Tag Archives: criza de sarcina

Mătușa bunicului, unul din primii doi medici ginecologi bucureșteni / Revista „Pentru viață” nr. 5 – Primăvara 2016

 

Mătușa bunicului meu a fost unul dintre primii doi medici ginecologi din București. Și-a făcut studiile la Paris. Revenită în țară, se căsătorește cu un ortoped, profesor universitar și medic la curtea regală.

Își construiesc una dintre cele mai frumoase vile din capitală. 12 camere. În casa lor, holurile și scara interioară erau tapetate cu tablouri de Grigorescu. Frecvent se dădeau baluri la care participa toată protipendada și persoane aparținând Curții Regale. Aveau patru servitori, Rolls Royce la scară cu șofer, fermă cu 50 de hectare de teren.

Toate aceste lucruri se petrec imediat după anul 1900.

În paralel cu profesia ei, mătușa face avorturi. După încetarea activității într-un spital de stat, își deschide propriul cabinet ginecologic, unde în continuare face avorturi.

Asistenta ei se stinge din viață după boli foarte grele, rămânând paralizată la pat timp de nouă ani, numai după ce rudele cheamă câțiva preoți să îi oficieze slujba de maslu acasă. S-a chinuit foarte tare.

Mătușa, care își diviniza soțul, trece în primul rând prin durerea de a nu a putea avea copii. Cu toate bogățiile lor, se simțeau săraci.

Soțul face în mod subit cancer și moare în doi ani de la declanșarea lui, fără ca nimeni să îl poată ajuta cu nimic. Amândoi erau medici.

Mătușa face anxietate, în timp comunismul îi ia averile și rămâne să trăiască din vânzarea bunurilor din propria casă.

Nepotul ei de-al doilea, singurul urmaș direct după ea, tatăl meu, împreună cu familia extinsă, o împing pe mama să facă trei avorturi. Se îmbolnăvește de o boală psihică gravă și nu mai poate munci de la 40 de ani. Fratele meu, imediat după ce a lăsat-o pe prietena lui să facă un avort, se îmbolnăvește de altă boală psihică nediagnosticată și nu mai poate munci de pe la 30 de ani.

Eu însămi am făcut o boală în urma căreia am rămas cu un handicap, la vârsta de 16 ani.

În calitate de a treia generație, nu mai putem avea copii nici unul, nici altul și probabil că neamul se va stinge aici.

De la bogăția cu care era înzestrată familia la 1900, iată că suntem în 2016, și cei care au făcut avorturi în familie trec prin niște lipsuri financiare greu de imaginat. Dumnezeu a făcut ca eu și soțul meu să îi putem ajuta cu minimul necesar pentru a exista. Nu au absolut nicio formă de venit. Dar asistăm cu mâinile legate la dezbinarea pe care o produc în sânul familiei din cauza bolii și aici nu putem interveni cu nimic. Doar suferim în tăcere de ani întregi.

Mătușa s-a stins din viață la 84 de ani. S-a retras din societate, a citit singură în fotoliu zeci de ani de la moartea soțului preaiubit și a suferit enorm după dispariția lui.

A conștientizat însă răul produs de avorturi. Toate bunurile de preț pe care le mai avea le-a vândut și banii i-a dat pentru pictura bisericilor, regretând enorm faptele pe care le-a făcut.

A murit în pace, fără chin, în urma unui atac de cord.

Apartamentul în care a fost cabinetul ginecologic unde se făceau avorturi a fost vândut unui cuplu. Soția respectivă nu a vrut să aibă copii și a avortat toți copiii care trebuiau să se nască. Imediat după ce a împlinit 40 de ani, a făcut cancer la sân, mai multe operații și apoi schizofrenie. S-a chinuit îndelung până să moară.

Statul a făcut să fie demolat acel apartament. Problemele s-au complicat. Urmașii moștenitori nu au reușit nici până in ziua de astăzi să ia banii de despăgubire și trăiesc în sărăcie și în lipsuri materiale foarte mari.

Eu, personal, nu am făcut niciun avort, nici chirurgical, nici nu am luat pilula de a doua zi, nici anticoncepționale, care sunt abortive imediat sau duc pe teren lung la avort; dar sunt foarte traumatizată referitor la aceasta temă. Simt suferința acelor copii uciși.

Mă rog mult pentru aceste persoane din familie care au făcut avorturi și pentru acei copii uciși.

Am o pagină pe FB despre avort. În cei doi-trei ani de când am inițiat pagina, am reușit să trimit prin poștă în jur de 100 de cărticele negre de la Editura Bizantină cu Rugăciunea sau Canonul pentru copiii avortați. Doar 100. Deși în România s-au făcut zeci de milioane de avorturi.

Dacă persoanele care au făcut avorturi, atât mame cât și tați, s-ar ruga, ar aprinde o lumânare, ar face o milostenie pentru acele suflete, tinerii din ziua de astăzi nu ar mai privi așa ușor acest aspect. Ar exista o educație din generație în generație. Din păcate, nu este așa. Părinții refuză să vorbească despre asemenea subiect și nu prea ai cum să îi abordezi, că se închid în sinea lor din start.

Nu știu dacă avem la București vreun monument în memoria pruncilor avortați cum sunt în alte țări. Păcat că nu avem o zi în an dedicată special memoriei lor și luptei împotriva avortului.

Ana P., București
Sursa: AvorturiRegretate.ro

 

Share

Voci pentru viaţă / Revista „Pentru viaţă” nr. 5 – Primăvara 2016

CRISTIANO RONALDO a devenit, în 2009, cel mai scump jucător al lumii, în urma transferului de la Manchester United la Real Madrid.

Dolores Aveiro, mama fotbalistului portughez Cristiano Ronaldo dos Santos Aveiro, a mărturisit că, atunci când era însărcinată cu el, a vrut să îl avorteze. Avea trei copii până în acel moment, iar soțul era alcoolic.

În 1984, avortul era interzis în Portugalia și doctorii nu au vrut să o ajute să facă avort. A încercat singură: în autobiografia ei povestește cum a consumat alcool și a făcut efort fizic pentru a declanșa avortul. Dar, în 5 februarie 1985, copilul s-a născut. A fost botezat Ronaldo, după Ronald Reagan, actorul favorit al tatălui său.

Vorbind la lansarea autobiografiei, mama lui Ronaldo a spus că acesta știe ce s-a întâmplat când era însărcinată cu el și că tratează situația cu umor:

Uite, mamă, ai vrut să mă avortezi, dar eu țin casa acum!

ADELE Laurie Blue Adkins s-a născut în Tottenham pe 5 mai 1988, singurul copil al cuplului format din maseuza Penny Adkins și instalatorul Mark Evans.

Tatăl ei le-a părăsit când Adele avea doi ani, iar viitoarea interpretă a fost crescută doar de către mama sa. În 19 noiembrie 2012, l-a născut pe Angelo, primul său copil.

Angelo, fiul meu, mă face să fiu foarte mândră de mine. Când am devenit mamă, am înțeles că trăiesc cu adevărat. Am un scop, pe când înainte nu aveam. Cel mai important lucru este să fiu mamă, după aceea vine persoana mea, iar apoi munca mea.

CÉLINE DION nu ar fi existat dacă, în 1967, un preot nu ar fi convins-o pe mama ei să nu o avorteze. Motivul avortului: părinții, Adhémar-Charles și Thérèse Tanguay Dion, aveau deja 13 copii.

Al paisprezecelea copil al familiei, Céline, s-a născut în 30 martie 1968.

Odată ce a trecut peste faptul de a nu putea considera avortul ca opțiune, m-a iubit la fel ca pe toți ceilalți copilași. Succesul meu este familia mea. Viața mea este să fiu mamă. Asta îmi place cel mai mult. Îmi dă un uluitor sentiment de împlinire. Cu muzica mea îmi permit să-mi asum riscuri, dar nu și cu familia!

 

Share

Camelia: „Când mi-a dat una, am căzut jos. Îmi zicea: «Dacă nu l-ai scos tu, las’ că ţi-l scot eu!»” / Mărturii despre criza de sarcină #11

101-femei-fericite

Mă numesc Camelia*. Am trei copii. Doi sunt mari acum. Pe cea mică am făcut-o la mulți ani diferenţă de ultimul.

Cu soţul meu n-am avut deloc înţelegere. La începutul căsniciei, a mai fost cum a fost. Am mai îndurat. După ce fetiţa cea mică a împlinit doi ani, am plecat de la el prin Protecţia Copilului. Ne bătea crunt.

Nu mi-era că mă bătea doar pe mine, ci îmi pişca peste picioare copila cea mică cu un vârf de undiţă. Nu am putut suporta să văd cum o chinuiește. O ustura, săraca, şi plângea de mi se rupea sufletul! Am vorbit cu o cumătră de-a mea şi a zis că nu are rost să mă chinui şi să mai îndur toate bătăile. S-a dus ea la Protecţia Copilului şi a depus o plângere în numele meu.

Mi-a dat şi un telefon pe care aveam grijă să îl ascund mereu şi vorbeam la el doar când nu era soţul acasă, pentru că el nu-mi dădea voie să vorbesc la telefon. Când el pleca, îl scoteam de unde era pitit şi mai sunam să văd ce se întâmplă… Au venit într-o bună zi şi au făcut o anchetă socială. Au venit şi cu jandarmii că altfel nu se putea intra… M-a bătut crunt după ce au plecat cei cu ancheta şi am fost nevoită să îl mint că mi-am retras plângerea.

Într-o zi, când nu era el acasă, au venit cei de la Direcţie şi ne-au luat definitiv. El mai încerca să dea de noi şi ne ameninţa, dar nu ne-a mai găsit. Eram undeva ascunsă. Nu aveam voie să dăm detalii, nici adresă, nici nimic. Am stat doi ani ascunsă şi mai apoi mi-am găsit refugiu în altă parte. Am divorţat de el, nu am vrut nici pensie alimentară. Au mai rămas la el lucruri de-ale copiilor. M-a chemat să iau lucrurile, am zis că nu am nevoie. S-a apucat şi le-a dat foc. Chiar în şifonier. A aprins bricheta şi au ars toate, şi casa a luat foc, cu el înăuntru. I-au ars mâinile, faţa… A fost internat prin spital. N-a mai rămas de împărţit nimic. Am muncit 20 de ani la casa aceea şi a rămas doar scrum. S-a dus într-o secundă totul…

Toate bătăile alea, aveau de fapt o altă cauză. Din acel moment a început coşmarul vieţii mele.  Pe când am rămas însărcinată cu fata cea mică, el a turbat, că n-a vrut-o. Când i-am spus că sunt gravidă, el s-a dus la soacră-mea şi i-a cerut bani să mă trimită să fac avort. Ea era o femeie credincioasă. Când a aflat de sarcină, a zis: „Foarte bine, faceţi copilul. Pentru aşa ceva eu nu dau bani.”; deci nu i-a dat nici măcar un leu. S-a dus el disperat prin alte părţi să ceară, că şi aşa nu avea de lucru şi îi venea greu să facă rost de suma de care avea nevoie. Da’ până la urmă, de unde, de ne’unde, i-a scos şi m-a trimis.

Eu când am ajuns la Maternitate, am intrat, m-a controlat, mi-a confirmat că sunt însărcinată, și mi-a dat bon de ordine, că mai erau femei înaintea mea. Stăteam pe canapelele de acolo şi, la un moment dat, mi s-a făcut negru în faţa ochilor, se învârtea tot holul cu mine şi mă gândeam: „Doamne, ce fac eu aici!?” Am plecat! Am lăsat şi bon şi tot… N-apucasem să plătesc. Am ieşit! Abia în stradă când am auzit maşinile claxonând am realizat că mi-am revenit. Da’ chiar nu mai ştiam de mine! M-am gândit: „Ce-o fi o fi, mă duc acasă”.

