Tag Archives: avort

Fiica mea m-a întrebat de multe ori de ce nu are și ea o soră sau un frate / Mărturii despre criza de sarcina, #2

101 avorturi regretate

 

Sunt Ioana, am 34 ani și port cu mine un păcat făcut cu mulți ani în urmă.

Când aveam 21 ani am născut o fetiță, sănătoasă și cuminte, era un îngeraș. La 7 luni după ce am născut fetița am realizat că sunt din nou însărcinată. Atunci parcă totul se prăbușea în jurul meu: ce voi face?

Până să nasc fetița lucrasem fără carte de muncă. Acum locuiam la socrii și lucram pe unde apucam. Doream să fac o facultate și nu reușisem. Banii nu ne ajungeau de la o lună la alta.

Sfătuindu-mă cu soacra mea am hotărât să fac avort. Sora mea când a auzit a luat foc și mă suna de câteva ori pe zi. Începusem să nu îi mai răspund la telefon. Ea insista să nu-mi omor copilul, eu îi ziceam că habar nu are ce spune. Aveam mintea atât de întunecată încât găseam o mulțime de „scuze”, de motive care m-ar determina să fac asta. Nu m-am gândit la cum voi trăi apoi, cum voi putea să mă privesc în oglindă dimineața si multe alte lucruri.

8 ianuarie 2003 – ziua avortului

Nu voi uita niciodată acel salon imens plin cu femei însărcinate care voiau să devină neînsărcinate, care considerau că nu mai aveau nevoie de copiii lor și care îi omorau mai rău ca pe niște animale, fără să gândească nici că este păcat, absolut nimic, totul era normal. Aveam un sentiment ciudat, parcă știam că nu fac bine, dar iar îmi revenea în minte gândul că ce o să fac cu încă un copil, și așa de-abia cresc unul.

…am rămas ultima… se făcuse deja seară. Am plecat de la spital dărâmată și plină de regret. Tot acel gând, că „nu am avut altă soluție”, nu-mi dădea pace.

Timpul a trecut, familia s-a destrămat, fiica mea de multe ori m-a întrebat de ce nu are și ea o soră sau un frate de vârstă apropiată (de fapt nu are deloc), iar eu pun capul în pământ și rămân mută, abia stăpânindu-mi lacrimile. Odată cu trecerea anilor s-a accentuat și durerea și remușcarea din suflet pentru ceea ce am făcut atunci. Greutățile vieții m-au făcut să mă apropii de biserică, de Dumnezeu, să înțeleg că tot ceea ce ni se întâmplă își are răspunsul în propria noastră viață.

Dacă astăzi sunt singură, cu un copil care nu mă ascultă, neștiind încotro să mă îndrept este datorită faptului că atunci când Domnul mi-a dăruit al doilea copil eu l-am aruncat la coș, neavând nevoie de el, mintea mi-a fost întunecată, iar acum mă lupt să ies la lumină, rugându-mă să capăt iertare și vă rog și pe voi care citiți aceste rânduri să nu faceți niciodată avort, să nu fiți de acord cu el, căci aduce doar durere și regret. Toate le poți îndrepta prin rugăciune și răbdare, dar un avort făcut nu-l poți „repara”. Avortul nu este o soluție, este doar unealta prin care diavolul ne îngenunchează, ne face sclavi ai lui, ne îndepărtează de Dumnezeu.

Aș avea poate multe de adăugat pe această temă, însă esențialul acesta este: nu acceptați avortul, sunt familii care nu pot avea copii, care își doresc din suflet să înfieze măcar un copil. Căutați și aflați sfat de la duhovnic atunci când nu vă doriți un copil, dar el vine. Sub nicio formă nu acceptați să vă omorâți propriul copil: nu vă pot descrie în cuvinte regretul și durerea din sufletul unei mame care a făcut așa ceva.

Ioana N., București

**************************

Dragi prieteni și colaboratori,

În 26 martie 2016, în România și Republica Moldova se va organiza Marșul pentru viață 2016 „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie”. Cu acest prilej, Asociația „Studenți pentru viață” încearcă să publice patru volume de mărturii despre criza de sarcină, pentru a veni în întâmpinarea frământărilor femeilor care se vor afla în situații de criză și pentru cei din jurul lor care le pot sprijini:

^AAD2AC31F61419A98E211678ADD22CF2BFB8A6683AFDBC3450^pimgpsh_fullsize_distr

101 femei fericite că au ales viața copiilor lor
101 oameni care au supraviețuit avortului
101 avorturi forțate
101 avorturi regretate

În viața noastră cotidiană puține sunt lucrurile al căror impact uriaș este atât de puțin înțeles precum criza de sarcină.

Este vorba despre scurta perioadă din viața unei femei însărcinate în care avortul apare ca o altă opțiune pe lângă continuarea sarcinii și nașterea copilului.

Criza de sarcină apare în cele mai diverse situații de viață. Astfel, experiența directă și bibliografia teoretică arată că nu există niciun element care să elimine a priori posibilitatea apariției crizei de sarcină: nici starea financiară, nici statutul social ori marital, nici absența sau numărul copiilor, nici vârsta, nici nivelul intelectual, educațional și cultural, nici starea de sănătate a femeii, nici calitatea relației cu tatăl copilului, nici opinia familiei ori a prietenilor, nici afilierea ori practica religioasă a mamei, tatălui, familiei, nici măcar împrejurările concepției și starea de sănătate a copilului, de exemplu atunci când copilul a fost așteptat ani la rând și este deplin sănătos… În realitate, oricând poate apărea un element care să determine criza de sarcină.

De aceea, pentru a fi cu adevărat alături de femeia în criză de sarcină este nevoie de cele mai diverse abordări, potrivite fiecărei situații de criză: de la formele cele mai simple, cum este o discuție de 15 minute, până la sprijinirea emoțională și materială pe perioada a mai multor ani de zile.

În această diversitate, există, este drept, și câteva tipologii predominante. Astfel, circa 80% din cazurile de criză de sarcină s-ar putea rezolva în mod fericit pentru ambele vieți direct implicate – respectiv prin nașterea copilului – dacă femeia ar primi sprijin din partea tatălui copilului. O dovadă în plus a acestui fapt o reprezintă statistica potrivit căreia cel puțin 60% din avorturi sunt consecințe ale presiunilor partenerului de viață. Un factor-cheie în criza de sarcină și în decizia femeii de a face avort este violența din partea tatălui copilului, de la presiunile verbale, până la violența fizică gravă.

Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii sau îndemnând pe cunoscutele dumneavoastră care au trecut prin criza de sarcină să trimită mărturii pe adresa de mail 101marturii@gmail.com.

Mărturiile pot fi complet anonime și garantăm că datele personale sau datele de contact ale celor care le vor trimite nu vor fi făcute publice, decât dacă ei solicită aceasta.

Vă rugăm să oferiți doar mărturii complet adevărate, deoarece spunerea adevărului și numai a adevărului este centrală în abordarea crizei de sarcină.

Am cunoscut femei care au regretat avortul dinainte de a-l face, femei care au regretat avortul în timp ce avea loc, femei care au regretat avortul când s-au ridicat de pe masa ginecologică, femei care au regretat avortul pentru prima oară la câteva decenii după ce a avut loc. Dar nu am cunoscut nicio femeie care să își îndemne fiica: „Mamă, când vei crește mare, să faci și tu măcar un avort, că e foarte bine!”.

