corespund realității. În realitate, mișcarea pentru viață se interesează de femei și de copii deopotrivă. În schimb, în cele mai multe cazuri, avortul reprezintă o exploatare a femeii în interesul confortului personal și iresponsabilității bărbatului și al confortului și iresponsabilității societății – de aceea avortul a fost numit „ultima exploatare a femeii” de către celebra activistă pentru drepturile femeilor Alice Paul [1].

Prin această temă afirmăm ceea ce experiența ne-a arătat în nenumărate cazuri concrete: nașterea copilului este în interesul femeii, iar avortul la cerere adâncește și perpetuează diferite probleme, creând și altele noi; alegerea vieții copilului dă femeii putere și un viitor împlinit cel puțin de dragostea copilului; avortul o rănește și îi rănește viitorul pe termen lung.

Da, experiența a arătat că o sarcină neașteptată și nedorită poate deveni o mare șansă pentru femeie, pentru familia ei sau pentru viitoarea ei familie și pentru societate, dacă femeia este sprijinită și nu abandonată sau stigmatizată.

Nu întâmplător Norma McCorvey și Sandra Cano, cele două femei care au fost folosite în procesele care au dus la legalizarea avortului la cerere în SUA în 1973, au devenit militante pro-viață. Experiența pe termen lung arată că cine este cu adevărat pro‑femeie este pro-viață și cine este cu adevărat pro-viață este pro-femeie.

Note:

[1] Alice Paul (1885–1977) a fost membră a Mișcării sufragetelor, feministă și activistă pentru drepturile femeilor în SUA. A fost principala coordonatoare a campaniei care a condus la adoptarea în 1919 a celui de-al Nouăsprezecelea Amendament la Constituția SUA, privind dreptul la vot al femeilor.

Share

Marșul pentru viață 2019

Descarcă de mai jos foto profil/cover FB și pancarte Marșul pentru Viață:

2%

Donează

RO25BTRLRONCRT0V17367901 - LEI RO10BTRLEURCRT0V17367901 - EURO RO50BTRLUSDCRT0V17367901 - USD
BANCA TRANSILVANIA, SUCURSALA LIPSCANI, BUCUREŞTI

Arhivă Blog