M-am întors cum am plecat. Dumnezeu are grijă de mine. M-a bătut în ziua aia de m-a udat cu apă rece să-mi revin! M-a bătut şi a scos apă din fântână, a turnat pe mine să mă trezesc, că leşinasem. Când mi-a dat una, am căzut jos. Îmi zicea: „Eeee, lasă că mai e timp! Dacă nu l-ai scos tu, las’ că ţi-l scot eu!” Nu i-a ieşit cum a vrut. Am născut până la urmă o fetiţă.

Mulţumesc lui Dumnezeu că suntem bine acum şi le mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat și pe care nu îi pot, din păcate, menționa, din motive de siguranță. Că nu aveam unde să ne ducem. Eu mai am şi un astm…

Fata, Maria, e sănătoasă, merge la şcoală, Mami e lângă ea, are tot ce-i trebuie! Dacă Dumnezeu mi-a dat-o, mi-a dat-o cu un scop. N-am de gând s-o las singură nicicând. E o fată tare deşteaptă şi deschisă. Se implică în tot felul de activităţi. E bucuria mea! Şi pe el l-am iertat, cu toate că mi-am zis că n-o să-l iert niciodată. Sunt liniştită atâta vreme cât îl ştiu departe şi îmi ştiu copiii bine, că ei sunt cei mai importanţi.

17.02.2016

Notă:
* Numele a fost schimbat pentru protejarea identității
(locația nu poate fi dezvăluită, deoarece persoana este într-un program de protecție a victimelor violenței domestice)

Share

Dana: „O operaţie în condiţii de maximă igienă care s-a soldat cu cea mai mare mizerie în viaţa mea” / Mărturii despre criza de sarcină #10

101 avorturi regretate

Mă numesc Dana şi am 38 de ani, acum. Prin ’98 eram studentă la Litere, anul II, în Bucureşti, şi aveam o relaţie de câteva luni cu un băiat. Era serioasă, pe cât putea fi de serioasă pe atunci. Am rămas însărcinată cu el şi el era destul de entuziasmat. Sugera să ne facem o familie, lucruri din acestea…

Patru zile a durat apropierea lui. După patru zile, a plecat. Am rămas acolo singură, se termina semestrul. Să mă întorc acasă la părinţi nu puteam. Mai ales în situaţia în care eram.

Am primit de la cineva un număr de telefon de la o clinică. Pur şi simplu. Nu să merg la control, sau ecografie… Ci pentru chiuretaj. Am intrat, tot ce auzeam era doar „fetus”. Alt cuvânt nu cred că am reţinut. Asistenta zâmbitoare, medicul optimist, anestezia eficientă… O operaţie simplă. Mi se spusese că eram în luna a treia. La vremea aceea, colegii de cămin au contribuit cu ce se putea. Cu toţii eram în necunoştinţă de cauză. Se stabiliseră clar: „Asta e problema, trebuie rezolvată!”

Cred că erau şi atunci ceva asociaţii de tip Pro Vita, de sprijin a femeii în criză de sarcină. Dar, lângă mine, toată lumea era buimăcită. Numai ce ieşiserăm din comunism. Au fost mult timp alături de mine. Adică, pur şi simplu nu erau alternative. Nu puteam gândi altfel. Mă întrebau dacă mi-e bine, dacă am nevoie de ceva… de mâncare. Nu aveam idee despre nimic. Nu aveam la mână nici măcar o informaţie. Nici nu încercam să caut vreo informaţie despre ce înseamnă avortul.

Sufleteşte, ca femeie, ştii ce se întâmplă, dar nu în termenii de azi. Generaţiile de astăzi îmi par mult mai pregătite şi mai coapte la minte la vârsta la care eu eram încă o copilă. Viaţa a continuat, dar nu chiar aşa… Am avut diverse locuri de muncă, relaţii. Dar, chiar şi după 10, 15 ani, am avut parte numai de evenimente, să spun aşa, haotice. Începusem să cred că acel avort a fost cauza pentru toate ghinioanele. Abia în momentul de faţă pot spune că sunt conştientă ce înseamnă să faci avort. Mă gândesc… şi când mă gândesc mi se face rău… Acum, aş fi avut un copil mare…

Motivele pe atunci erau clare pentru mine… Facultatea, bârfele… Părinţii şi reacţia lor au fost totuşi decisive. Au fost frâna. Şi faptul că rămăsesem singură.

Nu ştiu despre mama mea dacă a făcut vreodată sau nu avort. Am doar un frate. Îmi amintesc că la un moment dat, din discuţiile pe care le „interceptasem”, aflasem opinia ei: femeile nu au voie să facă avort, excepţie face ea, că e bolnavă de inimă! Ea ar avea, să spun aşa, „privilegiul”. Deci, acesta era un lucru bun.

Tatăl meu mi-a fost cât de cât alături… Relaţia cu el e bună şi în prezent. El mă ajută, mă susţine cum poate… N-a fost aşa virulent. Mi-a specificat clar că nu îi place cum stau lucrurile. Dar n-a vrut să îmi influenţeze excesiv alegerile.

Durerea mea a fost mereu aceeaşi. Eu nu-mi propusesem să rămân însărcinată, nici să fac avort, nici să fiu părăsită.

Ani şi ani am bătut la uşile psihologilor pentru consiliere. Suferisem 15 ani de depresie. La fiecare supărare, mică sau mare, îmi aminteam aceeaşi scenă.  Motivul… răsuna ca un ecou în capul meu: „Din cauza acelui avort!” Eram şi la un pas de suicid. Nu puteam concepe că am puterea să merg mai departe. Nici relaţiile, nici faptul că terminasem facultatea, nici munca, nimic nu mă mulţumea. Eram pur şi simplu goală. Indiferent ce făceam, nu era pentru mine.

Eram aşa vulnerabilă… N-am avut coşmaruri. Era în regulă când reuşeam să adorm. Coşmarul meu începea când mă trezeam şi nu aveam idee ce anume îmi lipseşte. Nu-mi găseam un rost.

Paradoxal, acel avort a reprezentat pentru mine o operaţie în condiţii de maximă igienă care s-a soldat cu cea mai mare mizerie în viaţa mea.

Dana S., 38 ani, Bucureşti
16.02.2016

Share

Zoe: ”Știam că propria mea mamă a vrut să mă avorteze. Dar tot mă gândeam să fac și eu la fel cu copilul meu” / Mărturii despre criza de sarcină #9

101-femei-fericite

M-am căsătorit cu soţul meu pe când aveam 21 de ani. Acum am 33. Înainte să mă cunosc cu Claudiu, soţul meu, locuiam în Berceni. Eram al treilea copil în familia mea mutilată de mama, care făcuse un număr mare de avorturi; câteva de gemeni, dar şi alţi copii.

Şi, prin ’83, când aflase că e din nou însărcinată, cu mine, voia să mai facă un avort. Pe atunci era ilegal avortul în diferite situații şi era destul de riscant să practici aşa ceva, că te turna cineva şi suportai consecinţele…

Au chemat o moaşă la apartament „să pună în mişcare treburile”, dar tocmai în acel moment de pe hol se auzeau nişte ţipete teribile. Ce se întâmplase!? Vecina de palier murise în timpul unui avort şi soţul dânsei striga disperat pe hol! Tata a ieşit să vadă. Moaşa s-a făcut nevăzută. Aşa m-au lăsat şi ai mei să trăiesc…

Aflasem toate astea pentru că stăteam mereu cu urechile ciulite pe când mama avea musafiri. M-au născut, m-au botezat… Aflasem de asemenea că tatăl meu voia să-mi pună numele „Zoe”, care, în greacă, înseamnă „viaţă”. Trecusem o dată pe lângă moarte.

La vârsta de 5 ani, din cauza unui ganglion inflamat şi infectat, era din nou să îmi pierd viaţa. Am trecut şi de acel moment cu bine. Când ne-am mutat la ţară, aveam vreo 14 ani; cum n-avusesem baltă în faţa blocului, m-am dus la scăldat. Era să mă înec… Noroc de Lupu, câinele nostru, care m-a salvat. În clasa a cincea, o prietenă era să fie călcată de tramvai. Am tras-o şi am scăpat amândouă. Deci pe lângă moarte am trecut de multe ori! Tot aşa… peripeţii, peripeţii…

M-am căsătorit cu Claudiu. Ne cunoscusem în Bucureşti. Întâi am stat pe la soacră-mea, mai apoi cu chirie, pe urmă ne-am mutat de tot aici, la ţară.

Pe la 25 de ani am născut primul copil…19 aprilie 2009, ziua de Paşti. Foarte dorit… o fetiţă. Mai apoi, luam pastile. Duhovnicul meu, că păstram legătura strâns cu el, îmi zicea să nu le iau. Eu nu ştiam: să le iau, să nu le iau. Nu ştiam ce vreau: „Părinte, eu dacă nu le iau rămân gravidă!” „Și ce se întâmplă?”

Am rămas din nou însărcinată. Nici un an diferenţă de la primul copil. Am vorbit cu mama. Ea a început să plângă. Pentru ea, a face un avort e destul de normal, asta îmi tot sugera. Mama, mai era cum era, dar soacră-mea mă suna şi ea: „Tu nu eşti sănătoasă la cap! Îi distrugi viitorul lu’ Ramona, Ramona fiind primul copil. Cum să mai faci acum un copil!? O mai laşi să crească 4-5 ani şi pe urmă te mai apuci de făcut!”

El, Claudiu, când a aflat, a început să plângă. Plângea ca un copil… Plângea nevoie mare!

„Te duci şi-l dai afară! Te duci şi-l dai afară!” Atât îmi tot spunea. Eu tăceam, nu ziceam nimic. Începuse să mă mustre conştiinţa. Mă gândeam pe toate părţile… Cum să îmi omor copilul!? Nu mai puteam! Zilele treceau… Eram stresată încontinuu… Mama, soacră-mea, soră-mea, Claudiu şi toată lumea… Toţi aveau ceva cu mine! Toţi erau împotrivă! Toţi mă presau.

Timpul trecea. El era din ce în ce mai rece, din ce în ce mai dur. Aveam vreo lună jumătate de sarcină şi el zicea: „Dacă nu te duci să îl dai afară, îţi fac eu ceva să-l pierzi!” Şi zic eu: „Bine atunci! Mă duc să îl dau afară, dacă tu nu înţelegi şi nu vrei, asta am să fac!”

Deşi ştiam că eu puteam să nu mai fiu, că mama mea voia să mă avorteze, nu m-am gândit la asta când mă încolțeau îndoielile cu privire la ce îmi ziceau toţi legat de sarcina mea.

Totuşi, nu simţeam că pot să fac asta. Mi-aduc aminte că, atunci când eram singură în cameră, era lumina stinsă şi plângeam şi vorbeam cu copilul din burtică şi îi tot ziceam: „Mami nu te omoară, că Mami te vrea! Lasă, Mami, că timpul trece. Mare-i Dumnezeu!” şi discuţii din astea, care creau o legătură între mine şi copil din ce în ce mai strânsă. Ştiam deja cum avea să arate copilul.

Cu Claudiu mă certam mereu. Pe el îl tot presa şi influenţa mama lui. Mai avea şi patimi pe care nu le suportam şi care reprezentau un motiv în plus de ceartă. Până prin luna a şasea, că păstrasem sarcina, se uita la mine de parcă eram gravidă cu altul. În ochii lui, eram un gunoi. Mă umilea, mă înjosea… Mă făcea să mă simt cea mai urâtă, cea mai proastă, cea mai grasă, cea mai-cea mai… Îmi zicea că nici nu-l mai atrag. Pentru o femeie este foarte greu de suportat disprețul soțului.