De aceea, aceste cărți sunt menite să crească nivelul de conștientizare al opiniei publice cu privire la ușurința cu care fiecare dintre noi am trecut și trecem pe lângă femeile în criza de sarcină, indiferenți la frământările lor și la viața copilului pe care l-au purtat în pântece câteva luni. Este și o ocazie de a le cere iertare pentru indiferența noastră.

Vă rugăm să puneți bannerele pe saitul/blogul dumneavoastră, pentru ca mesajul Scrie, dă like, distribuie să ajungă la cât mai multe persoane.

Pe aceste bannere puneți link activ către postarea

Mărturiile despre criza de sarcină pot salva vieți. Scrie, dă like, distribuie!

Iată câteva dimensiuni:

728×90

Stiri1

728×90

Stiri2

1200×150

OT1

1200×150

OT 2

 

Share

Mărturiile despre criza de sarcină pot salva vieți. Scrie, dă like, distribuie!

Exemple de mărturii:

Am primit un gând incredibil: „Minte! Minte, că ai făcut avort și păstrează copilul!”/ Mărturii despre criza de sarcina, #1
Fiica mea m-a întrebat de multe ori de ce nu are și ea o soră sau un frate / Mărturii despre criza de sarcina, #2
„Mamă, ce încerci să faci? Simt când mă iubești, cum simt și când nu mă dorești. Tot ce faci, gândești și simți îmi transmiți și mie. Eu trăiesc prin tine și simt tot.” / Mărturii despre criza de sarcina, #3
Mătușa bunicului meu a fost unul dintre primii doi medici ginecologi din București / Mărturii despre criza de sarcina, #4
„Vom păstra copilașul, indiferent de ce se va întâmpla! Suntem împreună pentru totdeauna, să nu uiți asta!” / Mărturii despre criza de sarcina, #5

 

Dragi prieteni și colaboratori,

În 26 martie 2016, în România și Republica Moldova se va organiza Marșul pentru viață 2016 „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie”. Cu acest prilej, Asociația „Studenți pentru viață” încearcă să publice patru volume de mărturii despre criza de sarcină, pentru a veni în întâmpinarea frământărilor femeilor care se vor afla în situații de criză și pentru cei din jurul lor care le pot sprijini:

101 femei fericite că au ales viața copiilor lor
101 oameni care au supraviețuit avortului
101 avorturi forțate
101 avorturi regretate

În viața noastră cotidiană puține sunt lucrurile al căror impact uriaș este atât de puțin înțeles precum criza de sarcină.

Este vorba despre scurta perioadă din viața unei femei însărcinate în care avortul apare ca o altă opțiune pe lângă continuarea sarcinii și nașterea copilului.

Criza de sarcină apare în cele mai diverse situații de viață. Astfel, experiența directă și bibliografia teoretică arată că nu există niciun element care să elimine a priori posibilitatea apariției crizei de sarcină: nici starea financiară, nici statutul social ori marital, nici absența sau numărul copiilor, nici vârsta, nici nivelul intelectual, educațional și cultural, nici starea de sănătate a femeii, nici calitatea relației cu tatăl copilului, nici opinia familiei ori a prietenilor, nici afilierea ori practica religioasă a mamei, tatălui, familiei, nici măcar împrejurările concepției și starea de sănătate a copilului, de exemplu atunci când copilul a fost așteptat ani la rând și este deplin sănătos… În realitate, oricând poate apărea un element care să determine criza de sarcină.

De aceea, pentru a fi cu adevărat alături de femeia în criză de sarcină este nevoie de cele mai diverse abordări, potrivite fiecărei situații de criză: de la formele cele mai simple, cum este o discuție de 15 minute, până la sprijinirea emoțională și materială pe perioada a mai multor ani de zile.

În această diversitate, există, este drept, și câteva tipologii predominante. Astfel, circa 80% din cazurile de criză de sarcină s-ar putea rezolva în mod fericit pentru ambele vieți direct implicate – respectiv prin nașterea copilului – dacă femeia ar primi sprijin din partea tatălui copilului. O dovadă în plus a acestui fapt o reprezintă statistica potrivit căreia cel puțin 60% din avorturi sunt consecințe ale presiunilor partenerului de viață. Un factor-cheie în criza de sarcină și în decizia femeii de a face avort este violența din partea tatălui copilului, de la presiunile verbale, până la violența fizică gravă.

Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii sau îndemnând pe cunoscutele dumneavoastră care au trecut prin criza de sarcină să trimită mărturii pe adresa de mail 101marturii@gmail.com.
Mărturiile pot fi complet anonime și garantăm că datele personale sau datele de contact ale celor care le vor trimite nu vor fi făcute publice, decât dacă ei solicită aceasta.

Vă rugăm să oferiți doar mărturii complet adevărate, deoarece spunerea adevărului și numai a adevărului este centrală în abordarea crizei de sarcină.

Am cunoscut femei care au regretat avortul dinainte de a-l face, femei care au regretat avortul în timp ce avea loc, femei care au regretat avortul când s-au ridicat de pe masa ginecologică, femei care au regretat avortul pentru prima oară la câteva decenii după ce a avut loc. Dar nu am cunoscut nicio femeie care să își îndemne fiica: „Mamă, când vei crește mare, să faci și tu măcar un avort, că e foarte bine!”.

De aceea, aceste cărți sunt menite să crească nivelul de conștientizare al opiniei publice cu privire la ușurința cu care fiecare dintre noi am trecut și trecem pe lângă femeile în criza de sarcină, indiferenți la frământările lor și la viața copilului pe care l-au purtat în pântece câteva luni. Este și o ocazie de a le cere iertare pentru indiferența noastră.

 

Vă rugăm să puneți bannerele pe saitul/blogul dumneavoastră, pentru ca mesajul Scrie, dă like, distribuie să ajungă la cât mai multe persoane.

Pe aceste bannere puneți link activ către postarea

Mărturiile despre criza de sarcină pot salva vieți. Scrie, dă like, distribuie!

Iată câteva dimensiuni:

728×90

Stiri1

728×90

Stiri2

1200×150

OT1

1200×150

Share

Am primit un gând incredibil: „Minte! Minte, că ai făcut avort și păstrează copilul!”/ Mărturii despre criza de sarcină #1

În viața fiecărei femei există momente de mari intensități interioare, un fel de frământare puternică a aluatului sufletesc, timp în care plămădeală duce spre culmi nebănuite până atunci de firea ei firavă.
Momentul în care sufletul și cugetul meu au primit provocarea maximă din partea vieții a fost atunci când am rămas însărcinată pentru prima oară, în 2006.