Eram foarte stresată! Mă simţeam ultima… Toată sarcina am fost într-o situaţie groaznică! Pe fond nervos, îmi ieşiseră niște nişte pete infecţioase, pe tot corpul, nişte blânde, ca niște furuncule, care supurau şi se infectau. O babă care mă văzuse zicea că am făcături.

Mă simţeam aşa de rău! Dar citeam Acatistul Sfântului Nicolae. Eram sigură că o să mor la naştere. Aşa îşi tot bat dracii joc de oameni.

Pe 6 decembrie 2010, am născut. Surprinzător, Claudiu, când a venit la spital, a vrut să o ţină în braţe. După ce am adus-o acasă, a început să se poarte normal. Culmea, el nu se comportase niciodată normal! A ajuns în situaţia în care a fost nevoit să rămână singur cu copila. Eu eram plecată, ea avea doar câteva luni, trebuia să-i schimbe scutecele, să îi pună lapte. Deci Dumnezeu l-a adus într-un punct în care era ceva de genul: „N-ai vrut-o, dar totuşi eşti răspunzător!”

Acum ne mai dorim un copil! Prima fetiţă ne-am dorit-o, a doua n-a vrut-o el, a treia fetiţă a venit pur şi simplu, al patrulea copil o să fie, pentru că vrea el. Deşi există ceva riscuri, am vorbit cu un medic şi se poate. Însă aş adăuga, că aici e mai mult mâna Celui de sus. Pentru că fără Dumnezeu nu faci nimic în viaţa asta!

Zoe, Bucureşti

14.02.2016

Share

Raluca: „Mamă eşti din momentul în care Dumnezeu ți-a pus viaţa în pântec” / Mărturii despre criza de sarcină #8

101 avorturi regretate

Aveam 20 de ani. Lucram într-o fabrică de încălţăminte. De vreo doi ani, aveam o relaţie cu un băiat. Ne gândeam să ne căsătorim, dar, când începeam să vorbesc mai serios despre asta, devenea agitat.

Locuiam împreună cu părinţii lui într-o casă în afara Bucureştiului. Aveau cal, vacă, porc, păsări… Aşa, ca la ţară. Eu făceam atât treaba din curte, cât şi cea din casă, ca o noră responsabilă şi o soţie iubitoare; era ceva nou pentru mine, eu fiind născută şi crescută în Bucureşti. Şi nici măcar nu eram căsătoriţi, dar îmi asumam rolul acesta, deoarece credeam că aşa e normal.

Într-o zi, am făcut un test de sarcină. A ieşit pozitiv. Atunci când i-am spus că sunt însărcinată, mi-a zis să fac ce vreau şi că nu este prea fericit… Timpul trecea, eu eram bine, copilul la fel.

Când am fost la medic pentru prima ecografie, puiuţul meu era format complet. Ţinea o mânuţă ridicată. Parcă mă saluta! Era ceva unic, simţeam bucurie, grijă, emoţii, împlinire, o minune!

Am ajuns acasă, i-am explicat şi prietenului meu sentimentele trăite, bucuria, emoţia… Zâmbea şi atât. Apoi indiferenţa lui îşi făcu simțită prezenţa. Într-o zi m-a mângâiat pe burtă şi mi-a zis: „Trebuie să-l dai afară!” Am amuţit! Am simţit un gol în stomac şi în suflet… Mi-au dat lacrimile… Mă gândeam la acea mică fiinţă care nu avea nici o vină că era acolo. Mi-a amintit mânuţa aceea mică şi ridicată parcă pentru a saluta. Eram şocată!

Timpul trecea, el mă presa, părinţii lui la fel. Cei din jurul meu îmi spuneau că primul copil „nu se dă afară”, dar presiunea psihică pe care mi-o creau cei din casă mă făcea să mă simt ameninţată, singură şi tristă.

M-am hotărât să fac avort crezând că o să fie bine, că el se va schimba, că relaţia noastră va fi frumoasă ca la început.

Nu ştiam că primul organ care se formează în trupul unui bebeluş în pântec este inima. Nu ştiam că, la 40 de zile de la concepţie, bebeluşul are întregul sistem nervos format şi se mişcă în voie. Nu ştiam că acea fiinţă vie simte măcelul din interiorul pântecului.

Of! Dacă atunci eram susţinută moral, dacă cineva îmi explica realitatea, dacă nu mă simţeam aşa singură, puiul meu trăia azi. Pântecul mamei ar trebui să fie locul cel mai protector, cel mai călduros şi plin de iubire. Din păcate, pentru mulţi bebeluşi, acesta a fost şi este o tortură, un real pericol, un iad. Am întâlnit femei care îmi spuneau că acolo este o bucată de carne care nu simte nimic. Câtă minciună! Cât de crud totul!

Plecasem spre spital speriată, tristă, stresată… Acolo îmi aşteptam rândul. Cât de penibil era: trebuia să ofer bani pentru a-mi omorî copilul. Uşa aceea îmi vine şi acum în minte. O priveam lung. Uşa pe care intrasem parcă mă atrăgea spre ea. Aş fi vrut să plec, dar parcă ceva mă ţinea pe loc. Doamne, ce naivă eram!

Mi-a venit rândul la tortură, la măcel, la crimă… Nu primisem nici o pastilă înainte, nici anestezie, nici vreun sfat… totul era nou pentru mine. Am crezut că voi muri în acele chinuri. Avort pe viu. Doctorul îmi zicea să stau liniştită, asistenta mă certa… puiul meu murea… Dumnezeu a vrut să simt şi eu doar puţin din ce a simţit puiul meu. Mi-o meritam!

După 10 minute se terminase. Golul acela din suflet… pierderea aceea… era groaznic ce simţeam! Din acel moment, conştiinţa mă mustra mai rău decât orice.

Am ajuns acasă… Toţi din casă mă priveau tăcuţi… Soacra m-a întrebat: „Gata?” Am răspuns tristă: „Da.”

La scurt timp, ne-am despărţit. Îl iubeam, dar simţeam că nu ne mai leagă nimic şi că nu era pregătit pentru viaţa de familie. Am plecat la părinţii mei. M-au primit cu braţele deschise şi cu reproşurile de rigoare. Coşmarul nu se terminase. Timp de un an am avut coşmaruri groaznice.

În fiecare noapte visam o fetiţă cu părul până la bărbiţă, bruneţică şi cu ochii mari, căprui, cu tenul alb. O frumuseţe… Mă întreba cu un glas tremurând şi o privire inocentă: „De ce, Mami? De ce?”

Era groaznic! Mă trezeam plângând în miezul nopţii şi tot aşa adormeam. Timp de un an, nu o zi sau o lună! Un an! Noapte de noapte!

Nu avusesem în pântec „o bucată de carne”. Era fetiţa mea iubită! Iubită, după ce am realizat ce am făcut…

Avortul nu este o scăpare. Este o încărcare psihică, sufletească, o greutate emoţională, o depresie veşnică, o singurătate pe care o simţi o viaţă, este o crimă, un măcel, un suflet nevinovat tocat mărunt… Un pui de om care simte absolut tot şi nu se poate apăra.

Mamă eşti din momentul în care Dumnezeu a pus viaţa în pântecul tău, nu când naşti. Mama trebuie să ofere iubire, protecţie, căldură sufletească, mângâiere.

Anii au trecut, sunt din nou mamă. Am trei fetiţe frumoase şi dulci, sunt fericită şi împlinită. Dar, după 13 ani, vă mărturisesc sincer că am scris aceste rânduri cu aceeaşi durere în suflet şi acelaşi gol… Acel copil era unic. La fel ca fiecare din noi. Fetiţa mea cea mică seamănă cu acea fetiţă din vis, dar nu e aceeaşi.

Raluca, Bucureşti

2 martie 2016

 

Share

„Chiar și în condiții imperfecte, viața pe care o primiți în dar va fi perfectă!” / Mărturii despre criza de sarcină #7

101-femei-fericite

Dragi prietene,

Îngăduiți-mi să vă numesc astfel. Nu scriu pentru femei și fete care sunt deja pe calea credinței și au încredere în Dumnezeu și o relație cu El, Cel care le întărește, și despre care știu ce atitudine au referitor la avort, familie, etc.

Scriu pentru fete și femei care, ca și mine, s-au trezit în vâltoarea vieții că sunt întâmplător și neașteptat  însărcinate. Pentru femei care, înainte de întâmplarea asta întâmplătoare – în ciuda mijloacelor contraceptive (în cazul nostru prezervativele) –, credeau că au răspuns la toate provocările vieții care vor veni, iar relația cu iubitul de la acea vreme e stabilă, bazată pe dragoste, încredere și poate va fi și marea dragoste care va duce la întemeierea unei familii. Criticii și cunoscătorii vieții în general pot riposta că problema trebuia gândită la rece dinainte. Și n-ar fi fost rău să fi fost mai bine instruiți cei doi tineri în ceea ce privește metodele contraceptive. Sigur, fiecare își poate da cu părerea…

Eu mă adresez însă acelor femei care se vor regăsi în povestea mea indiferent ce decizie vor lua: de a păstra sau nu copilul din pântecele lor. Mă scuzați, pentru sceptici, ghemul de celule…

Eram tare tânără, aveam 16 ani, mă îndrăgostisem, credeam că e dragostea vieții mele și nu îmi imaginam viață fără el. El a insistat să o facem, eu nu voiam neapărat, dar nu voiam să-l pierd. După câteva luni de sex „protejat”, am rămas gravidă. În copilăria mea, mă bucuram pe de o parte, știam că vreau să devin cândva mamă. Pe de altă parte, mă paraliza ideea de a-i spune așa ceva tatălui meu, care nici nu prea știa de relația mea „serioasă”. Tata e un om sever, calculat, nu face greșeli. Nu m-a bătut niciodată, nu m-a abuzat, dar e un om sever, e militar. Știam ce scandal și ce picare din „cer” ar cauza o astfel de veste în familia mea. Prietenul meu i-a spus mamei lui, care ne-a sfătuit prietenește să fac avort, ea fiind medic și cunoscând pe cine trebuie ca să o facem decent, discret și igienic. Câteva săptămâni am oscilat puternic între o mare bucurie de a avea un copil în pântec (simțeam prezența lui seara, când mă așezam în pat, o mare dragoste care aștepta să ne întâlnim față în față, o putere de a înfrunta lumea) și alegerea cealaltă, a morții, care ar fi făcut ca lucrurile să fie ca și cum n-ar fi fost. Și n-am putut alege de a mă război cu lumea pentru copilul meu, mă paraliza gândul că eram a XI-a , nu-mi puteam imagina ce voi face dacă ai mei nu mă vor sprijini financiar, iar pe prietenul meu nu l-am simțit ca sprijin, era la fel  de speriat ca și mine.

Familia mea este o familie atee de intelectuali, scăparea către Dumnezeu și punerea vieții mele în mâinile lui o intuiam doar, citind în vremea aceea multă literatură legată de spiritualitatea orientală. Mă rugăm ca Divinitatea să îmi mai trimită o dată același copil când voi fi pregătită, crezând în vremea aceea în reîncarnare, karma și nirvana. Și am făcut-o, m-am dus la avortul igienic, discret și pe ascuns. Imediat după aceea, ajungând acasă la prietenul meu, unde mama lui a avut decența de a ne lăsa singuri, m-a podidit plânsul și am plâns ore în șir, până seara, știind exact ce și pe cine am pierdut.

Relația cu prietenul meu a continuat șontâc-șontâc, cu mari probleme între noi. Voiam să fie bine, voiam să rămânem împreună dar eram foarte tineri și veneam fiecare cu proiecția lui despre relația perfectă. Cu sincope, certuri și despărțiri am rămas așa zis împreună.

Trei ani mai târziu, eram deja la facultate și am rămas din nou gravidă. Cu același bărbat, de acum cu o relație de 4 ani în spate, chiar cu probleme (ca a multora) putem spune că eram pregătiți cât de cât de  a lua viața împreună în serios și a accepta un copil. Dar împietrirea inimii mele a fost foarte mare, căci deși prietenul meu mi-a spus că îmi respectă decizia și va recunoaște copilul dacă îl voi naște și apoi ne vom căsători, eu aveam planurile mele. Eram studentă la medicină, mă bazam mult pe mine, capacitățile și calitățile mele. Nu vedeam cum voi putea să îmi termin facultatea și să trec toate examenele pentru a profesa cu un copil după mine. În continuare nu eram relaxată la ideea de a-i spune tatălui meu despre asta, eram amândoi studenți și stăteam la cămin. În același timp, citisem cartea lui N. Steinhardt Jurnalul fericirii și eram, din punct de vedere intelectual, convinsă de existența unei divinități personale, ca în religia creștină. Cu toate acestea, la gândul firav, ce încolțea în sufletul meu, de a vorbi cu un preot și a cere sfatul, mintea mea se încăpățâna și argumenta că, în ciuda argumentelor pro-viață pe care le-aș auzi, situația noastră materială e imposibilă, deci sfatul cerut nu îmi va folosi, ci doar mă va duce în impas și nu voi mai putea hotărî să fac ce „trebuie”.

Nu trebuie să mai adaug că nu mă spovedisem vreodată și că nu avusesem niciodată legătură cu vreun preot. Simpatia pentru religie era pur intelectuală și tolera îngăduitor diferite profiluri de preoți despre care auzisem (la TV, în familie, în media) și care nu erau cum ar trebui (așa îmi imaginam eu). Apoi față de cei doi-trei preoți pe care îi văzusem pe la cursuri la universitate, care ar fi putut fi cum trebuie, nu aveam curajul de a-i aborda, din cauza condiției mele și a vieții mele de până atunci. Deci mândrie combinată cu judecarea aproapelui, bătaie de joc a diavolului la adresa vieții mele, pe care am mușcat-o din plin.

M-am dus la fel de igienic la avort, iar după aceea o senzație de pustiu fără margini a cuprins inima mea. O împietrire rece, deznădăjduită, paralizantă, pustiu sufletesc și conștiință clară a omorului făcut. Poate credeți că acum scriu după ce am citit nu știu câte cărți despre asta sau părerea preoților etc. Nu, deloc, aceste senzații, stări m-au copleșit atunci și au rămas pe vecie întipărite în mine, a fost o conștientizare 100%, needulcorata și care nu putea fi ameliorată, îmbunătățită, justificată de nimic. Îmi lipsea motivația pentru orice, inclusiv pentru medicina mea, nu puteam să îl mai văd pe prietenul meu, mă încerca puternic și paralizant gândul sinuciderii, îmi lipsea energia de a trăi, înainte de toate astea fiind o persoană foarte veselă, vioaie, cu poftă de viață și prietenoasă.

M-am dus cu ultimele puteri sufletești, în continuare în stare de împietrire, la Cel la Care trebuia să mă duc de mult, la Domnul Hristos. În taina spovedaniei. A ajutat, dar a durat și durut mult. Și doare încă. Știți de ce? Pentru că, atunci când am ținut-o pe fetița mea în brațe (da, Domnul m-a învrednicit de acest lucru minunat), într-o situație materială similară, în care încă nu rezolvasem nimic din cele lumești, s-a desfăcut ca o legătură ce îmi ținuse ferecată inima și s-a revărsat peste mine numai dragoste, multă, multă dragoste. Fetița pe care o țineam în sfârșit în brațe îmi vindecase sufletul, îmi dădea puterea de a lupta cu lumea, cu mine, pentru căsnicia mea, cu temerile mele față de tatăl meu, cu prejudecățile. Și, așa cum în mod repetat de atunci am mărturisit, cel mai mare regret este că greșeala de a nu fi primit doi copii, două iubiri în viața mea, nu o mai pot repara. Nu mai pot schimba cu nimic cele petrecute, nu pot da timpul înapoi. Pot să înțeleg orice femeie care nu e pregătită să aibă un copil, e o iluzie să pretinzi să fii de la început pregătită. Te pregătești timp de nouă luni de zile. Sigur că și viața e grea și condițiile materiale improprii. Dar nu vă grăbiți, primiți darul, faceți jertfa! Iar ceea ce veți primi va fi cu mult peste măsura oricărei așteptări! Imaginea de a avea întâi casă, masă, apoi copii sănătoși e cultivată de mass-media, filme, prejudecățile societății. Chiar și în condiții imperfecte, viața pe care o primiți în dar va fi perfectă.

Copilul pe care l-am născut mi-a dat puterea să lupt. Deși am avut fetița tot în facultate, pe ea și apoi pe surioara ei, mi-am terminat studiile, mi-am luat rezidențiatul, am primit un loc de muncă. Sigur că nu a fost ușor, că a însemnat multă muncă, multă jertfă, o bună organizare. Dar, dragi prietene, nici nu știți ce putere se ascunde în voi. Sigur că nu aveți încredere în voi și în lume, cine are? Dar atunci când găsiți pentru ce și mai ales pentru cine să luptați, cu ajutorul lui Dumnezeu, totul devine posibil.

Între timp am patru copii, am învățat germană de la zero, am emigrat, lucrez în Germania, peste câteva luni îmi voi da aici examenul de specialitate.

În decursul vieții noastre împreună, am rămas cu același bărbat cunoscut în liceu, am avut multe dificultăți. Nu avem nici acum o relație perfectă, suntem prea tumultuoși amândoi. Ne distrăm acum însă la ideea că ar fi trebuit să așteptăm să ne „liniștim” înainte de a avea copii! Copiii ne-au schimbat, suntem amândoi mai responsabili, ne iubim mai mult, chiar și atunci când nu suntem de acord unul cu altul.

Am trecut prin spaima de a trebui să evacuăm o locuință, fiindcă proprietarul s-a hotărât spontan să vândă, iar eu eram cu burta la gură. Sau prin amenințarea de a-și pierde soțul locul de muncă fix când am aflat că sunt însărcinată, ca apoi, în câteva săptămâni, să se rezolve și să primească o ofertă mai bună. Ne-am mutat cu cățel și purcel de multe ori. Și emigrarea a fost la „limită”. Dar se poate. Dumnezeu nu promite o viață lipsită de griji, spune doar că alături de El le vom birui pe toate.

Fie ca măcar în inima unei viitoare mămici să lucreze legea dragostei!

Cu multă prietenie,

A.V.

 

Share

Miruna: „Micuţa mea nu m-a împiedicat să termin facultatea. Nici nu am dus lipsă de bani. A fost momentul meu” / Mărturii despre criza de sarcină #6

101-femei-fericite

Totul a început pe când eram la sfârşitul clasei a XII-a, mai precis prin 2010. Pe atunci, o prietenă îmi sugerase să o însoţesc la Bucureşti, să-şi rezolve nişte treburi. Noi locuiam undeva la ţară, în vecinătatea Bucureştiului. Am plecat fără să ştie ai mei, pentru că nu m-ar fi lăsat să merg singură. Tata şi fratele meu mă ţineau mai din scurt, mai ales de când mama decedase.

La momentul respectiv, ţineam legătura pe Yahoo Messenger cu un băiat. El locuia în capitală. Nu îmi amintesc exact cum îl adăugasem în lista de prieteni… Când am ajuns acolo, prietena mea mi-a spus că ar cam trebui să o aştept aproximativ 3 ore. Mă plictiseam, aşa că dădusem mesaj tuturor prietenilor virtuali din zonă cum că aş vrea să mă văd cu ei. Nimeni n-a răspuns. Doar acel băiat. A venit, ne-am întâlnit.

După acea întâlnire, el a încercat să vorbească cu mine din ce în ce mai mult. Juca foarte mult teatru, iar eu, ce să zic… Eram de la ţară şi eram foarte credulă. După câteva întâlniri, prin august 2011 am trecut mai departe. A fost prima dată când am întreţinut relaţii intime cu el.

După rezultatele de la bac fusesem admisă şi la facultate. Vorbeam în continuare cu acel băiat. Era foarte agresiv! Când începusem facultatea, eram extenuată din cauza lui! Mă duceam la el, nici nu înţelegeam de ce mă duc la el. Mă lua întâi cu frumosul, îmi vorbea frumos, cu atenţii, iar când ajungeam la mâna lui, mă forţa să întreţin relaţii sexuale cu el.

Îmi făcea lucruri foarte urâte! Ba era aşa, ba era aşa…. Când vedea că mă răcesc, mă forţa şi mai mult şi mă ameninţa. Mă şi bătea… Îi minţeam şi pe ai mei pentru el şi pe toată lumea. La un moment dat, am zis că nu mai vreau să fie aşa! M-am dus la bisericuţa din campus şi m-am spovedit. Mi-a dat canon părintele şi mi-a zis să fac tot posibilul să nu mă mai culc cu el. Încet, încet, am avut curaj să mă despart de el, în ciuda ameninţărilor, înjurăturilor şi a tuturor lucrurilor urâte pe care mi le făcea.

După despărţirea de el, m-am liniştit şi eu. Am terminat cu bine primul an de facultate, m-am angajat, următorii ani am cam uitat tot. Am şters cu buretele, am strâns ceva bănuţi şi am reuşit să supravieţuiesc.

Prin 2015, după revelion, exact în prima zi a anului, auzisem că el mă căutase şi că o prietenă i-a dat numărul meu de telefon; acea prietenă nu ştia despre toate câte mi le făcuse. N-avusesem curajul să mă deschid în faţa nimănui. Sâmbătă, pe 3 ianuarie, m-a sunat. A zis că are chef să mă vadă. Am fost de acord, cu condiţia ca întâlnirea să aibă loc la Mall, ca să fie mai multă lume şi să nu se întâmple ceva. El a zis că ia un taxi şi că vine după mine, la cămin. Nici nu terminasem cu pregătitul şi atunci când am ieşit din baie, el era deja la uşa camerei mele. Am zis că sunt gata, să plecăm, el tot insista să mai stăm. Am încercat să îl întreb de ce se comportase aşa cu mine, dar el m-a luat botjocoritor… Era la fel de rău şi de hain cum îl ştiam. Acelaşi om. Atunci, m-am culcat din nou cu el. Eram cu hormonii undeva mai sus de cap. Îmi ziceam că oricum are să fie ultima oară.

Începuse să mă mustre conştiinţa. Că nu se întâmplase nimic atâta timp şi cum am putut… Mai apoi, se repeta. Din nou, forţat. Mă şi legase la un moment dat. Cel mai groaznic a fost într-o zi de duminică. La fel, mă forţase, iar eu mă gândeam cum am putut face aşa ceva mai ales când Preotul săvârşea Sfânta Liturghie… Mi-era scârbă de mine. Mă simţeam murdară.

Încet-încet, a plecat. După toate astea, n-am mai vorbit cu el. Cel puţin până prin februarie. Îmi întârziase menstruaţia şi m-am dus la un control. Am aflat atunci că sunt însărcinată. Era vineri, luni începea Postul Mare. Am încercat să-l sun pe Părintele… Nu mi-a răspuns la telefon. Apoi, i-am dat lui mesaj. Ştiu că mi-a zis că era cu mama lui la cumpărături, dar în două ore a venit la mine la cămin. I-am arătat biletul de la medic.