Eram o femeie tânără, în cei peste 25 de ani ai mei, aflată mereu în centrul atenției bărbaților, ceea ce-mi oferea o anumită încredere de sine, visând însă în adânc la o dragoste eternă. Mă simțeam în cea mai plină perioadă a vieții mele, în care totul îmi părea posibil. Aveam un job foarte bun și eram implicată într-o relație ca-n cărțile Sandrei Brown, de o pasiune nebunească, cu un bărbat de o frumusețe răvășitoare. Care nu era al meu, ci era el însuși într-o relație de câțiva ani cu o altă femeie, pe care, spunea el, nu o mai înșelase niciodată. Nu îmi doream însă să-l fur cuiva, era chiar prima și ultima oară când, împotriva principiilor mele, eram o „cealaltă femeie” din viața unui bărbat. Știam că relația noastră se va sfârși când pasiunea intensă se va mistui în propriul ei foc. Știam și simțeam că el încă își iubește prietena (acum știu sigur că nu așa este iubirea, iubirea adevărată nu înșală), însă asta nu mă deranja. Deocamdată eu îi ocupam mințile și asta îmi era de ajuns. Așa gândeam eu atunci, așa simțeam.
Povestesc acum ca despre viața altei persoane, parcă a unei străine, și nu a mea…

Am început să observ după vreo 5 luni de relație, că…. arăt din ce în ce mai bine, sânii parcă îmi crescuseră, tenul și pielea erau din ce în ce mai strălucitoare. Ce mai, parcă înflorisem ca o floare de primăvară! Mă bucuram, în infatuarea mea, de atenția sporită a celor din jurul meu, care mă elogiau zilnic. Până când o colegă de serviciu m-a întrebat: „Fată, nu cumva ești însărcinată?!”. Ups, la asta chiar nu mă gândisem. Îmi întârziase ciclul aproape 2 luni, dar asta mi se întâmpla de 2–3 ori pe an, de aceea nu mă alarmasem până atunci. În plus, noi ne protejam. Odată luasem chiar și o pastilă de a doua zi.
Îmi iau însă un test de sarcină, mă duc în toaletă. Oroare! Iese pozitiv. Lumea mea se prăbușește! Știam că el îmi va spune să fac avort. Iar eu avort îmi propusesem, încă de când am auzit prima oară cuvântul, să nu fac niciodată așa ceva. I-am spus, m-am dus la control. La ecografie, medicul îmi spune că am o malformație la uter și că sigur voi naște un copil cu probleme, mai ales din cauza pastilei de a doua zi. Lumea mea era la pământ. Era o luptă pe viață și pe moarte în sufletul meu. Simțeam o presiune imensă pe umerii mei. Visul meu de a avea o familie fericită, fără divorțuri, despărțiri, era dintr-o dată atât de departe, de neatins. Crescusem fără tată de la vreo 8 ani și mă chinuia gândul să-i fi făcut și copilului meu la fel.

Ador copiii, iar atunci eram pentru prima dată mamă. Mamă ești din momentul în care copilul este zămislit în pântecele tău. Au urmat zile întregi de discuții, de frământări, de nopți nedormite. El punea o presiune imensă pe mine, iar eu nu doream sub nicio formă să-mi clădesc viitoarea viață pe sfâșierea unei alte femei, cu un bărbat pe care nu-l iubeam și care nici el nu mă iubea la rândul lui. Iar să-mi omor copilul, primul meu copil, printr-un avort, care, chipurile, m-ar fi scăpat de probleme, m-ar fi sfâșiat pe mine. Și nu cred că mi-aș fi revenit vreodată, știind ce am făcut.

I-am spus însă că o să fac avort, iar el a promis că mă lasă în pace, după cum l-am rugat. M-am dus în oraș să caut un cabinet într-o zonă unde știam că sunt mai multe. Doream să fie o femeie ginecolog. Ca și cum aceasta ar ușura cumva rușinea și durerea mea… Căutarea mea de atunci, preumblarea mea prin oraș, timp de o oră-două, nu o voi uita niciodată. Căutam un cabinet să fac avort, rugându-mă la Dumnezeu să nu găsesc niciunul. Și nu am găsit. Deși eram într-un loc în care văzusem foarte multe, acum, în nebunia mea, nu le mai găseam, deși am întrebat. Am amânat avortul. Mai aveam o săptămână și făceam 2 luni de sarcină. Îl chem pe el la o întâlnire într-un parc. Îi spun că nu am făcut avort și că m-am hotărât să păstrez copilașul, fără să cer nimic de la el. El a luat foc, s-a rugat de mine „să nu-i distrug viața”. Nici nu vroiam. Bărbatul care mai ieri era înnebunit după mine, acum îmi spunea lucrurile acestea. Din nou, i-am spus că voi face avort, ca să pun capăt presiunilor. Și alungându-mi toate gândurile din minte, a doua zi mi-am propus să mă duc la medic. Eram ca un robot, fără simțăminte. Însă, în adâncul meu, așteptam ceva de la Dumnezeu. Să facă cumva… El…

M-am dus la o clinică unde știam sigur că voi găsi un doctor. Nu mai aveam nici preferințe. Intru la ecografie, îi spun situația mea, că mă gândesc să fac avort. Îi spun și ce mi-a spus doctorul de la prima ecografie. Îmi văd copilașul pe ecran. Doctorul îmi spune: „Este un copil perfect!” și că să mă gândesc bine până a doua zi, că ar fi păcat să… fac avort. Deși momentele erau pline de o emoție de maximă intensitate, eu, totuși, în adâncul meu, aveam o liniște pe care nu o puteam nici explica. Simțeam că… va fi bine… cumva. A urmat noaptea. A doua zi trebuia să mă duc la cabinet cu o decizie finală. Sarcina era deja destul de avansată, nu mai puteam amâna. Nu-mi mai aduc aminte zbuciumul din sufletul meu din noaptea aceea. Știți de ce? Pentru că m-am rugat să-mi dea Dumnezeu în gând o soluție, astfel încât nimeni, dar nimeni, să nu sufere. Și mi-a dat.

Am primit un gând care mi-a spus ceva incredibil: „Minte!”. „Minte că ai făcut avort și păstrează copilul, crescându-l undeva departe, să nu afle el niciodată!”. M-am hotărât instant să fac exact așa. Atunci mi s-a întâmplat ceva incredibil. S-a așternut în sufletul meu o liniște, o pace pe care niciodată, dar niciodată în viața mea nu o mai experimentasem. Nimic nu mă putea tulbura. Puteau să fie împrejurul meu războaie, cataclisme, că nimic nu mi-ar fi luat acest simțământ adânc.

Am născut un băiețel perfect și frumos care este bucuria vieții mele. Tatăl lui a aflat târziu că eu am născut, a rămas șocat, însă nu s-a mai putut face nimic, mai ales că el chiar se căsătorise între timp cu prietena lui. Acum băiețelul meu e măricel, e foarte ascultător, cuminte și deștept.

M-am căsătorit la câțiva ani de la naștere cu un bărbat minunat care îl adoră pe băiețel. Viața mea s-a schimbat, pentru că eu m-am schimbat și am ascultat de glasul conștiinței în cel mai important moment al vieții mele.

Lucrez acum în domeniul asistenței sociale, luptând zi de zi pentru viață, viața copiilor, viața mamelor, contra avortului, sprijinind femeile aflate în criza de sarcină, pe care eu însămi am trăit-o.

Simt și trăiesc cu intensitate sentimentul că feminitatea nu este deplină decât atunci când femeia devine mama. Iar Dumnezeu iubește mamele, eu știu asta!