Mi-a zis că nu are curaj să le spună părinţilor lui despre sarcina mea. Era foarte supus în faţa mamei lui. Mi-a zis să merg cu el să le spunem împreună despre asta. Eu mă gândeam că o să rămânem împreună şi că vedem cum facem să ne descurcăm amândoi. Am rămas la el peste noapte.

Am vorbit cu mama lui în acea seară. Mi-a zis ceva ce mi s-a întipărit în minte de cum am auzit: „Ar fi normal să faci avort, că fiecare femeie din ziua de azi face avort!” Apoi a zis că şi ea a făcut, la rândul ei, avort. Spunea că pur şi simplu nu e momentul nostru. Că putem după aceea să avem o mulţime de copii după ce petrecem mai mult timp împreună. Şi mai spunea că eu sunt în momentul în care trebuie să-mi reglez viaţa, să merg la Work&Travel, că eram implicată acolo, zicea că trebuie să merg în străinătate, să termin facultatea, să nu ştiu ce… Punea interesele mele înaintea copilului. Zicea că oricum n-o să ne descurcăm că n-avem resursele financiare şi mi-a zis să sun să programez avortul. Am zis că e în regulă şi că mâine dimineaţă, adică sâmbătă, îl programez.

Aşa a rămas. Nu am putut să dorm toată noaptea. Ei n-aveau nici o treabă… Mă gândeam cum de el, pe când mă certam cu mama lui, a ales să nu-mi ia în niciun fel apărarea, să-şi spună şi el punctul de vedere, ceva… N-a spus absolut nimic! M-a derutat foarte tare. Mă gândeam că ori suntem amândoi, ori doar eu înaintea mamei lui şi el face aşa cum dictează ea. Tatăl lui zicea că e încântat să aibă un nepoţel, dar juca şi el teatru…

Am sunat sâmbătă să programez avortul. A rămas să merg vinerea viitoare şi, după aceea, am plecat de la ei. I-am zis mamei lui că o să fac avort, să stea liniştită. Toţi o ţineau de bună că nu avem bani să-l creştem. El m-a însoţit la cămin, a dormit cu mine sâmbătă seara. Am fost de acord şi am vrut să stea pentru că intenţionam să îl duc să vorbească cu Părintele. Când a venit momentul să fie testat, a dat înapoi. A început să ţipe la mine şi atunci s-a aprins o altă discuţie… Repeta că dacă vreau să păstrez copilul, să îi spun şi lui. Să îşi exercite dreptul de tată şi altele…

Am vorbit singură cu Părintele, el plecase. Părintele a zis să nu mai stau în cămin, cel puţin câteva zile, şi să mă mut în căsuţa de lângă Bisericuţă. Aşa am făcut. A fost la cămin să mă caute după ceva timp, dar colega mea i-a spus că eu nu mai stau acolo, că am plecat la ţară şi de-atunci nu l-am mai văzut. El ştie că am făcut avort.

Ai mei au aflat abia după patru luni de sarcină, când ieşisem din post. Le-am spus târziu, ca să nu mă pună şi ei la păcate. Mi-au zis şi fratele meu, şi unchiul, şi tata că trebuia să-i anunţ din timp, „să mă salveze”. Mă gândeam: „Cum s-o omor eu pe bebe?”

Am vrut să-i spun la un moment dat şi lui că are o fetiţă, dar m-am gândit că ar fi mai bine să nu afle, pentru că şi aşa suportasem suficiente scandaluri, ameninţări… N-avea rost.

Micuţa mea creşte incredibil de repede. Nu m-a împiedicat nici să termin facultatea, că mă dusesem doar la examene pe când eram însărcinată, nici nu m-am plâns că n-am avut bani, pentru că oricum aveam economiile. A fost momentul meu, deci.

Miruna, 24 ani

15.02.2016

Share

Comunicat de presă: Marșul pentru viață 2016 – Pentru viață, pentru femeie, pentru familie

MPV-2016-(pt-online)

Comunicatul Marșului pentru viață 2016 poate fi descărcat în format PDF și în format Word.

29 februarie 2016

Comunicat de presă

Marșul pentru viață 2016 – Pentru viață, pentru femeie, pentru familie

În perioada 1–31 martie, în România și Republica Moldova va avea loc Luna pentru viață 2016 – Pentru viață, pentru femeie, pentru familie, având ca punct culminant Marșul pentru viață 2016 – Pentru viață, pentru femeie, pentru familie, organizat sâmbătă, 26 martie a.c.

Mesajul pe care dorim să îl transmitem prin tema acestui an, „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie”, este că binele femeii însărcinate nu este opus binelui copilului pe care îl poartă, ci se construiesc unul pe altul, și că familia și societatea au de câștigat dacă sprijină femeile în perioada de sarcină, în general, și femeile aflate în criză de sarcină, în particular.

De aproape șase decenii, un astfel de sprijin lipsește la nivel național.

Nici prin legalizarea avortului prin Decretul 463/1957, nici prin restricționarea lui prin Decretul 770/01.10.1966, statul comunist nu a acționat urmărind binele femeii sau binele copilului, ci punând în practică ideologia comunistă care este pro-avort, respectiv încercând să oprească scăderea natalității, care însemna scăderea forței de muncă. În 1965, anul anterior restricționării, au fost 1.115.000 copii avortați și 278.362 copii născuți vii; în acest an România a avut cea mai mare rată a avorturilor la 1.000 de femei înregistrată vreodată pe plan mondial: 252 avorturi/1.000 femei.

Modelul României comuniste era URSS, prima țară din lume în care avortul a fost legalizat, în 1920, pentru ca apoi să fie restricționat în 1936 din cauza scăderii populației și legalizat din nou în 1955. România și alte state din blocul comunist au urmat exemplul URSS și au legalizat avortul în anii imediat următori (în 1956 Polonia, Bulgaria, în 1957 Cehoslovacia). De aceea, universitarii occidentali au putut vorbi despre o „cultură a avortului” existentă în statele comuniste.

Această cultură a avortului din țările comuniste face ca între primele 25 de state în ceea ce privește raportul dintre numărul de avorturi și populația actuală, 23 să fie țări comuniste, în timp ce procentul corespunzător pentru întreaga omenire este plasat pe locul 46.

În 2008, la 18 ani după căderea comunismului în Europa de Est, la 4 ani de la intrarea în NATO și la un an după intrarea României în Uniunea Europeană:

  • regiunea fostelor state comuniste era încă pe primul loc în lume în ceea ce privește rata de avorturi de 43/1.000 femei, la o distanță uriașă față de alte regiuni din spațiul euroatlantic: 12 în Europa de Vest, 17 în Europa de Nord, 18 în Europa de Sud și 19 în America de Nord1;

  • în România, rata avorturilor raportate la nașteri era cea mai mare din Europa: 578 de avorturi la 1.000 de nașteri; media UE era de 228.

Libertatea de după Revoluția din Decembrie 1989 nu a fost folosită în sensul sprijinirii celor vulnerabili, ci a fost urmată de iresponsabilitatea față de cei vulnerabili. Dovada evidentă a incapacității statului și a societății românești de după 1989 de a-și ocroti cetățenii este migrația uriașă a românilor în afara țării, în căutarea unor condiții pe care nu le găseau în țară. Dacă, înainte de 1989, această lipsă a responsabilității față de copii a făcut ca să fie instituționalizați în condiții sub-umane un număr foarte mare de copii, aceasta a fost continuată prin neasumarea responsabilității față de copiii nenăscuți: în 1990 au fost avortați 992.265 de copii.

După 1958, când a fost legalizat, și până în prezent, incidența avortului a fost mai mare decât în țările occidentale, indiferent de regimul politic al României sau de regimul legal al avortului! Așa se face că:

  • România este a doua țară din lume în ceea ce privește mărimea raportului avorturi/populație existentă (116,5%), după Rusia;

  • în România, media națională este de trei avorturi în viața unei femei, pe când în țările occidentale este de cel mult un avort.

Astfel, în România, a cărei populație actuală este de circa 19.908.574 de locuitori2, din 1958 până în 2014 (anul pentru care sunt disponibile ultimele date statistice) au fost înregistrate doar în spitalele de stat din țară 22.638.755 avorturi:

  • 7.521.100 avorturi în perioada de liberalizare 1958–1966 (9 ani);

  • 7.298.402 avorturi în perioada de restricționare 1967–1989 (24 ani);

  • 7.819.253 avorturi în perioada de liberalizare 1990–2014 (25 ani).

În prezent se fac circa 220 de avorturi pe zi doar în spitalele de stat.

La aceste cifre trebuie adăugate avorturile care se efectuează în clinicile particulare, care nu sunt raportate, și avorturile făcute de persoanele tinere și mature plecate la muncă în străinătate, care reprezintă o parte însemnată din populația României aflată în perioada de fertilitate; dacă s-ar avea în vedere și aceste date, pentru care nu există cifre exacte, probabil numărul avorturilor s-ar dubla.

Practic, de aproape șase decenii, milioane de femei care s-au confruntat cu criza de sarcină nu au beneficiat de șanse reale pentru a rezolva problemele care au generat criza de sarcină, iar milioane de bărbați implicați în criza de sarcină au preferat să abdice de la datoria de a sprijini femeia și copilul.

În Republica Moldova, a cărei populație actuală este de circa 3.600.000 de locuitori, statisticile arată că din 1960 până în 2014 au fost înregistrate 2.098.099 avorturi. Și pentru Basarabia, în statistica reală ar trebui adăugat numărul de avorturi făcute de către persoanele tinere și mature plecate în străinătate.

Tema „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie”

Dacă românii se consideră și sunt considerați un popor în care oamenii se ajută la nevoie, de ce nu există acest sprijin, de ce solidaritatea nu se manifestă și când este vorba de femeia în criză de sarcină?

Principalele motive pentru care societatea nu se implică în sprijinirea femeii în criză de sarcină sunt prejudecata că a fi pro-viață înseamnă a fi anti-femeie și prejudecata că susținătorii alegerii vieții copilului duc un război împotriva femeilor, iar susținătorii alegerii avortului sunt cei care apără femeile. Aceste prejudecăți au apărut din cauza modului în care a fost abordat avortul de către regimul comunist. Legislația comunistă anti-avort nu era o legislație pro-viață, ci s-a datorat interesului politic al statului: ea nu viza sprijinirea femeii în criză de sarcină și ocrotirea dreptului la viață al copilului, ci creșterea demografică pentru împlinirea nevoilor economice ale statului. O consecință foarte gravă a acestui tip de legislație au reprezentat-o copiii abandonați.

Numărul uriaș de copii abandonați și instituționalizați din perioada comunistă este o consecință directă a dictaturii comuniste. Înainte de comunism, comunitatea se simțea responsabilă față de copiii care nu erau îngrijiți de familia naturală. Copiii adoptați erau numiți „copii de suflet” și nu erau stigmatizați.

Tema „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie” este inspirată din tema Marșului pentru viață 2016 de la Washington: „Pro-life and pro-woman go hand in hand”. În România și Republica Moldova, organizațiile proviață au simțit nevoia să adauge și al treilea termen, „pentru familie”, pentru a sublinia că mediul firesc în care binele copilului și binele femeii se realizează este familia și că un copil născut în afara familiei nu exclude realizarea unei familii, ci este un pas înspre ea.

Prin această temă spunem răspicat că opiniile conform cărora mișcarea pentru viață nu se interesează de femeie și că avortul rezolvă o problemă a femeii nu corespund realității. În realitate, mișcarea pentru viață se interesează de femei și de copii deopotrivă. În schimb, în cele mai multe cazuri, avortul reprezintă o exploatare a femeii în interesul confortului personal și iresponsabilității bărbatului și al confortului și iresponsabilității societății – de aceea avortul a fost numit „ultima exploatare a femeii” de către celebra activistă pentru drepturile femeilor Alice Paul3.

Prin această temă afirmăm ceea ce experiența ne-a arătat în nenumărate cazuri concrete: nașterea copilului este în interesul femeii, iar avortul la cerere adâncește și perpetuează diferite probleme, creând și altele noi; alegerea vieții copilului dă femeii putere și un viitor împlinit cel puțin de dragostea copilului; avortul o rănește și îi rănește viitorul pe termen lung.

Da, experiența a arătat că o sarcină neașteptată și nedorită poate deveni o mare șansă pentru femeie, pentru familia ei sau pentru viitoarea ei familie și pentru societate, dacă femeia este sprijinită și nu abandonată sau stigmatizată.

Nu întâmplător Norma McCorvey și Sandra Cano, cele două femei care au fost folosite în procesele care au dus la legalizarea avortului la cerere în SUA în 1973, au devenit militante pro-viață. Experiența pe termen lung arată că cine este cu adevărat profemeie este pro-viață și cine este cu adevărat pro-viață este pro-femeie.

Femeia în criză de sarcină are de înfruntat dificultăți greu de imaginat pentru cei care nu au trăit criza de sarcină sau nu s-au aplecat cu atenție asupra ei. Frământarea și drama prin care trece o femeie care alege avortul sunt foarte bine descrise de scriitoarea americană Frederica Mathewes-Green: „O femeie nu dorește să facă avort așa cum dorește o înghețată sau un Porsche, ci ca un animal prins în cursă care își roade picioarele pentru a scăpa”.

De exemplu, mai ales în mediul rural, dar nu numai, copiii concepuți în afara căsătoriei sunt adesea avortați, motivul principal fiind teama mamei de stigmatizare de către comunitate pentru că are un copil fără a fi căsătorită. Idealul este ca un copil să fie conceput și să se nască în atmosfera iubitoare și sigură a unei familii, dar lipsa unei familii nu justifică în niciun fel avortarea lui. Prin avort, consecințele negative ale situației care a generat criza de sarcină nu sunt anulate, ci sunt multiplicate.

De aceea, prin această temă afirmăm cu tărie că este firesc ca bărbații, familiile și societatea să sprijine cu tot ce este nevoie femeile însărcinate.

Pentru a aduce exemple concrete pentru cele exprimate mai sus, ne-am propus publicarea unor cărți de mărturii despre criza de sarcină: „101 femei fericite că au ales viața copiilor lor”, „101 avorturi regretate”.

Publicăm aceste cărți atât pentru femeile care se vor confrunta cu o criză de sarcină, cât și pentru noi toți, cei care ne aflăm în proximitatea femeii aflate în criză de sarcină și care, de cele mai multe ori, nu știm ce înseamnă în mod concret această criză. Sperăm ca, și prin aceste mărturii, cât mai mulți oameni să înțeleagă că perioada crizei de sarcină este una dintre cele mai dure încercări prin care trece o femeie și că este necesar să o sprijinim, cu atât mai mult dacă ne considerăm familia ori prietenii ei, dacă spunem că ea reprezintă ceva pentru noi.

Scopuri

Prin demersul nostru nu solicităm interzicerea prin lege a avorturilor, ci propunem să conștientizăm că:

  • existența, unicitatea, demnitatea și valoarea fiecărui om încep din momentul concepției;

  • diferite situații defavorabile, precum sarcina neașteptată, nedorită, statutul marital, situația economică ori depistarea posibilității unei afecțiuni la copil conduc la criza de sarcină, o perioadă de maximă frământare și dificultate pentru femeie;

  • răspunsul la criza de sarcină nu este avortul, ci sprijinirea femeii;

  • este firească sprijinirea femeilor aflate în criză de sarcină, înainte și după naștere, de către tatăl copilului, familie, prieteni, culte, societatea civilă, stat;

  • firescul unei societăți care sprijină mama și copilul înseamnă și sprijinirea adopției, a copiilor adoptați, a părinților adoptivi, a părinților care din motive întemeiate nu își pot crește copiii și doresc să îi încredințeze spre adopție, sprijinirea persoanelor singure, a familiilor monoparentale, a persoanelor cu dizabilități, a persoanelor care au nevoie de îngrijire, a tuturor celor vulnerabili, în general.

Reluăm și în acest an solicitările Marșurilor pentru viață din anii trecuți:

  • crearea posibilității legale ca femeia însărcinată care consideră că nu poate crește copilul să îl încredințeze spre adopție imediat după naștere4, după modelul adopției începute în perioada de sarcină care este utilizat în SUA, Marea Britanie, Australia;

  • acordarea unei indemnizații pentru femeia însărcinată care să o sprijine în acoperirea nevoilor speciale care apar în perioada sarcinii (indemnizație acordată după 14 săptămâni de sarcină).

Marșul pentru viață, Luna pentru viață, atitudinea și faptele pentru viață nu înseamnă condamnarea celor care au făcut avort, ci o mână întinsă cu dragoste și durere. Nu înseamnă judecarea taților și mamelor care, speriați de lipsa siguranței, vor alege să meargă înainte fără copilul care li se pare că le încurcă viața sau a cărui viață li se pare că nu o pot asigura în condiții optime, ci oferirea de sprijin pentru a putea merge împreună mai departe.

Câte femei aflate în criză de sarcină pot rezista singure în fața violenței partenerului, ori a excluderii sociale, a sărăciei, în fața riscului întreruperii educației ori carierei? Răspunsul este evident. De aceea, niciun efort al nostru personal, al familiei noastre, al grupului nostru de prieteni, al Bisericii noastre, al statului nostru, al lumii de azi nu este prea mare pentru miza unică, irepetabilă, de neprețuit, pe care o reprezintă fiecare viață umană.

În acest sens, dorim ca prin tema din acest an să atragem atenția și asupra necesității consilierii și sprijinirii femeilor aflate în criză de sarcină la nivel instituțional și să subliniem necesitatea înființării de Centre de Sprijin pentru Femeia Însărcinată, ca centre specializate pentru consiliere și sprijin în criza de sarcină.

Pentru a proteja viața copiilor nenăscuți, viețile părinților și viitorul societății este necesară nu doar o atitudine pro-viață, ci și o practică pro-viață. A fi împotriva avortului fără a oferi întregul sprijin de care o femeie are nevoie pentru a naște copilul este fariseic și ineficient. Cui îi pasă de copil îi pasă și de mamă, face tot ce este nevoie pentru a o ajuta.

Exemple de bune practici pe scară instituțională largă se găsesc în Statele Unite. Înțelegând că „nicio femeie nu ar trebui vreodată să se simtă atât de singură, atât de forțată de împrejurări, atât de lipsită de speranță încât să considere că nu are altă opțiune decât să își avorteze copilul”5 și că „răspunsul la criza unei sarcini este eliminarea crizei, nu a copilului6, susținătorii vieții din SUA au căutat să ajute femeile în criză de sarcină să rezolve problemele care au declanșat criza.

Ca urmare, în SUA există circa 2.800 de centre de sprijin în criza de sarcină, de aproape patru ori mai multe decât spitale și clinici care fac avorturi chirurgicale și medicamentoase (circa 730). Femeile care apelează la servicii de consiliere și sprijin beneficiază în mod gratuit de tot ce au nevoie pentru a depăși criza de sarcină – de la consiliere psihologică, religioasă, juridică, până la oferirea de alimente, serviciu, locuință etc. În anul 2015, în Centrele de Sprijin pentru Femeia Însărcinată din SUA mai mult de 300.000 de femei au fost sprijinite să aleagă viața copiilor lor!

Marșul pentru viață este apolitic și neconfesional, dar este deschis participării tuturor confesiunilor religioase și formațiunilor politice. În localitățile unde nu se reușește organizarea marșului, pot avea loc manifestări pro-viață în Luna pentru viață. Prin astfel de manifestări se pot solidariza cu evenimentul din România și Republica Moldova și românii din diaspora. Începând cu 1 martie a.c., pe siteul www.marsulpentruviata.ro vor fi accesibile informațiile de la organizatorii locali.

Având în vedere cele de mai sus, Vă rugăm să mediatizați evenimentele Luna pentru viață 2016 și Marșul pentru viață 2016 – Pentru viață, pentru femeie, pentru familie, spre folosul copiilor, al femeilor, al familiilor și al întregii societăți.

Alexandra Nadane,

Președinte al Asociației Studenți pentru viață

Ioana Picoș,

Purtător de cuvânt al Marșului pentru viață 2016

1 Gilda Sedgh, Susheela Singh, Iqbal Shaw, Elizabeth Åhman, Stanley K. Henshaw, Akin Bankole, „Induced abortion: Incidence and trends worldwide from 1995 to 2008”, The Lancet 379.9816 (2012), pp. 625–632.

2 Populația rezidentă (stabilă) la 1 iulie 2014. Institutul Național de Statistică, „Anuarul Demografic al României ediția 2015”. Notă: Date provizorii.

3 Alice Paul (1885–1977) a fost membră a Mișcării sufragetelor, feministă și activistă pentru drepturile femeilor în SUA. A fost principala coordonatoare a campaniei care a condus la adoptarea în 1919 a celui de-al Nouăsprezecelea Amendament la Constituția SUA, privind dreptul la vot al femeilor.

4 În România nu există legal această posibilitate, pentru că ea este interzisă de către Convenția europeană revizuită în materia adopției de copii, adoptată la Strasbourg la 27 noiembrie 2008, pe care România a ratificat-o prin Legea nr. 138/2011, și care prevede la art. 5 alin. (5) că mama își poate da consimțământul pentru adopție doar după naștere.

5 Jor-El Godsey, vicepreședintele lanțului internațional de Centre de Sprijin pentru Femeia Însărcinată Heartbeat International (mai mult de 1.800 de centre afiliate, în 50 de țări).

6 Jeannie W. French, fondatoare a National Women’s Coalition for Life.

Marșul pentru viață 2016

26 martie 2016

Luna pentru viață 2016

1–31 martie 2016

Pentru viață, pentru femeie, pentru familie

Anexe

1.Statistici internaționale 9

1.1.Raportul între numărul de avorturi raportate oficial și mărimea populației,
pe țări, în intervalul 1921–2015. 9

1.2.Grafic cu raportul între numărul de avorturi raportate oficial și mărimea populației, pe țări, în intervalul 1921–2015 12

2.Statistici pentru România 13

2.1.Situația avorturilor în România în perioada 1958–2014 13

2.2.Total avorturi pe județe în România, în anii 1970, 1980, 1989, 1990, 1995–2014[4] 17

2.3.Numărul avorturilor pe grupe de vârstă în România în perioada 1990–2014 20

3.Sub-raportarea numărului de avorturi în statisticile naționale 24

4.Principalele prevederi legale privitoare la avort în România 25

5.Statistici pentru Republica Moldova 26

5.1.Numărul de avorturi efectuate în Republica Moldova
în perioada 1995–2014[1] 26

5.2.Rata avorturilor la 100 copii născuți vii, pe raioane, regiuni, ani,
în perioada 2008–2014[2] 27

6.Scurtă istorie a Marșului pentru viață 28

statistica 1

Statistica 2

Untitled

Sursa datelor:

[1] Summary of Reported Abortions Worldwide, through August 2015, compiled by Wm. Robert Johnston, online at

http://www.johnstonsarchive.net/policy/abortion/wrjp3314.html.