Elena C., București

**********************************************************************************************

Dragi prieteni și colaboratori,

În 26 martie 2016, în România și Republica Moldova se va organiza Marșul pentru viață 2016 „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie”. Cu acest prilej, Asociația „Studenți pentru viață” încearcă să publice patru volume de mărturii despre criza de sarcină, pentru a veni în întâmpinarea frământărilor femeilor care se vor afla în situații de criză și pentru cei din jurul lor care le pot sprijini:

101 femei fericite că au ales viața copiilor lor
101 oameni care au supraviețuit avortului
101 avorturi forțate
101 avorturi regretate

În viața noastră cotidiană puține sunt lucrurile al căror impact uriaș este atât de puțin înțeles precum criza de sarcină.

Este vorba despre scurta perioadă din viața unei femei însărcinate în care avortul apare ca o altă opțiune pe lângă continuarea sarcinii și nașterea copilului.

Criza de sarcină apare în cele mai diverse situații de viață. Astfel, experiența directă și bibliografia teoretică arată că nu există niciun element care să elimine a priori posibilitatea apariției crizei de sarcină: nici starea financiară, nici statutul social ori marital, nici absența sau numărul copiilor, nici vârsta, nici nivelul intelectual, educațional și cultural, nici starea de sănătate a femeii, nici calitatea relației cu tatăl copilului, nici opinia familiei ori a prietenilor, nici afilierea ori practica religioasă a mamei, tatălui, familiei, nici măcar împrejurările concepției și starea de sănătate a copilului, de exemplu atunci când copilul a fost așteptat ani la rând și este deplin sănătos… În realitate, oricând poate apărea un element care să determine criza de sarcină.

De aceea, pentru a fi cu adevărat alături de femeia în criză de sarcină este nevoie de cele mai diverse abordări, potrivite fiecărei situații de criză: de la formele cele mai simple, cum este o discuție de 15 minute, până la sprijinirea emoțională și materială pe perioada a mai multor ani de zile.

În această diversitate, există, este drept, și câteva tipologii predominante. Astfel, circa 80% din cazurile de criză de sarcină s-ar putea rezolva în mod fericit pentru ambele vieți direct implicate – respectiv prin nașterea copilului – dacă femeia ar primi sprijin din partea tatălui copilului. O dovadă în plus a acestui fapt o reprezintă statistica potrivit căreia cel puțin 60% din avorturi sunt consecințe ale presiunilor partenerului de viață. Un factor-cheie în criza de sarcină și în decizia femeii de a face avort este violența din partea tatălui copilului, de la presiunile verbale, până la violența fizică gravă.

Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii sau îndemnând pe cunoscutele dumneavoastră care au trecut prin criza de sarcină să trimită mărturii pe adresa de mail 101marturii@gmail.com.
Mărturiile pot fi complet anonime și garantăm că datele personale sau datele de contact ale celor care le vor trimite nu vor fi făcute publice, decât dacă ei solicită aceasta.

Vă rugăm să oferiți doar mărturii complet adevărate, deoarece spunerea adevărului și numai a adevărului este centrală în abordarea crizei de sarcină.

Am cunoscut femei care au regretat avortul dinainte de a-l face, femei care au regretat avortul în timp ce avea loc, femei care au regretat avortul când s-au ridicat de pe masa ginecologică, femei care au regretat avortul pentru prima oară la câteva decenii după ce a avut loc. Dar nu am cunoscut nicio femeie care să își îndemne fiica: „Mamă, când vei crește mare, să faci și tu măcar un avort, că e foarte bine!”.

De aceea, aceste cărți sunt menite să crească nivelul de conștientizare al opiniei publice cu privire la ușurința cu care fiecare dintre noi am trecut și trecem pe lângă femeile în criza de sarcină, indiferenți la frământările lor și la viața copilului pe care l-au purtat în pântece câteva luni. Este și o ocazie de a le cere iertare pentru indiferența noastră.

Share

It’s a girl! Bucurie sau tragedie?

site

 

de Elena-Mădălina Bucătaru, 12 ianuarie 2016.

“Duminică seară, de la ora 19:00, în sediul asociației ,,Studenți pentru viață”, am asistat la citirea unei pagini dintr-un capitol al unei cărți ce ar putea fi intitulată ,,Lumea pe care noi, oamenii, am creat-o”.

Titlul acestei pagini este unul foarte simplu ,,It’s a girl!”- ,,E o fată!” și, la prima impresie, înainte ca cititorul să pătrundă în textul propriu-zis, s-ar părea că este vorba de un cadru plin de bucurie, colorat în roz și eventual pufos. Nefericirea face că, încă din primele rânduri, cititorul conștientizează de faptul că s-a înșelat și că ,,It’s a girl!” este o exclamație rostită cu nicio urmă de entuziasm și bucurie, ba chiar cu dezamăgire și tragică disperare. Este titlul unui film documentar apărut în 2012 sub regia lui Evan Grae Davis și care timp de 64 de minute poartă sufletul spectatorului într-o suită de sentimente zguduitoare: compasiune, confuzie până la stare de șoc, licărirea unei umbre de speranță, recunoștință, toate acestea născând întrebări precum: cine suntem noi oamenii și ce rol avem? De ce unii dintre noi își asumă dreptul de viață și de moarte asupra semenilor lor? Și, mai ales, când și cum s-au născut astfel de mentalități? Sigur, răspunsul la aceste întrebări nu este unul simplu dar probabil că fiecare om îl poate găsi în sinceritatea inimii sale.

Există convingerea că oamenii se bucură când un copil este adus pe lume. Cine sunt cei care se bucură cel mai mult? Desigur, părinții! Documentarul ,,It’s a girl!” ne arată ca lucrurile nu stau chiar așa în toată lumea. În India și China, a aduce pe lume un copil de sex feminin este o mare nenorocire, o adevărată povară. În acest tărâm fetițele nu au voie să trăiască! Din moartea lor se mai pot naște doar povești cutremurătoare. Mame care comit pruncucidere prin diverse metode (înec, sufocare, strangulare, otrăvire etc.) și care se resemnează, care consideră că aceasta este calea. În rândul familiilor sărace mai ales, aceste fapte constituie deja o regulă.

Care este motivul acestei tragedii? Se pare ca sistemul care guvernează peste viața socială, economică, culturală și chiar peste conștiințele oamenilor… În India, legea zestrei, care deși a fost interzisă în 1961, a rămas bine împământenită în mentalitatea oamenilor, presupune ca fata ce urmează să se căsătorească să aducă soțului ei o zestre consistentă (bani, mobilă, bijuterii etc.) lucru care constituie o povară foarte mare pentru familia miresei. Pentru familiile sărace care trăiesc poate de pe o zi pe alta, această lege este cu adevarat o problemă de viață și de moarte, recurgând la pruncucidere, abandon. În familiile înstărite, acolo unde situația financiară permite un test ecografic de stabilire a sexului fetal, mamele sunt constrânse de soț sau de familia soțului să facă acest test și apoi să întrerupă sarcina în cazul în care fătul este de sex feminin. Astfel, multe mame nu sunt puse nici măcar în situația de a alege între viața fetiței și bunăstarea familiei, ci sunt forțate să întrerupă sarcina.