[2] Current world population, 2016 estimates based on “United Nations, Department of Economic and Social Affairs, Population Division (2015). World Population Prospects: The 2015 Revision.”, online at

http://www.geohive.com/earth/population_now.aspx. Notă: Aceste numere sunt estimări; rezultatul multiplicării unor estimări trebuie înțeles ca un indicator a ceea ce poate fi, nu a ceea ce este.

* Acest număr a fost obținut pe baza datelor prezentate în Tabelul 2.1.

statistica 4

Untitled5

Untitled6

Sursa datelor:

[1] Abortion statistics and other data—Johnston’s Archive, „Historical abortion statistics, Romania”, September 2015, compiled by Wm. Robert Johnston, online la

http://www.johnstonsarchive.net/policy/abortion/ab-romania.html

[2] Institutul Național de Statistică, 2016, Baza de date Tempo-Online, „Întreruperi de sarcină, pe grupe de vârstă”, online la

http://statistici.insse.ro/shop/?page=tempo3&lang=en&ind=POP201G#

[3] Institutul Național de Statistică, „Anuarul Demografic al României ediția 2015, Mișcarea naturală a populației”. Notă: Născuții-vii din anii 2012 și 2013 nu includ născuții-vii din străinătate. Datele din 2013 au fost rectificate față de cele publicate anterior. Din acest motiv, datele nu sunt comparabile cu anii precedenți.

Începând cu anul 2014 sunt incluși numai născuții-vii cu reședința obișnuită în România.

Datele pentru anul 2014, atât numărul de avorturi, cât și numărul de născuți-vii, sunt semi-definitive.

Untitled7

Untitled8

Sursa datelor:

[4] Centrul Național de Statistică și Informatică în Sănătate Publică – Institutului National de Sănătate Publică (CNSISP-INSP), Natalitate – Fertilitate – Gravide – Avorturi, 2015, online la

http://data.gov.ro/dataset/demografie-populatiemedii2012/resource/5a446780-5144-4fdd-b3c8-ec9e05205f6a

Untitled10

Sursa datelor:

[5] Institutul Național de Statistică, 2016, Baza de date Tempo-Online, „Întreruperi de sarcină, pe grupe de vârstă”, online la

http://statistici.insse.ro/shop/?page=tempo3&lang=en&ind=POP201G#

Untitled11

Sursa datelor:

[6] Institutul Național de Statistică, 2016, Baza de date Tempo-Online, „Întreruperi de sarcină, pe grupe de vârstă”, online la

http://statistici.insse.ro/shop/?page=tempo3&lang=en&ind=POP201G#

[7] Institutul Național de Statistică, „Anuarul Demografic al României ediția 2015, Întreruperi de sarcină, pe grupe de vârstă”.

Note:

[8] Pentru perioada 2009-2011, ratele au fost recalculate ca urmare a diseminării indicatorului „Populația după domiciliu la 1 iulie”.

[9] Pentru perioada 2012-2014, ratele la 1000 locuitori au fost calculate cu populația rezidentă la 1 iulie a fiecărui an, estimată în condiții de comparabilitate cu rezultatele definitive ale Recensământului Populației și al Locuințelor – 2011.

[10] Date provizorii.

Untitled12

Sursa datelor:

[11] Institutul Național de Statistică, 2016, Baza de date Tempo-Online, „Întreruperi de sarcină, pe grupe de vârstă”, online la

http://statistici.insse.ro/shop/?page=tempo3&lang=en&ind=POP201G#

[12] Institutul Național de Statistică, „Anuarul Demografic al României ediția 2015, Întreruperi de sarcină, pe grupe de vârstă”.

Notă:

[13] Ratele au fost calculate la numărul născuților-vii, născuți în România. Din acest motiv, datele nu sunt comparabile cu anii precedenți.

[14] Începând cu anul 2014 sunt incluși numai născuții-vii cu reședința obișnuită în România.

3. Sub-raportarea numărului de avorturi în statisticile naționale

Autorii studiului „Sănătatea Reproducerii România 1999”1 susțin că estimările lor legate de avort, care se bazează pe datele culese prin anchete proprii, în 1998, erau cu 27% mai mari decât cifrele oficiale.

Cel mai simplu mod în care numărul de avorturi realizate în România este subraportat este lipsa înregistrării avorturilor efectuate în sistemul de sănătate privat.

Dr. Mihai Horga, fost director al Direcției de Asistență Familială și Socială în Ministerul Sănătății și Familiei în perioada 2000–2003, scrie, în lucrarea „Contraception and Abortion in Romania, Background paper for the strategic assessment of policy, programme and research issues related to pregnancy in Romania”:

Rata totală a avortului este cu 70% mai mare decât rata totală a fertilității (2,2 : 1,3). Coeficientul avorturilor provocate raportate la născuți vii este de 1,6 avorturi la fiecare născut viu, în conformitate cu estimările din sondaje din ultimii trei ani. Aceste estimări sunt de două ori mai mari decât cele înregistrate în statisticile oficiale, fapt care arată grave disfuncționalități în sistemul medical de raportare.

Lipsa reglementărilor clare privind cerințele de raportare ale unităților mediale private poate explica această situație. Un sondaj limitat efectuat de către Direcțiile de Sănătate Publică Județene, în 2001, a arătat că, în anul 2000, existau un număr de aproximativ 80.000 de avorturi efectuate la cerere, realizate de către clinicile private și neînregistrate în statisticile medicale (cca. 30% din numărul de avorturi raportat de spitalele de stat în anul 2000, n.n.). Dat fiind faptul că nu toate județele au raportat avorturile efectuate în sistemul privat și că raportarea unui număr mai mic de avorturi din clinicile private a fost foarte posibilă, numărul real de avorturi efectuate în sistemul privat ar putea fi chiar mai mare.”2

De asemenea, datele Institutului Național de Statistică nu iau în calcul avortul chimic, sau hormonal. Prof. Virgil Ancar, șeful clinicii de Obstetrică-ginecologie de la Spitalul Sf. Pantelimon din București, estimează că acest tip de procedură reprezintă 30% din numărul total de avorturi. Așadar, statisticile ar putea fi cu încă o treime mai mari dacă se introduce în calcul această metodă de avort.

4. Principalele prevederi legale privitoare la avort în România

  • 1936: în Codul penal avortul la cerere este interzis, cu excepția cazurilor în care există indicații medicale autorizate de medici și de Parchet;

  • 1957: este adoptat Decretul nr. 463/1957 prin care statul român a permis pentru prima dată avortul la cerere;

  • 1966: este adoptat Decretul 770/01.10.1966, prin care se restrânge avortul. Avortul este permis cu autorizație de la o comisie medicală special constituită prin decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional dacă:

    • sarcina pune viața femeii în pericol;

    • unul dintre părinți suferă de o boală gravă, care se transmite ereditar, sau care determină malformații congenitale grave;

    • femeia prezintă invalidități grave fizice, psihice sau senzoriale;

    • femeia are peste 45 de ani;

    • femeia a născut patru copii și îi are în îngrijire;

    • sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.

  • 1989: prin Decretul 1/26.12.1989 este abrogat Decretul 770/1966;

1 Șerbănescu, Florina, Leo Morris, Jay Friedman, „Studiul Sănătății Reproducerii România, 1999. Raport Final”, CDC, ARSPMS, 2001.

2 Johnson, BR, Horga, M, Andronache, L, Contraception and abortion in Romania, Lancet, 1993; 341:875–878.

Untitled13

Sursa datelor:

[1] Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova, 2016, Banca de date „StatBank”, online la

http://statbank.statistica.md/pxweb/Database/RO/08%20SAN/SAN04/SAN04.asp

Untitled14

Sursa datelor:

[2] Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova, 2016, Banca de date „StatBank”, online la

http://statbank.statistica.md/pxweb/Database/RO/08%20SAN/SAN04/SAN04.asp

5. Scurtă istorie a Marșului pentru viață

Marșul pentru viață este o manifestare civică de sprijinire a vieții copiilor nenăscuți și a femeilor aflate în criză de sarcină. Pentru prima oară a fost organizat în Statele Unite ale Americii în 1974.

În 2008, la Timișoara a avut loc primul Marș pentru viață în România.

În 2011 a avut loc prima ediție națională, cu tema „Spune DA vieții”, cu 4 orașe organizatoare, în 26 martie.

În 2012, Marșul a avut tema „Fiecare copil are dreptul la viață” și s-a desfășurat în 21 de orașe, pe 24 martie.

În 2013, Marșul a avut tema „Iubește-i pe amândoi” și s-a desfășurat în 23 de orașe, pe 23 martie.

În 2014, Marșul a avut tema „Adopția – o alegere nobilă” și s-a desfășurat în 40 de orașe din România, pe 23 martie 2014.

În 2015, Marșul pentru viață a avut tema „Fiecare viață este un dar” și s-a desfășurat pe 21 martie în 77 de orașe din România și 2 orașe din Republica Moldova.

Comunicatul Marșului pentru viață 2016 poate fi descărcat în format PDF și în format Word.

Share

„Vom păstra copilașul, indiferent de ce se va întâmpla! Suntem împreună pentru totdeauna, să nu uiți asta!” / Mărturii despre criza de sarcina, #5

101 femei fericite

Povestea mea începe în luna octombrie a anului 2014.

22 de ani, în primul an de masterat, aveam un job bine plătit, aveam un iubit cald, drăgăstos și cu un foarte bun simț al umorului, alături de care îmi doream să rămân pentru tot restul vieții. Eram în relații bune cu toată lumea – pe scurt, eram mulțumită de viața mea. Totul s-a zdruncinat vertiginos însă, când am aflat că sunt însărcinată. Și asta nu pentru că nu iubeam copiii – îmi doream să vină momentul cât de curând, însă parcă nu acum era timpul potrivit. Prietenul meu, actualul meu soț, nu avea pe atunci serviciu, era în an terminal la facultate, stătea încă la părinții lui acasă, fiind din București, eu încă stăteam la cămin…

Făcusem un test de sarcină care ieșise pozitiv, moment în care eu și cu iubitul meu eram năuciți total, nu știam ce vom face, vestea ne dăduse complet peste cap, mai ales că nu ne-am gândit la noi și la ce înseamnă asta pentru noi, ci cum îi va afecta pe părinții noștri, care, aveau alte viziuni și planuri pentru noi, în mod special părinții mei.

„Cu ce aveam să-l creștem? Unde, mai precis? Capul familiei nu are serviciu, facultate terminată, nu putem face nimic… Cine va fi alături de noi?”

Știm cu toții care este viziunea generală – întâi terminare studii, făcut carieră, viață trăită, călătorii în toată lumea, experiențe și abia mai apoi căsătorie și familie de întemeiat. Așadar, din punctul ăsta de vedere, nu eram niciunul dintre noi „copți”.

În sensul ăsta, ne-am gândit amândoi, sfâșiați de durere, la avort. Eram împotriva lui cu tot trupul și sufletul (eu mereu mi-am zis că nu voi face asta niciodată), însă, în momentele acelea de încețoșare a minții, ne-am gândit că vom trece amândoi peste tot ce va însemna trauma post-avort.

Bineînțeles, citisem nenumărate mărturii și cărți despre femei care au avortat, despre chinurile prin care au trecut după asta, iar acum, mai mult ca oricând, citeam tot ce îmi pica în mână despre acest subiect. Ba, chiar mai mult, îmi amintesc că citeam despre pedeapsa lui Dumnezeu pentru femeile care fac acest lucru, parcă pregătindu-mă pentru o asemenea durere.