Tragedia nu se oprește aici, ci trece granița și ajunge în China. În China, prin ,,Politica copilului unic”, cuplurile sunt constrânse să aibă un singur copil. Se poate vorbi despre o concesie din partea statului, prin care este permisă o a doua sarcină, doar dacă primul copil este de sex feminin, în speranța că al doilea va fi de sex masculin. Încălcarea legii este aspru pedepsită! În situația în care se nasc copii ,,în plus”, aceștia intră într-o comunitate de abandon, o societate paralelă și acești copii nu vor beneficia niciodată de identitate socială, vor fi privați de dreptul la educație și la îngrijiri de sănătate.

Printre măsurile de prevenție a încălcării legii se numără sterilizarea forțată, avortul forțat, recompense consistente pentru cei care identifică și denunță femei însărcinate ,,ilegal”. Toată această presiune psihologică a determinat creșterea ratei suicidului în rândul femeilor. Iar depășirea numărului femeilor de către cel al bărbaților determină imposibilitatea acestora de a-și găsi o soție. Consecința acestui fapt a dus la creșterea ratei violurilor, prostituției și crimelor. Un fenomen des întâlnit este și răpirea fetițelor de către familii care au băieței, pentru a le asigura acestora o soție când vor crește…

Filmul s-a încheiat în acest punct și noi, cei adunați în sediul asociației ,,Studenți pentru viață”, am încercat să ne împărtășim gândurile și trăirile stârnite de această realitate. Și un glas aproape în cor răsuna în inimile noastre: ,,Noi ce putem face? Cum vom putea să ajutăm oamenii din China și India?” Dar răspunsul e lângă noi, numai că noi nu-l vedem, pentru că nu vrem să ne uităm spre el. Da, China și India sunt aici, sunt și la noi în România.

Câte tinere nu rămân astăzi însărcinate? Câte dintre ele, câte mame nu sunt presate de tot felul de circumstanțe să întrerupă sarcina? Câte dintre ele nu cedează, deși oare mai poate cineva sa aducă o viață înapoi după ce a luat-o? Sau pentru că fătul este în formare, nu este născut, nu îl putem atinge, deși este palpabil, oare asta face ca avortul să fie mai puțin sângeros sau mai puțin criminal decât pruncuciderile din India și avorturile forțate din China? Și atunci… ce putem face?

Ne-am hotărât că trebuie să începem mai întâi cu noi. Să nu greșim! Sau, dacă am greșit, să ne oprim! Apoi, să înțelegem și să sprijinim toate tinerele, toate mamele aflate în situații de criză. Așadar să sprijinim VIAȚA cu toate resursele noastre. În acest scop, SPV va organiza și anul acesta pe data de 26 martie ,,Marșul pentru viață”, la care pot participa toți cei care susțin zi de zi viața. Cum ne dăm seama de lucrul acesta? Prin simplul fapt că trăiesc.
Să fim vii!”

spvv spvvv

Share

„Fiul nostru Oliver ne-a adus mai multă fericire în vieţile noastre decât ne-am fi gândit că este posibil”

down1

Mama lui Oliver:

Am descoperit că Oliver avea sindrom Down la 2 luni. Ne iubeam atât de mult copilul încât am fost copleşiţi de teamă şi de tristeţe când pediatrul ne-a sugerat să îi facem un test pentru sindrom Down. Timp de trei zile nu am putut face altceva decât să mă rog „Te rog, Doamne, nu permite să aibă!” Am fost copleşită de teamă şi clişee învechite îmi inundau mintea. După ce am aflat că testul a ieşit pozitiv, am contactat Down Syndrome Association of Central Oklahoma. Au trimis cele mai drăguţe şi mai calde persoane pentru a ne aduce un pachet parental nou.

Am primit informaţii despre grupuri de părinţi ai căror copii se confruntau cu această boală, cărţi şi resurse noi de unde să aflăm mai multe despre boală. Am întâlnit alţi părinţi şi copiii lor care, de asemenea, aveau sindrom Down. Cu timpul, am realizat că a avea sindromul Down nu era un lucru care trebuia să ne facă să fim trişti. Oliver ar fi învăţat să meargă, să vorbească şi să-şi facă prieteni la fel ca oricare alt copil. Ar fi fost mai încet, dar asta doar ar fi anticipat mai mult succesul său şi l-ar fi făcut mai emoţionant. Fiul nostru Oliver ne-a adus mai multă fericire în vieţile noastre decât ne-am fi gândit că este posibil. Este cel mai afectuos, amuzant şi iubitor băieţel. Are patru ani jumătate şi este atât de deştept! Ştie alfabetul, poate să recunoască literele, să numere şi poate să memoreze cărţi întregi. E atât de iubitor, în fiecare dimineaţă urcă la noi în pat şi spune „Bună dimineaţa, mami şi tati.”

Ne dă cele mai calde îmbrăţişări şi acum îl învaţă pe fratele lui mai mare cu 10 luni să cânte şi el! De fiecare dată când mă rog acum pentru Oliver, îmi amintesc să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare cromozom. Stiu că Oliver a fost creat minunat şi cu grijă şi sunt foarte recunoscătoare pentru că îi sunt mamă.

Sursă: www.theidsc.org

Preluat de pe Știri pentru viață

Share

O scrisoare emoționantă adresată președintelui Obama

Obama

Sursă foto: reuters.com

de Doug Johnson

Stimate Preşedinte Obama,

Din când în când mi se aduce aminte cât de mult iubesc oamenii cu sindromul Down. Imediat după asta îmi aduc aminte că industria avortului are un target ridicat asupra acestor copii încă din pântec. Mi-am petrecut 5 ani ca profesor pentru copiii cu nevoi speciale şi a fost probabil unul dintre cele mai amuzante, dar şi stresante momente din viaţa mea. Nu ştiu dacă ştiţi ceva despre Tim Harris, dar are propriul restaurant, este un Olimpic Special şi suferă de sindromul Down. Nu l-am întâlnit pe Tim, dar restaurantul său este pe lista mea de aşteptare.

Acum, vreau să urmăriţi videoclipul cu preşedintele Obama adresându-se Olimpicilor Speciali şi chiar îmbrăţişându-l pe Tim.

Sursă: www.dougontap.com

După ce am urmărit asta (are aproape un an), nu m-am putut abţine să nu vin cu zeci de întrebări pentru preşedintele Obama şi poziţia sa pro-avort.

Stimate Preşedinte Obama,

Uitaţi-vă, adresându-vă nu ştiu câtor Olimpici Speciali şi familiilor lor, cu alte milioane de telespectatori urmărindu-vă de acasă. Aţi stat pe podium şi aţi ţinut un discurs tipic dumneavoastră, presărat cu glume şi zâmbete fermecătoare. Aţi prezentat câţiva Olimpici Speciali remarcabili, lăudându-le realizările şi aţi vorbit despre impactul pe care aceştia l-au avut asupra lumii.

La un moment dat, aţi cerut o îmbrăţişare din partea lui Tim Harris. Tim Harris suferă de sindrom Down şi este cunoscut pentru restaurantul său, unde oferă îmbrăţişări oricui cere. Tim s-a apropiat nerăbdător de scenă, a spus „Te iubesc” şi aţi împărtăşit o lungă îmbrăţişare.

Cred că vorbele dumneavoastră şi momentul pe care le-aţi împărtăşit cu Tim au fost sincere.

Bucuria pe care o poartă este molipsitoare şi pot spune că aţi rămas cu un pic din acea bucurie după îmbrăţişare. Cu toate acestea, nu mă pot abţine să nu vin cu câteva întrebări pentru dumneavoastră.

Nu există nicio controversă asupra faptului că sunteţi un preşedinte pro-alegere, pro-avort. La un moment dat chiar aţi spus că cei de la Planned Parenthood şi alţi furnizori ai avortului „fac munca lui Dumnezeu”. De-a lungul carierei dumneavoastră politice v-aţi opus oricărei legislații care ar fi putut limita accesul la avort. Nu este nevoie de multe cercetări pentru a ajunge la concluzia că nu sunteţi în niciun fel împotriva avortului. De fapt, iubiţi avortul!

Ştiaţi că bebeluşii nenăscuţi ce suferă de sindromul Down sunt unele din cele mai vizate grupuri în ceea ce priveşte avortul? Peste 90% dintre copiii diagnosticaţi prenatal cu sindrom Down sunt avortaţi. Partea nebunească este faptul că testele ce decid dacă un copil suferă sau nu de sindromul Down nu sunt 100% sigure. Am auzit poveste după poveste de la femei cărora li s-a spus că viitori lor copii s-ar putea să aibă sindromul Down, doar ca să afle mai târziu că diagnosticul a fost greşit. Cum au realizat că diagnosticul a fost greşit? Au dus sarcina până la capăt. Aceste femei şi familiile lor au ignorat încurajarea medicului de a avorta. De ce? Pentru că ştiau că asta nu va conta. Ele aveau să iubească acel copil în ciuda a orice. Uitaţi cum stau lucrurile. Imaginaţi-vă că sunteţi în cabinetul doctorului, uitându-vă la monitorul cu ultrasunete.

Asistenta face toate măsurătorile şi îşi ia notiţe. Vă spune sexul copilului, în timp ce îl/ o priviţi mişcându-se dintr-o parte într-alta. Se poate simţi emoţia în aer. Apoi, ea pare că observă ceva în neregulă şi îl cheamă pe doctor pentru a examina. Priviti cu atenţie monitorul, aşteptând ca ei să vă spună ce au aflat. Acum imaginaţi-vă că doctorul vă spune „Copilul tău s-ar putea să aibă sindromul Down”. De fapt, imaginaţi-vă că acel copil este Tim. Aţi mai fi la fel de mândru de Tim? L-aţi mai iubi în pântec în felul în care aţi făcut-o pe scenă? V-aţi mai gândi la impactul pe care îl poate avea asupra altora în ciuda aşa-zisului sau „handicap”? Aţi mai aştepta cu nerăbdare toate îmbrăţişările şi toate cuvintele de „te iubesc” care în mod normal vin de la o persoană cu sindrom Down? Aţi fi în stare să o îmbrăţişaţi pe mamă şi să îi spuneţi că poate face faţă situaţiei sau i-aţi spune că va fi prea dificil? Tot acel farmec şi entuziasm pe care l-aţi arătat pe scenă în timp ce vorbeaţi cu atâta mândrie despre olimpicii noştri speciali ar mai fi prezent în cabinetul acela când v-aţi uita la copil pe acel monitor?

De ce este tânărul care v-a îmbrăţişat pe scenă mai important sau mai demn de iubire decât oricare alt copil din pântecul mamei sale? Nu înţeleg, domnule Preşedinte. Nu vă înţeleg. De ce arătaţi atât de multă admiraţie acestor persoane care au realizat atât de multe, dar cu toate astea nu arătaţi nicio dorinţă de a-i proteja pe cei din pântece? Am fost profesor de educaţie specială timp de 5 ani. În acel timp am aflat impactul pozitiv pe care aceşti copii îl au asupra altora. Am învăţat despre ajutarea altora. Am luat parte la bucurii ale tinerilor şi ale mamelor lor. Au fost, de asemenea, şi momente de durere, când unii elevi s-au îmbolnăvit sau au murit. Dar în aceste momente de durere, am văzut comunităţile venind în sprijinul familiei şi al oamenilor ale căror vieţi au fost sensibilizate de acest copil. Întotdeauna îmi aduc aminte cu drag de aceste momente, chiar şi de cele dificile. Cel mai important lucru pe care l-am învăţat este acela că ar trebui să fie mai multe din aceste exemple pline de curaj, inocenţă şi bucurie de a trăi pe pământ. Ei merită iubirea noastră, respectul nostru, şi protecţia noastră cât timp sunt în pântec.

Sursă: Știri pentru viață

Share

Concurs de eseuri: Suflet nevinovat cu drept la viață

alege-viata-rs

Cu ocazia Marşului pentru viaţă 2015 „Fiecare viață este un dar”, asociaţia Studenţi pentru viaţă a lansat cinci concursuri. Vă prezentăm mai al optulea eseu din cadrul secţiunii Concurs de eseuri sau povestiri pe tema „Fiecare viață este un dar”.

Autor: Mădălina Manuela Roatiş, Liceul Teoretic German ,,Johann Ettinger”, Satu Mare

Avortul nu este o soluție lipsită de remușcări și amintiri neplăcute. ,,Lovește în mamă, lovește în copil, lovește în cuplu, lovește în Dumnezeu.’’ Ce suflet ar putea să aibă cineva ca să comită indirect o crimă?

A vorbi despre avort înseamnă a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare păcat pe care îl poate săvârși cineva. Trupul mamei este, fără îndoială, cel mai sigur loc ce poate ocroti o ființă umană.

De data aceasta, responsabilitatea atârnă de femeia în cauză. Vina, însă, la rândul ei, este de mai multe feluri. În legătură cu avortul, putem aminti două feluri de culpă: culpa religios-morală și culpa criminală. Ființa umană este completă numai în momentul realizării echilibrului dintre planul fizic, psihic și sufletesc. O traumă precum avortul afectează fiecare din aceste planuri.

Când sufletul îți este greu, te apasă o astfel de decizie şi te urmărește o viață acestă senzație de greutate sufletească. Durerea, sentimentul de vinovăție vor fi prezente mai mereu, indiferent de cat de „pregătită” crezi că ești sau cât de justificată a fost decizia. Dacă situația este analizată, reiese că cele mai grave efecte sunt la nivel psihologic. Fie sunt catalogate ca depresii nervoase, fie ca psihoze – ele se regăsesc în psihiatrie sub numele de sindrom post-avort. Ceea ce este de nedorit în astfel de cazuri, consecințele la nivel psihologic pot fi: tentativa de suicid (din sentimentul că nu se mai poate tolera, privi în ochi, suporta să trăiască); refuzul propriei plăceri sexuale; sentimentul de goliciune, de vid interior care, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de din viață, îți poate umbri orice zâmbet), auto-pedepsirea și auto-persecuția sau pedepsirea partenerului, uneori şi a oricărei persoane din jur.

Comunicarea are un rol important în această situație. Indiferent de decizia luată, trebuie să te consulți înainte cu persoanele specializate, începând de la doctori, psihologi până la persoanele apropiate.

Întreruperea sarcinii este cauzată în principal de două motive: fie nu se dorește păstrarea fătului, fie, din motive medicale, sarcina nu poate fi păstrată. Totuși, suntem liberi să alegem. Indiferent de gravitatea problemei, există cu siguranță o soluție.