M-a trecut un fior de fericire pe care nu-l voi uita niciodată când am fost prima dată la ecograf și am văzut că o sămânță minunată de om încolțise în mine. Apoi m-au cotropit toate gândurile contradictorii și l-am întrebat pe doctor despre avort. M-a întrebat dacă sunt sigură și mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată: „Cunosc un băiețel care acum are 6 ani și știe Luceafărul pe de rost. Mămica lui a trecut exact prin ce treceți dumneavoastră. Gândiți-vă bine, mai aveți timp, sarcina nu este încă destul de avansată.”

Au urmat apoi 2 săptămâni pe care le-am trăit ca și cum am fi făcut deja asta, și eu și iubitul meu. Eram sleiți de puteri, triști și abătuți, nu mai puteam vorbi sau gândi la nimic altceva. Trăiam păcatul groaznic pe care încă nu-l făcusem. Fără să știm ce vom face cu certitudine, iubitul meu m-a cerut de nevastă într-un weekend în care am plecat la țară, în satul în care au trăit bunicii lui. Mi-a promis că va fi alături de mine indiferent de felul în care vor evolua lucrurile și că vom rămâne împreună pe vecie. Eram împărțită între fericire nespusă, întrucât se materializa dorința mea de a fi mereu cu el, și o tristețe copleșitoare, neștiind ce se va întâmpla cu suflețelul din mine.

În acea noapte în care mi-a dăruit inelul de logodnă, am adormit plângând. El, fiind vizibil marcat de momentele prin care treceam, simțind nevoia să-și împărtășească cuiva amărăciunea, a plecat la o plimbare în aer liber cu un prieten. Atunci, știu că m-am rugat cu toată ființa mea Maicii Domnului și am rugat-o în mod repetat: „Te rog, Măicuță, nu mă lăsa să fac avort! Orice, dar nu asta!” Și am adormit sleită de puteri și de plâns, cu gândul ăsta în minte. Ca prin minune, la miezul nopții, iubitul meu m-a trezit parcă radiind și încurajat de o nouă putere: „Vom păstra copilașul, indiferent de ce se va întâmpla! Suntem împreună pentru totdeauna, să nu uiți asta!”

Dumnezeu, Măicuța Domnului lucrase prin intermediul oamenilor, așa cum o face de obicei: prietenul din copilărie al iubitului meu îl convinsese să păstrăm copilul cu orice preț. Nu știu cum, în ce fel și care a fost influența lui asupra partenerului meu, dar sunt sigură că a fost Mâna Maicii Domnului la mijloc.

Partea cea mai grea abia acum venea, deși eram amândoi ușurați sufletește… Pluteam, știind că am ales viața. Trebuia să le spunem părinților. Părinții mei (mama și soțul ei, tatăl meu vitreg) nu au fost de acord să-l cunoască pe prietenul meu, deși știau destul de multe despre el, de la mine. Apoi, văzând acestea, iubitul meu a vorbit cu părinții lui, le-a spus că vom avea un copil și, deși șocați, în acea săptămână i-au sunat pe ai mei să se întâlnească, să se cunoască și să stabilească cele ce vor urma, în principiu, cununia.

Tatăl meu și cu soția sa au reacționat creștinește și, deși lui îi spusesem doar de logodnă, mi-a spus: „Mă îndulcesc cu gândul că voi avea un nepoțel sau o nepoțică, dar acum, cum vrea Dumnezeu”. Atunci m-am simțit cu adevărat binecuvântată. Sora mea, de asemenea, de când îi aruncasem ideea „ce-ar fi dacă aș fi însărcinată?” s-a arătat foarte entuziasmată și mi-a spus să nu mă gândesc să fac vreo prostie, iar toate întrebările mele căpătau răspuns și sprijin și din partea ei.

Colegele mele de la serviciu, pe care le anunțasem de sarcină, mi-au spus să renunț la copil, că nu este momentul, că nu voi mai putea să mă distrez, să fac nimic din ce îmi place. Două dintre ele mi-au împărtășit poveștile avorturilor pe care le-au făcut, spunându-mi că pentru ele a fost alegerea cea mai bună la momentul respectiv. Am rămas fermă pe poziții, indiferent de ce argumente mi-aduceau, toate menite să îmi coloreze în griul monotoniei viața ce va urma nașterii.

Ca să nu mai lungesc cu detalii povestea, alături de noi au fost tatăl meu și soția lui și părinții soțului. Cei din urmă s-au dedicat trup și suflet familiei noastre nou formate, fiind întotdeauna gata să ne ajute și să facă tot ce le stă în putință să pășim în viața de familie cu Dumnezeu înainte. Am aranjat repede o nuntă simplă, foarte frumoasă, la care au venit cei mai dragi oameni ai noștri. Incredibil, dar toate s-au aranjat după voia minunată a lui Dumnezeu… După nuntă, ne-am depus dosarul pentru prima casă la bancă, soțul meu s-a angajat, având un serviciu foarte bun, a terminat facultatea cu brio și, după ce am născut, ne-am mutat în casă nouă, aranjată de la zero cu tot ce aveam nevoie.

Ilinca s-a născut pe 28 iunie 2015.

Acum, mai clar ca niciodată, îmi vin în minte cuvintele pe care duhovnicul nostru le-a spus soțului meu: „Când dă un dar, Dumnezeu nu îl lasă de izbeliște”. Ca dovadă, toate grijile noastre de la început au dispărut. Avem tot ce ne trebuie și nu avem nevoie de mai mult.

Fetița noastră minunată are 7 luni și este bucuria vieții noastre! Mereu ne gândim cu multă amărăciune la ce am fi putut pierde dacă am fi făcut acel pas. Prin ea, am câștigat mai multă credință în Dumnezeu, încredere în noi, mai multă responsabilitate și stabilitate. Și ea ne luminează zilele cu zâmbetul ei de îngeraș.

Așadar, trăim o minune noi, familia noastră. Odată cu un copil, Dumnezeu șterge orice griji și nu ne lasă singuri în vâltoarea lumii. Este cel mai frumos lucru greu din lume – să ai copii. Și dacă nu ar fi fost greu, care ar mai fi fost farmecul? Am fi lenevit, am fi fost înghițiți de o viață plănuită în spiritul plăcerii și al confortului… Prin familie ne consolidăm viața duhovnicească, exersăm smerenia și jertfirea pentru cei dragi.

Dacă ar fi să dau un sfat femeilor aflate în criza de sarcină, le-aș îndruma să se roage ardent la Maica Domnului, cea Grabnic-Ajutătoare, pentru luminarea sufletului și a minții lor și să-și asculte instinctul matern. Odată cu nașterea copilului, totul se schimbă. Soții care devin părinți trec prin niște sentimente incomparabile cu ce a fost înainte de copil. Este vorba de o fericire inexplicabilă în cuvinte, de o stare de beatitudine continuă când îți vezi bebelușul crescând, zâmbind, respirând și iubindu-te.

Alexandra G., București

**************************

Dragi prieteni și colaboratori,

În 26 martie 2016, în România și Republica Moldova se va organiza Marșul pentru viață 2016 „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie”. Cu acest prilej, Asociația „Studenți pentru viață” încearcă să publice patru volume de mărturii despre criza de sarcină, pentru a veni în întâmpinarea frământărilor femeilor care se vor afla în situații de criză și pentru cei din jurul lor care le pot sprijini:

^AAD2AC31F61419A98E211678ADD22CF2BFB8A6683AFDBC3450^pimgpsh_fullsize_distr

101 femei fericite că au ales viața copiilor lor
101 oameni care au supraviețuit avortului
101 avorturi forțate
101 avorturi regretate

În viața noastră cotidiană puține sunt lucrurile al căror impact uriaș este atât de puțin înțeles precum criza de sarcină.

Este vorba despre scurta perioadă din viața unei femei însărcinate în care avortul apare ca o altă opțiune pe lângă continuarea sarcinii și nașterea copilului.

Criza de sarcină apare în cele mai diverse situații de viață. Astfel, experiența directă și bibliografia teoretică arată că nu există niciun element care să elimine a priori posibilitatea apariției crizei de sarcină: nici starea financiară, nici statutul social ori marital, nici absența sau numărul copiilor, nici vârsta, nici nivelul intelectual, educațional și cultural, nici starea de sănătate a femeii, nici calitatea relației cu tatăl copilului, nici opinia familiei ori a prietenilor, nici afilierea ori practica religioasă a mamei, tatălui, familiei, nici măcar împrejurările concepției și starea de sănătate a copilului, de exemplu atunci când copilul a fost așteptat ani la rând și este deplin sănătos… În realitate, oricând poate apărea un element care să determine criza de sarcină.

De aceea, pentru a fi cu adevărat alături de femeia în criză de sarcină este nevoie de cele mai diverse abordări, potrivite fiecărei situații de criză: de la formele cele mai simple, cum este o discuție de 15 minute, până la sprijinirea emoțională și materială pe perioada a mai multor ani de zile.

În această diversitate, există, este drept, și câteva tipologii predominante. Astfel, circa 80% din cazurile de criză de sarcină s-ar putea rezolva în mod fericit pentru ambele vieți direct implicate – respectiv prin nașterea copilului – dacă femeia ar primi sprijin din partea tatălui copilului. O dovadă în plus a acestui fapt o reprezintă statistica potrivit căreia cel puțin 60% din avorturi sunt consecințe ale presiunilor partenerului de viață. Un factor-cheie în criza de sarcină și în decizia femeii de a face avort este violența din partea tatălui copilului, de la presiunile verbale, până la violența fizică gravă.

Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii sau îndemnând pe cunoscutele dumneavoastră care au trecut prin criza de sarcină să trimită mărturii pe adresa de mail 101marturii@gmail.com.

Mărturiile pot fi complet anonime și garantăm că datele personale sau datele de contact ale celor care le vor trimite nu vor fi făcute publice, decât dacă ei solicită aceasta.

Vă rugăm să oferiți doar mărturii complet adevărate, deoarece spunerea adevărului și numai a adevărului este centrală în abordarea crizei de sarcină.

Am cunoscut femei care au regretat avortul dinainte de a-l face, femei care au regretat avortul în timp ce avea loc, femei care au regretat avortul când s-au ridicat de pe masa ginecologică, femei care au regretat avortul pentru prima oară la câteva decenii după ce a avut loc. Dar nu am cunoscut nicio femeie care să își îndemne fiica: „Mamă, când vei crește mare, să faci și tu măcar un avort, că e foarte bine!”.

De aceea, aceste cărți sunt menite să crească nivelul de conștientizare al opiniei publice cu privire la ușurința cu care fiecare dintre noi am trecut și trecem pe lângă femeile în criza de sarcină, indiferenți la frământările lor și la viața copilului pe care l-au purtat în pântece câteva luni. Este și o ocazie de a le cere iertare pentru indiferența noastră.

Vă rugăm să puneți bannerele pe saitul/blogul dumneavoastră, pentru ca mesajul Scrie, dă like, distribuie să ajungă la cât mai multe persoane.

Pe aceste bannere puneți link activ către postarea

Mărturiile despre criza de sarcină pot salva vieți. Scrie, dă like, distribuie!

Iată câteva dimensiuni:

728×90

Stiri1

728×90

Stiri2

1200×150

OT1

1200×150

OT 2

 

Share

Marșul pentru viață 2019

Descarcă de mai jos foto profil/cover FB și pancarte Marșul pentru Viață:

2%

Donează

RO25BTRLRONCRT0V17367901 - LEI RO10BTRLEURCRT0V17367901 - EURO RO50BTRLUSDCRT0V17367901 - USD
BANCA TRANSILVANIA, SUCURSALA LIPSCANI, BUCUREŞTI

Arhivă Blog