Aşadar, nu există nicio justificare pentru ca o făptură să fie ucisă, fără să aibă dreptul de a se naşte.

Dreptul la viață este unul din drepturile fundamentale.“Omul este om din momentul concepţiei. Fiinţa omenească este de atunci desăvârşită şi unică” (Dr. Jérôme Lejeune).

 

Share

Concurs de eseuri: Mamă la 16 ani. Naşterea fetiţei mele este cel mai bun lucru care mi s-a putut întâmpla

IMG_3486----prelucrat-v1-rs

Cu ocazia Marşului pentru viaţă 2015 „Fiecare viață este un dar”, asociaţia Studenţi pentru viaţă a lansat cinci concursuri. Vă prezentăm mai al şaptelea eseu din cadrul secţiunii Concurs de eseuri sau povestiri pe tema „Fiecare viață este un dar”.

Autor:  Adriana-Tamara Pescaru, Liceul Teoretic German „Johann Ettinger”, jud. Satu Mare

Aveam șaisprezece ani, eram tânără studentă la liceu, lipsită în totalitate de griji, abordând atitudinea tipică adolescenților de a acționa pe moment fără a se gândi la consecințe. Toată lumea face greșeli, mă gândeam mereu, unele sunt mai mari, altele mai mici, este un lucru omenesc. Una dintre greșelile mele, care aparținea categoriei de greșeli mari, imense de fapt, era că am rămas însărcinată. Când am aflat, eram deja în luna a doua și nu îmi venea să cred că tocmai mie mi se întâmpla așa ceva. De asemenea, am realizat extrem de greu că în pântecul meu se dezvolta o ființă umană, de care ar fi trebuit să răspund eu.

Atunci trebuia să iau cea mai importantă decizie din viața mea: destinul copilului. Încercam să mă gândesc într-un mod matur și la binele tuturor. Teama față de reacția părinților mei, care nu m-au fi iertat niciodată, și de părerea lumii domina. Ca să nu menționez faptul că așa-zisul „tată” al copilului se mutase înainte cu o lună într-o altă țară. Trebuia să iau decizia cât mai repede, înainte de a fi prea târziu. După mult timp de gândire, nopți nedormite și lacrimi, am ajuns la concluzia că unica soluție era ca copilul să nu se nască. Încă în ziua aceea am sunat la spital şi am făcut o programare pentru ziua următoare.

În noaptea aceea nu am putut adormi, gândindu-mă că poate procedez greșit, dar, într-un final, am reușit. Aveam un vis extrem de ciudat. Era o zi senină, eu eram încă mică. Mama mă ținea de mână; era prima zi de grădiniță. Purtam o rochiță roz cu imprimeu floral. Eu nu vroiam să îi las mâna, fiindcă în lipsa prezenței ei mă simțeam în pericol. Totul părea altfel fără mama, aveam sentimentul că m-a abandonat. Apoi m-am văzut pe mine din prezent. Mă aflam într-o cameră goală cu pereții albi. Un plânset mi-a atras atenția, am urmat zgomotul și am dat peste un pătuț în care se afla un bebeluș. Micuțul zâmbea, avea ochi mari, albaștri și chip strălucitor din care i se reflecta inocența. M-a cuprins un sentiment minunat, de nedescris, pe care nu l-am mai simțit înainte. Simțeam tentația de a-l lua în brațe preț de o secundă, dar, când să mă apropii, a dispărut din senin.

M-am trezit; era doar un vis, dar care părea incredibil de real. Am scăpat o lacrimă, fiind tulburată de cele văzute. Mi-am dat seama că nu eram capabilă să fac un asemenea lucru, de a lua viața unei ființe nevinovate în urma neglijenței mele. Am sunat la spital ca să anulez  programarea.

În următoarele luni ale sarcinii încercam să îmi ascund abdomenul, care se dezvolta pe zi ce trece, purtând haine largi. La un moment dat, însă, când nu mai puteam ascunde secretul, am fost  nevoită să le spun părinților. Reacția lor a fost de neașteptat, fiindcă au fost cât se poate de înțelegători și mi-au oferit sprijinul de care aveam nevoie de mult timp. Mi-au spus că am făcut decizia corectă păstrând copilul și împreună am decis să întrerup un an școala. Peste câteva luni, i-am dat viață unei fetițe de o frumusețe excepțională. Acum stau lângă patul fiicei mele, admirându-i detaliile feței și fiecare mișcare de ai ei. În curând va împlini nouă ani. Timpul trece repede. Adeseori mă gândesc înapoi la trecut, când eram pe cale să fac cea mai mare greșeală a vieții mele, fapt pe care nu mi l-aș fi iertat niciodată. Copilul meu mi s-a arătat în vis, sugerându-mi că vrea să vină pe lume și că merită o șansă. Maternitatea îți arată adevăratul sens al vieții, că cel mai de preț dar este de a avea un copil pe care să îl ocrotești și să îl iubești necondiționat. Există momente incomparabile, cum ar fi când îi crește primul dințișor, sau spune primul cuvânt, succesul primilor pași, să îi auzi râsul sincer, să îl îmbrățișezi, ascultându-i bătăile inimii. Alte experiențe de neuitat în viața unei mame sunt desenele făcute la grădiniță, învățarea primei poezii, cadoul primit de Ziua Mamei, pe care nu le-aș schimba cu nimic din lumea aceasta. Nașterea fetiței mele este cel mai bun lucru care mi s-ar fi putut întâmpla.

Share

Concurs de eseuri: Gravidă într-a zecea. Cum să renunți la o ființă căreia tu însăţi i-ai dat viață?

IMG_3504---prelucrat-v1-rs

Cu ocazia Marşului pentru viaţă 2015 „Fiecare viață este un dar”, asociaţia Studenţi pentru viaţă a lansat cinci concursuri. Vă prezentăm mai al şaselea eseu din cadrul secţiunii Concurs de eseuri sau povestiri pe tema „Fiecare viață este un dar”.

Autor: Ştefania Lucian

Am  decis să scriu această povestire cu scopul de a-mi înfățișa lumii propria mea viață care nu a fost una tristă,chinuită, ci una împlinită și fericită deoarece „Fiecare viață este un dar”.

Totul  a început într-o toamnă ploioasă, când destinul meu a luat o întorsătură radicală. Eram în clasa a X-a și pot să spun că împlinirea mea ca adolescentă era completă. Învățam la cel mai bun liceu din oraș și viața îmi rezerva mii de suprize, pentru care eu nu eram încă pregătită.

Un strigăt mut, dar în același timp chinuit îmi domina corpul. Nu știam ce se întâmplă cu mine, dar mai târziu bănuielile mi-au fost confirmate. Aveam să devin mamă la o vârstă atât de fragedă! Totul s-a întâmplat foarte repede, fără să-mi dau seama ce se petrecea cu mine, însă voiam cu orice preț să apăr îngerul care cu fiecare lună creștea și își crea un loc tot mai important în inima mea.

Prietenii mereu îmi spuneau să renunț la el, fiindcă, odată cu el, și eu voi avea o viață grea și chinuită. Eu nu m-am gândit nicio clipă să renunț la acest dar minunat pe care mi l-a dăruit Dumnezeu, de aceea l-am protejat și i-am dăruit tot timpul meu, pentru a se simți iubit. Chiar dacă nu-i cunoșteam nicio părticică din corp, era copilul meu și îl iubesc nespus de mult. L-am păstrat doar pentru mine, simțindu-i fiecare bătaie, care reușea să mă emoționeze până la lacrimi.

Între mine și bebelușul meu a existat o legătură  strânsă, care nu putea fi destrămată de nimeni și nimic. ram pentru prima dată mamă și de aceea îi urmăream cu atenție fiecare reacție. Prima noatră comunicare a fost  prin intermediul burticii, în a patra lună, când, plină de speranță, i-am spus să dea din picioruș dacă este băiețel și el mi-a răspuns afirmativ. Nu poate fi explicat sentimentul pe care l-am simțit. Era unul care doar într-o secundă îți umple sufletul de speranță, de bucurie, dar în același timp și de teamă, deoarece ești responsabilă de viața care crește înăuntrul tău.

Pe perioada sarcinii am avut o grijă imensă cu el, deoarece era cel mai de preț  lucru care mi-a fost dat de Sus. Nu doream sub nicio formă să-l avortez, deoarece o mamă care își reneagă propriul copil va fi plină de durere și de remușcarea că a avut șansa să-l îmbrățișeze, însă n-a făcut-o.

Au  fost multe împliniri ca mamă, dar, pe lângă aceste împliniri, au fost și o mulțime de momente care voiau să mă facă să renunț, să mă dau bătută. Însă acestea n-au făcut altceva decât să mă întărească. Oamenii sunt răi și niciodată nu vei putea să-i schimbi, oricâte fapte bune ai face. De aceea, trebuie să ții capul sus și să mergi  mai departe cu speranța că Dumnezeu îți pregătește și ție zile de glorie. Inima mea a fost plină de emoții atât pozitive cât și negative. Cei din jurul meu nu voiau decât să mă facă să sufăr, însă, cu ajutorul persoanelor dragi, am reușit să trec peste aceste jigniri.

Întrebarea mea este cum poți să renunți la o ființă căreia tu însăţi i-ai dat viață, care dorește să trăiască, care vrea să-i dai șansa să te iubească ca mamă. Cum poți să renunți atât de ușor la propria ta creație? Cum ar fi fost să renunțe și Dumnezeu Tatăl la noi, să ne lase în voia uitării pe noi, care suntem fiii  Lui? Experiența mea nu a fost una fericită, dar mi-am asumat greșeala făcută și pot să afirm că această întâmplare m-a făcut să îmi dau seama de importanța vieții unui om. Știu că nu sunt un model de urmat, deoarece la vârsta mea trebuia să mă ocup de școală, însă sper că povestea mea să fie luare de minte. Băiețelul meu acum este mare, are opt luni și în fiecare zi mă face tot mai fericită. Mă mândresc cu el, deoarece este copilul meu scump și iubit. De câte ori îmi întâlnesc „prietenii” aceia care doreau să renunț la el, le amintesc că băiatul meu este o minune care a avut norocul să nu fie ucis de propria mamă, este o persoană care are la fel ca noi are o inimă și har primit de la Dumnezeu, de aceea are tot dreptul să trăiască, fiindcă el nu a comis nicio greșeală. Nu am cui să mulțumesc pentru această minune, numai lui Dumnezeu, fiindcă doar El a fost alături de mine în aceste clipe de încercare și neliniște. Sper ca pe viitor să nu se mai comită atâtea nedreptăți și să apreciem fiecare viață, deoarece, fără voia mamelor noastre, nici noi nu am fi existat.

Share

Concurs de eseuri: Jurnalul unei fetiţe

IMG_3502---prelucrat-v1-rs

Cu ocazia Marşului pentru viaţă 2015 „Fiecare viață este un dar”, asociaţia Studenţi pentru viaţă a lansat cinci concursuri. Vă prezentăm mai al cincilea eseu din cadrul secţiunii Concurs de eseuri sau povestiri pe tema „Fiecare viață este un dar”.

Autor: Ana-Maria Tomi, 12 ani

S-au împlinit 30 de zile de când trăiesc sub inima ta, mamă. Inima mea, ca și a ta, bate deja. Și bate-bate repede de tot atunci când mă gândesc cât de mult mă veți iubi voi doi: mama și tata. Acestea vor fi primele persoane pe care le voi striga: mama și tata și iarăși mama și tata! Vă iubesc atât de mult! Poate nici nu știi încă, mamă, că eu trăiesc aici: oi fi eu micuță, dar trăiesc! Cordonul ombilical ne leagă, mamă, chiar dacă poate nu simți. O să afli în curând că în trupul tău mai e o inimioară care bate.

Mamă, acum am deja şase săptămâni. Sunt fetiță. Îți imaginezi, mamă, cât de mult o să mă iubești? O să mă îmbraci în rochițe, o să-mi împletești părul cu flori… Și eu te iubesc foarte-foarte-foarte mult! O să ne plimbăm amândouă cu bicicleta prin parc vara, iar iarna o să stăm sub pătură să citim povești. O să avem secretele noastre: numai noi două, ca între fete! N-o să-i zicem nimic lui tati! Iar tata o să-mi citească povești și o să-mi cânte, iar eu voi râde de vocea lui caraghioasă, pe care o aud și acum, în burtă, când vorbește cu mine: „Hei, bebe, ești bine?”

Ce repede trece timpul, mamă! Iată, trăiesc ca un omuleț în miniatură de trei luni. Voi, părinții mei, nu știți că voi avea părul blond, iar ochii mei vor fi albaștri! Ochii mei albaștri se vor oglindi în ochii tăi albaștri, mamă, întocmai cum se oglindește cerul în mare! O să-ți treci degetele prin părul meu, care aproape că va scoate scântei la atingerea ta plină de dragoste!

Am 14 săptămâni. Parcă văd: ai aranjat camera mea. Îmi doresc un pătuț alb, cu perne moi, pereții camerei să fie roz deschis, pe dulăpioare să am hăinuțe, jucării și cărți frumos colorate. Însă cel mai mult îmi doresc să te văd pe tine, mamă! Cred că și tu ești nerăbdătoare. Oare pregătești cu mâinile tremurânde camera mea?

Dar… ce se întâmplă? Unde ești, mamă? De ce văd acest cârlig venind spre mine? Ce e, amă, ce e? Ce vrea? Mamă! Mamă! Ajută-mă! Mă taie! Îmi taie mâinile, picioarele… mă doare atât de tare, mamă! De ce îl lași să mă rupă? Mânuțele mele, mamă… De ce lași cârligul să le taie? Mă doare atât de rău… Te iubesc, mamă! Nu te voi vedea niciodată.

Share

Marșul pentru viață 2019

Descarcă de mai jos foto profil/cover FB și pancarte Marșul pentru Viață:

2%

Donează

RO25BTRLRONCRT0V17367901 - LEI RO10BTRLEURCRT0V17367901 - EURO RO50BTRLUSDCRT0V17367901 - USD
BANCA TRANSILVANIA, SUCURSALA LIPSCANI, BUCUREŞTI

Arhivă Blog